CĂTRE JURIUL
PREMIULUI MIHAI EMINESCU – OPERA OMNIA
Domnilor Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop,
Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu
Dragi Profesori și membri ai juriului de la Botoșani,
Sunteți cei
de la care am învățat, în deceniile din urmă, poezie.
Am învățat
cum să o recunoaștem; și am învățat cum să vorbim despre ea.
Și, mai
ales, am învățat că adevărul poeziei nu se negociază. Ați vorbit liber despre
poezie în cele mai puțin libere vremuri.
Tocmai în
numele acestei lecții bine predate și bine învățate, o să vă vorbim și noi
liberi în rândurile de mai jos.
Prin ce s-a
întâmplat la Botoșani, când un premiu de prestigiu superlativ a revenit unui
poet cel mult onorabil, în dauna unor poeți într-adevăr superlativi, ați făcut
un lucru grav: ați încălcat adevărul poeziei.
Credem și
simțim că v-ați îndepărtat în anii din urmă de spiritul acestui premiu, care ar
trebui să impună respectul contemporanilor noștri. Să nu uităm cine a fost
premiat și celebrat la Botoșani din 1991 încoace: e o listă deja lungă care
face onoare poeziei românești din secolul XX, de la Mihai Ursachi și Gellu Naum
la Mircea Ivănescu, Emil Brumaru și Angela Marinescu.
În ciuda
oricărei relativizări critice prin care am putea justifica premierea unui poet
ajuns la deplina maturitate artistică în detrimentul altuia, un cititor înfocat
și un bun cunoscător al literaturii române din ultimele decenii nu poate comite
astfel de erori fără a fi bănuit de malversație.
Sau de dezertare
de la misiunea care v-a fost încredințată.
Sau de
servirea unor interese de grup care nu au legătură cu răsplătirea și celebrarea
vocilor poetice care ne-au marcat epoca și răsună cu cea mai mare claritate în
literatura noastră de azi.
Ceea ce s-a
întâmplat în 2015, prin premierea lui Gabriel Chifu, după decizia aproape la
fel de flagrantă din 2013, când laureat a fost Nicolae Prelipceanu, adică
răsplătirea unor literatori și funcționari conștiincioși, și nu a unor poeți
care sunt repere, stele fixe pentru cei de azi, arată că nu vă mai pasă.
Aceasta este
eroarea despre care vorbeam, la un sfert de secol de la impunerea unui premiu
în care ne încăpăţânăm să credem în continuare. Ea aduce atingere tuturor: și
nominalizaților nedreptățiți, și reputației membrilor juriului, și prestigiului
premiului în cauză. Ba chiar și premiatului, în fond.
Vă propunem
ceea ce ni se pare a fi singura posibilitate de reparație morală după o
asemenea eroare: demisia de onoare din juriu, în bloc.
Ați servit
cu profesionalism exemplar acest premiu; dacă el înseamnă astăzi atât de mult,
acest lucru vi se datorează. Lista premiaților, cel puțin până la un punct,
vorbește elocvent despre aceasta. Ați reușit să instituiți drept normal
superlativul într-un sistem literar al aproximativului.
Însă la fel
de adevărat este că, în anii din urmă, poeții laureați n-au mai fost de același
nivel. Sincopele sunt tot mai evidente de la an la an. Am sperat cu toții că
sunt doar erori inerente, accidente de parcurs, după care lucrurile se vor
întoarce la acea normalitate a excelenței. Am răsuflat ușurați anul trecut,
când desemnarea lui Ion Mureșan a reușit aceasta.
Anul acesta,
însă, ștacheta a coborât nepermis de jos. Am zice că, de fapt, s-a prăbușit.
Mai jos de atât, o vom spune cu fermitate, e greu de ajuns.
Pot exista
explicații pentru aceasta. Cea mai plauzibilă ar fi că e dificil pentru un
critic să evalueze anvergura reală a unui poet din generații subsecvente lui.
Or, prin forța naturală a lucrurilor, toți poeții laureați vor fi, în anii care
urmează, optzeciști. Ba chiar nouăzeciști. Dumneavoastră îi vedeți, probabil,
drept încă tineri. Noi îi vedem aproape clasicizați.
Poeți
esențiali ai ultimelor trei decenii, ca Alexandru Mușina sau Traian T. Coșovei,
dispăruți recent, nu vor mai putea primi acest premiu. E o inechitate pentru
care nu se poate să nu simțiți o strângere de inimă. Ei ar fi fost
îndreptățiți, la deplina maturitate creatoare, să fie laureați pentru întreaga
lor operă la Botoșani. Ați fi luat, astfel, decizii legitime, greu de pus sub
semnul îndoielii.
De aceea,
credem că un nou juriu, compus din scriitori mai tineri decât cei care urmează
să fie premiați, ar vedea poate relieful valoric în linii mai juste.
Vă rugăm,
prin urmare, să acceptați propunerea noastră: aceea a demisiei de onoare.
E radicală,
poate. Dar vine din acel radicalism al poeziei despre care ne-ați vorbit, atât
de frumos, atât de convingător, în cărțile pe care le-ați scris. Cu unele
dintre acestea am crescut și le păstrăm pe primul raft al criticii românești
postbelice.
Cărților
dumneavoastră, exemplare, li se va adăuga un gest exemplar. Care va repara
nedreptatea prezentă – și le va împiedica pe cele viitoare. Veți arăta astfel
că, de fapt, iubiți poezia la fel de mult ca noi – cei care, de dragul ei,
riscăm să vă mâhnim și să vă pierdem, acolo unde ea există, prietenia. Pe care
o prețuim așa cum se cuvine.
S-ar putea
ca această scrisoare deschisă să ne despartă. Sau, dimpotrivă, s-ar putea să
arate că, așa cum spuneam, și dumneavoastră, și noi iubim suficient de mult
poezia pentru a face, de dragul ei, gesturi riscate: noi, acela de a primejdui
o relație de firească prețuire și gratitudine; dumneavoastră, acela de a
proceda la o demisie de onoare.
Dați, vă
rugăm, acestei scrisori deschise șansa să arate că suntem, și noi, și
dumneavoastră, membri ai acestei stranii specii a celor nebuni după poezie.
Cu speranță,
Claudiu
Komartin
Radu
Vancu
Rita
Chirian
Octavian
Soviany
Emilian
Galaicu-Păun
Dumitru
Crudu
Paul
Cernat
Dan
Coman
Marin
Mălaicu-Hondrari
Svetlana
Cârstean
Andrei
Terian
Mihail
Vakulovski
Bianca
Burța-Cernat
Ștefan
Manasia
Alex
Goldiș
Bogdan-Alexandru
Stănescu
Liviu
Antonesei
Ionel
Ciupureanu
Nicolae
Avram
Elena
Vlădăreanu
Alexandru
Vakulovski
Cosmin
Perța
Ion
Buzera
Paul
Vinicius
Anca
Mizumschi
Dan
Iancu
Ciprian
Măceșaru
Andrei
Dósa
Aleksandar
Stoicovici
Sorin
Despot
Radu
Nițescu
Laurenţiu
Ion
Miruna
Vlada
Vlad
Ioan Tăușance
Mihók
Tamás
Tiberiu
Neacșu
Luminița
Amarie
Andrei
Zbîrnea
Radu
Jude
Alexandru
Petria
Ovidiu
Raul Vasiliu
Florentin
Sorescu
Beatrice
Ruscu
Ioana
Tiberian
Claudiu
Groza
Cecilia
Ștefănescu
Alina
Purcaru
Dana
Pîrvan-Jenaru
Daniela
Luca
Daniela
Ionescu
Ioan
Vasiu
Dorina
Bălan
Yigru
Zeltil
Cristian
Robu-Corcan
Raluca
Hanea
Cristian
Fulaș
Ligia
Pârvulescu
Chris
Tanasescu
Ana
Viorica Pușcașu
Dan
Mihuț
Nicolae
Silade
Marius
Lăzărescu
Adrian
Mureșan
Eugen
Lenghel
János
Szántai
Constantin
Severin
Marius
Marian Șolea
Ana
Toma
Emanuela
Ignățoiu-Sora
Cristina
Foarfă
P.S. Cei
care vor să-și exprime adeziunea la Apel o pot face trimițând un mesaj pe
adresa: apel.pentru.poezie@gmail.com
Ma asteptam sa fie mai ''intifadic'' textul, dar pana la urma cred ca asta e tonul ok.
RăspundețiȘtergereO.
O modesta parere:
RăspundețiȘtergereCu durere in presupusul suflet, cred ca un scriitor ar trebuie sa se axeze pe scrierile sale si sa nu fie interesat de premii, burse si altele de genul acesta.
e o părere pe care o accept şi o respect
Ștergerepoate că un scriitor ar trebui să nici nu mănânce, să nu bea, să nu fumeze, să nu meargă cu trenul, ci să fie o fiinţă de lumină :)
Daca reuseste sa faca fotosinteza si sa leviteze in pozitia lotus, atunci de ce nu ;)
ȘtergereRaman insa la parerea ca pentru un scriitor nu ar trebui sa conteze atat de mult premiile. De departe, mult mai important este impactul scrierilor sale asupra publicului, iar daca cineva se orienteaza strict dupa acest detaliu dintr-un c.v. atunci ce sa spun, pierderea lui.
Tot o parere, modesta ca oricare alta:
RăspundețiȘtergerePoate ca totusi aici e vorba mai mult de valoarea/validitatea criteriilor pe baza carora aceste premii sunt acordate si de cat de corect aceste criterii sunt aplicate/respectate - si mai putin de importanta premiilor in sine in viata unui scriitor. Iar in legatura cu acest subiect poate ca scriitorul ar trebui sa fie interesat, chiar daca nu-si valorizeaza viata in functie de castigarea unor premii literare. E vorba de coloana vertebrala, indiferent de domeniu, la urma urmei.
/ Ligia
Ce înseamnă „adevărul poeziei” în 2015 și cine mai crede într-o asemenea himeră? Trebuie acceptată lipsa de imanență a literaturii. Singurul adevăr care poate fi dobândit în acest domeniu este sociologic: „bunul-gust” nu decurge din criterii absolute ci se impune în urma vrajbelor unor comunități de cititori care apără interese extraliterare. Dezabsolutizată, poezia este mai lipsită de temei ca niciodată. Nu-i rămâne decât patima fidelității: o credință minoritară, absurdă și arbitrară. Din moment ce, căutând adevărul, te joci cu ficțiunea, însuși jocul devine fictiv, neînsemnat.
RăspundețiȘtergereMĂ AȘTEPTAM SĂ MAI APARĂ NUME NOI IN LISTA DE SEMNATARI.
RăspundețiȘtergeremai apărură
RăspundețiȘtergere