N-au fost prea mulți scriitorii consacrați al căror sprijin să se exprime atât de altruist și de palpabil ca în cazul lui Octavian Soviany
în perioada când tinerii insolenți și bătăioși ai începutului de secol
începeau să iasă la rampă. Soviany a fost printre primii care ne-au
însoțit căutările, care au comentat acea literatură în curs de cristalizare
și au participat efectiv la deslușirea unor opțiuni estetice, profilări și
evoluții de formulă – iar asta nu doar în cenaclurile conduse la București
de Nora Iuga, apoi de Marin Mincu, ci și în conversații, dezbateri și
întâmplări semnificative la care a luat parte. Așa încât reinventarea sa
în preajma vârstei de 50 de ani, când majoritatea congenerilor își cam
încheiaseră socotelile cu poezia, nu poate fi separată de irumperea
2000-ismului, care pentru noi a însemnat categoric mai mult decât
un capitol de istorie literară: aflându-se în epicentrul mișcării, însă
fără a-și aroga, precum alții, o postură magisterială, el a întreprins o
explorare existențială, dublată de o alta ce a vizat mai puțin formele
poetice (pe care le stăpânea încă din anii ’80 cu autoritate), cât sursele
și resursele autenticității.
Autor experimentat și unul dintre cei mai buni cunoscători de
literatură pe care îi cunosc – cel de la care am avut de învățat, prin
2001-2002, din belșug –, Octavian Soviany era privit până la Scrisori din arcadia (2005) ca un poet din familia lui Emil Botta, a lui Radu
Stanca și Darie Magheru (toți trei, deloc întâmplător, admirabili oameni
de teatru – deși invocați ca modele au fost nu o dată și Leonid Dimov
sau Șerban Foarță), ce își asuma o poză decadentă și orgolioasă, de
poète maudit – pot fi citate în sprijinul acestei afirmații gustul pentru
înscenare și artizanal, erudiția melancolică și fantezia de coloratură
barocă. Strânse în antologia Cartea lui Benedict (2002) și, mai târziu, în
Apocalipsul suav (2015), volumele sale de tinerețe, în care cultiva poezia
cu formă fixă, sunt operele impecabile ale unui orfevrier și manierist
afiliat 80-ismului strict din punct de vedere cronologic. Neostenit critic
și istoric literar, autor al panoramei Cinci decenii de experimentalism
(2011), ce acoperă în aproape 500 de pagini poezia românească postbelică de la 60-iști până la 2000-iști, Soviany a făcut notă aparte și în
raport cu lunedismul canonic din Aer cu diamante și Cinci, dar și față
de poeții echinoxiști, alături de care s-a format în studenția clujeană.
Însă din întâlnirea cu poeticile de prim-plan ale „noului val”, Octavian Soviany a avut de câștigat exact ceea ce nu prisosea până la acea
dată poeziei sale asianice și ireproșabile din punct de vedere formal:
confesivitatea. Iar asta a venit pe fondul unei crize pe care, fiind atât
de implicat în tectonica și prefacerile câmpului literar, a traversat-o cu
intemperanța și febricitățile 2000-iștilor, dar și cu o nouă dispunere a
versului, eliberat din chingile retoricii, rezultatul fiind schimbarea de
substanță al cărei document este Scrisori din arcadia, volumul cu care
începe această selecție.
Scrise de-a lungul unui aprilie lipsit de orice perspectivă, ce trimite
inevitabil la Întunecatul April al lui Emil Botta sau la celebrul vers al
lui T.S. Eliot cu care se deschide The Waste Land, poemele „arcadiei”
alcătuiesc jurnalul unei perioade pe care Soviany avea să o descrie
aproape cincisprezece ani mai târziu într-un interviu ca pe un „timp
vid”, „de o uriașă monotonie”, cu „zile trase la indigo” în care „oamenii
(…) s-au transformat în piesele unei mașini. O mașină de tocat creiere”.
Coborârea în acest tărâm cu rezonanțe dantești reprezintă însă pentru
instanța poetică o sursă mănoasă de explorare fără nicio delicatețe a
dramei sinelui aflat în criză. De la-nceput, ironia sovianescă e neiertătoare: spitalul de psihiatrie este botezat cu numele paradisului mitic,
al ținutului desăvârșitei armonii cu natura ce a oferit secole întregi un
pretext idilic poeților idealizanți, însă la Soviany găsim o arcadie pe
dos, un loc întunecat și sordid căruia i se refuză până și majuscula.
Ceea ce îl desparte de confesivii anilor 2000, precum Elena Vlădăreanu sau Dan Sociu, este că Soviany păstrează, chiar și în regimul
de urgență pe care îl reclamă biografismul său, un fond livresc, drama
este trăită și împărtășită printr-o asumare culturală în absența căreia
ar fi fost probabil de nerecunoscut, și care e detectabilă mai mult decât
oriunde în „bocet pentru ignacio sánchez mejías”, poem în care îi ia alături,
sub semnul lui Federico García Lorca, pe Virgil Mazilescu și Mariana
Marin, poeți afíni și efigii de dată recentă ale poetului damnat. Un
amănunt semnificativ pentru universul sovianesc este menționarea în „Rezultatul tomografiei” a „primei întâlniri cu kostas venetis”, personaj
picaresc pe care avea să-l facă faimos în romanul – primit ca o revelație,
premiat și tradus – Viața lui Kostas Venetis (2011).
Ieșit teafăr din infernul arcadiei, Soviany publică un volum fastuos trubaduresc, Dilecta (2006), alcătuit din distihuri, rubaiyate și
rondeluri îndrăgostite și pline de voluptate ce îi confirmă (așa cum o
vor mai face în deceniul următor Adda și Poeme de dragoste) virtuozitatea tehnică – pentru ca Pulberea, praful și revoluția să reînnoade în
2012 cu poezia precarității și a declasării, dusă la intensități extreme
și transcrisă (chiar cu oazele sale de lirism dezabuzat) într-o manieră
aparent spontană și necizelată.
Cu ecouri din Edgar Lee Masters (Spoon River Anthology inspirându-i lui Soviany o cu totul altfel de viziune decât lui Marin Sorescu în La
Lilieci), Pulberea praful și revoluția ridică mizele autenticismului prin
galeria de personaje adunate în marii oameni ai revoluțiilor (ce completează dintr-o perspectivă istorică portretele umanității declasate din „pozele mareșalilor”). Înconjurându-se de monștri cu destine tragice, anti
eroi și mal-aimés tratați frățește, subiectul poetizant se înregimentează
în „oastea lui igor”, cu deplina conștiință a marginalității și maledicției,
pentru a ajunge în poemul de final la concluzia: „Dacă atrocele nu/ e,
atunci/ nimic nu e./ Versurile mele/ poate nu sunt corecte/ din punct
de vedere politic,/ dar sunt corecte/ din punct de vedere uman.”
Trecut prin bolgii, prin groapa comună a „ceaușimei”, prin iluziile
năruite ale îndrăgostiților și ale revoluționarilor („iar când, totuși, se
unesc,/ nefericiții fac revoluții, după care/ li se ia totul”, ne avertizase
Ioan Es. Pop în Ieudul fără ieșire), poetul supraviețuitor trece într-o
nouă etapă, transfigurat în dubla ipostază de arhivar și explorator al
unei Europe „bântuite de aspirația secretă a propriei sale nimiciri”.
Astfel, Călcâiul lui Magellan (2014) are înfățișarea unei colecții de
jurnale de călătorie, fiind și volumul cel mai voluminos dintre cele șase
reluate în această antologie (admit că selecția pe care am operat-o a fost
drastică, reținând cam un sfert din textele, uneori cam anecdotice și
lipsite de relief, pe care le cuprinde). Dacă ar trebui să aleg, m-aș opri
asupra a două poeme complexe deopotrivă narativ și descriptiv („îngerul
de la lipova” și „secolul luminilor. altegalerie”), în care Soviany se dovedește
(încă o dată) un redutabil poet al memoriei culturale.
Între 2016 și 2020, Octavian Soviany publică trei volume (Viața de
după viață, E noapte în Arhipelag și Șaizeci și șase) în care își restrânge
expresia în crochiuri și notații fragmentare condensate, aproape minimaliste. M-am tot întrebat dacă această devitalizare ține de trecerea
într-o altă vârstă poetică, de o anumită diminuare a forței vitale, sau
dacă, dimpotrivă, este un simptom al prolificității uluitoare pe care
prozatorul a arătat-o din 2011 încoace, publicând patru romane de
succes și alte patru volume din hexalogia Lelian, ultimele două părți ale
acestui ciclu romanesc (ce însumează în jur de 3000 de pagini) urmând
să apară în 2024, respectiv 2025. Asta pe lângă traducerea (integrală)
în românește a poeziei lui Charles Baudelaire, la care s-au adăugat
tălmăciri esențiale din Paul Verlaine, Théophile Gautier, Guillaume
Apollinaire și Arthur Rimbaud.
Soviany apare în această etapă, care se întinde până la ineditele
din ciclul Ultimul mic romantic european, ca un poet al declinului
implacabil, un „încenușat” („Nu te poate iubi/ decât/ cine vede pe
întuneric./ Cine știe/ să se taie adânc./ Cine își duce/ inima-n/ palmă/
ca pe un pumn de/ cenușă/ sleită.”) laconic și în stare de veghe, amintind de formula jabèsiană din Je bâtis ma demeure: „Ma demeure est
détruite; mon livre, en cendres.” Și erotismul, dintotdeauna o temă
centrală a poeziei sovianești, își schimbă conținutul – specializat în
iubirea curtenească, în iubirea-seducție, al cărei maestru e Casanova, în
iubirea-desfătare, unde totul se topește în discursul plăcerii, personajul
poematic rememorează acum crâmpeie ale unei intimități dizolvate,
din care a rămas doar un contur spectral, o ceață rea așternută peste
un teanc de fotografii vechi. Vede pretutindeni sfârșitul, iar lucrurile
pe care le atinge încep să se înnegrească. Nu mai trăiește, bate doar
în taste care sună a gol, cu presimțirea că „După dictatori/ urmează
acum/ să vină roboții”.
În punctul acesta al confruntării cu limita, dacă nu chiar cu neantul,
se încheie Celălalt fel de a privi lumea, retrospectivă a unui scriitor artist
și polivalent care predă o lecție consistentă despre importanța de a te
menține asiduu în curiozitate și căutare pentru a rămâne un poet viu.
Așezată lângă Apocalipsul suav, antologia de acum aproape un deceniu
din celălalt Soviany, acela protocolar, estet și manierist, cartea de față
completează profilul dublu al unui maestru.
