Goran Simić (n. 1952, Vlasenica) este un scriitor bosniac pe care l-am cunoscut la Sarajevo, împreună cu care am avut o lectură și a cărui poezie mi-a devenit imediat foarte apropiată. Simić a fost prins în asediul asupra orașului Sarajevo, iar după încheierea războiului a emigrat împreună cu familia în Canada, la Toronto. A publicat volume de poezie, proză scurtă și teatru atât în limba natală, cât și în limba engleză (Sprinting from the Graveyard, 1997; Immigrant Blues, 2003; From Sarajevo with Sorrow, 2005), iar cărțile sale au fost traduse în nouă limbi.
Tata și albinele
pentru Vesa
Toijonen
Acum știu de ce tata nu a-nțeles nimic despre război.
Nu a-nțeles nimic nici despre albine.
La începutul celui de-al doilea Război Mondial
a îmbrăcat uniforma și a plecat să lupte împotriva
fascismului
părăsindu-și casa părintească și stupii.
Când albinele au luat-o razna și au început să atace
copiii,
localnicii le-au sufocat prin fumigare.
Trecuseră doi ani din noul război,
când el s-a întors la vechea casă părintească
și a-nceput să crească din nou albine.
A încetat să mai citească ziarele,
înjură autoritățile tot mai rar
și dispare ori de câte ori începe o discuție
despre politică.
Mi-a trimis un borcan cu miere. Încă nu l-am deschis.
Am auzit că la vreo zece kilometri de casa bătrânească
4000 de oameni au fost omorâți și îngropați acolo la
grămadă.
Am auzit că nici mirosul teilor nu poate să acopere
duhoarea corpurilor intrate în putrefacție sub terenul de
fotbal.
Se spune că nimeni nu poate să doarmă noaptea
din cauza detunăturilor din stomacurile goale ale
morților
care explodează în căldura de vară.
Tata nu știe asta.
El doar crește albine și trimite borcane cu miere.
Răsfoiesc enciclopediile ca să aflu
cât de departe pot să zboare albinele și dacă fug de
duhoare.
Apoi mă pun pe plâns.
Nu pot să le explic copiilor mei de ce le-am interzis
să deschidă borcanul cu miere trimis de tata,
războinicul și apicultorul
care nu a-nțeles nimic nici despre război
nici despre albine.
Războiul s-a terminat, dragostea
mea
Războiul s-a terminat, cred.
Cel puțin așa scrie în ziarul de dimineață.
Pe prima pagină e o fotografie a fabricii
care până mai ieri producea steaguri și uniforme.
Acum începe să facă pijamale.
Pe pagina a doua e un raport despre decernarea
decorațiilor postume, și mai e un rebus
și rezultatele la extragerea loto
în care se precizează cu regret că nici luna asta
nu a câștigat nimeni marele premiu.
Farmaciile sunt iarăși deschise toată noaptea,
la radio dau hiturile faimoase de altădată –
s-ar spune că nu a fost niciodată vreun război.
Intru într-un magazin
iar pe umerașe îi recunosc pe vecinii mei:
asta
e haina lui Ivan. Din căptușeala ei am făcut bandaje.
Uite
și pantofii lui Hasan. Le lipsesc șireturile.
Și pantalonii lui Jovan. Mai puțin cureaua.
Dar unde sunt ei?
Alerg pe strada principală
și încerc să mă privesc în vitrinele magazinelor,
dar vitrinele magazinelor sunt sparte
și acolo nu sunt decât manechine
care vor purta mâine pijamale noi –
nu așa scria în ziar?
Apoi alerg în apartamentul nostru
mă privesc în oglindă
mă uit la fotografia ta atârnată pe perete
și nu-mi pasă că nu mai sunt același
care striga când te-au luat de lângă mine.
Mi-ai spus că te vei întoarce
dragostea mea
când războiul o să se termine în sfârșit.
Războiul s-a terminat.
Cel puțin așa scrie
în ziarul de dimineață.
traducere în limba română
de Claudiu Komartin