Poezia în 2018 (3. Antologii)

         Nu cred că are rost să glosez în legătură cu importanța antologiilor. Ele validează sau infirmă valori și legende, indică uneori pulsul actualității unui poet dispărut, alteori nivelul notorietății unuia încă în viață (și implicit în activitate), în orice caz, să urmărești aparițiile antologiilor într-o literatură poate fi ceva la fel de pasionant ca arta de a privi păsările. Și la capitolul acesta, se întâmplă an de an lucruri suficient de dinamice și care ar merita mai multă atenție, comentarii mai aprofundate și care să treacă de nivelul scrijelirii suprafețelor, numai să aibă cine să o facă. Nu e mai puțin important, mă grăbesc să adaug, ca editurile ce scot astfel de selecții să nu țină ascunse cărțile.

         O șansă pentru posteritatea lui Florin Mugur
         Și încep de aici, cu o antologie a cărei apariție mă bucură de principiu, fiindcă i-ar putea face dreptate unui poet, editor și memorialist uitat: Florin Mugur, care s-a sinucis, fiind bolnav în fază terminală, la începutul anului 1991, are parte de o dublă tentativă de recuperare – 2018 e anul în care apare monografia Xeniei Negrea, Florin Mugur și poetica exasperării (Eikon, 2018) și antologia O sută și una de poezii (Editura Academiei Române, 2018). Ar fi extraordinar dacă ar fi posibil să pui mâna pe exemplare din această colecție de antologii (în care a apărut anul trecut o selecție din poezia lui Ion Gheorghe, ca să dau numai un exemplu) și fără să lucrezi la Academia Română... Nu zic că posibilitățile de promovare sau de distribuție ale unei edituri atât de specializate precum cea a Academiei pot fi, în condițiile capitalismului rapace de azi, mult mai mari, dar parcă totuși dezinteresul este zdrobitor.
         
         Triada echinoxistă de la 1971 (I. Mircea, Ad. Popescu, D. Flămând)
         Debutul simultan al poeților Ion Mircea, Adrian Popescu și Dinu Flămând în 1971, esențial pentru istoria grupării clujene Echinox, este o poveste cunoscută. Cei trei poeți aveau cu toții douăzeci și patru de ani și ieșeau sub cele mai bune auspicii, fiind marile speranțe ale grupării ce luase naștere cu trei ani mai devreme. Istm, Umbria, respectiv Apeiron au fost cărți despre care s-a scris și care au constituit promisiuni de primă mână în epocă. Cei trei poeți, care au astăzi 71 de ani, au primit Premiul Național „Mihai Eminescu” Opera Omnia (Adrian Popescu în 2007, Dinu Flămând în 2011, Ion Mircea în 2012), iar Editura Școala Ardeleană le-a scos, cu ocazia împlinirii a jumătate de secol de la nașterea Echinox-ului, antologii zdravene în stare să canonizeze definitiv sau să arate lipsa de actualitate a acestor poetici între care disparitățile au fost tot mai evidente cu trecerea timpului: Ion Mircea, Saga păpădiilor (1971-2018) (Editura Școala Ardeleană, 2018); Adrian Popescu, Poezii (1971-2018) (Editura Școala Ardeleană, 2018); Dinu Flămând, Descos și țes (1971-2017) (Editura Școala Ardeleană, 2018) – două volume însumând 880 de pagini. Ele vin firesc după masiva antologie Poeme (1966-2011) a lui Ion Pop, scoasă de aceeași editură în 2015.

         Emil Brumaru
         Nu mai știu a câta antologie Brumaru este, cele cu adevărat importante pentru mine rămân Poeme alese (1959-1998) (Aula, 2003), Opera poetică (Cartier, 2003) și Eu, îngerul jongler (Cartier, 2017), în selecția severă făcută de Radu Vancu. La împlinirea vârstei de 80 de ani, lui Brumaru îi apare 80 de nimfe-ntr-un dulap (Junimea, 2018) – antologie și studiu introductiv de Bogdan Crețu. Ca orice carte a lui Brumaru, de căutat, de luat și savurat.

         Cartier de colecție: Cioclea, Vieru, Foarță & 20 de poeți din generația războiului
         Înainte ca Editura Cartier din Chișinău să înceapă la mijlocul lui 2016 colecția aceasta de antologii, Tracus Arte domina arealul, însă atât din punct de vedere vizual, cât și dintr-o perspectivă de marketing, Cartier a reușit în acești doi ani și jumătate să încline balanța în favoarea sa, impunând un stil și un nivel calitativ foarte greu de atins (editor: Emilian Galaicu-Păun; concept grafic: Vitalie Coroban). În comparație cu 2016 (când în „Cartier de colecție” au ieșit zece titluri) sau cu 2017 (cinci cărți), anul acesta arată că motoarele nu au mai fost turate la maxim, însă titlurile ieșite sunt de prim nivel: Eugen Cioclea, un mare poet foarte puțin sau deloc cunoscut în România, mai are o șansă de a fi descoperit, cu Dați totul la o parte ca să văd (Cartier, 2018), poeme alese de Emilian Galaicu-Păun; Grigore Vieru, Numele tău (Cartier, 2018) – ediție jubiliară prefațată de Bogdan Crețu; Șerban Foarță, Mulțimea cu un singur element (Cartier, 2018), poeme alese de Robert Șerban; Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului (Cartier, 2018) – ediție alcătuită de Claudiu Komartin, conținând un studiu introductiv și 75 de poeme scrise de 20 de poeți români născuți între 1916 și 1925.

         Tracus Arte: o nouă ediție Bogza și prima antologie postumă Stratan
         În colecția despre care vorbeam mai sus, coordonată editorial de Teodor Dună și vizual de către Mircia Dumitrescu (în care au apărut, din 2012 încoace, antologii memorabile: Ioan Es. Pop, Virgil Mazilescu, Aurel Dumitrașcu, Alexandru Mușina, Nichita Danilov, Mariana Marin, Traian T. Coșovei, Ioan Flora, Ion Mureșan, Gellu Naum), anul acesta nu a ieșit decât Cântecul omului de vânzare (Tracus Arte, 2018), antologie realizată de același Teodor Dună din opera poetică a lui Geo Bogza. Tot la Tracus Arte, însă în altă colecție, a apărut Criminalii și crinii a lui Ion Stratan, antologie alcătuită și îngrijită de Călin-Andrei Mihăilescu.

         Un veteran la momentul bilanțului: Ovidiu Genaru
         Ovidiu Genaru, unul dintre veteranii 60-iști încă în activitate, își vede antologați cincizeci de ani de poezie în Poezii (1967-2017) (Cartea Românească, 2018), o bună ocazie pentru relectura și reconsiderarea unui autor destul de inegal și de narcisic.

         Un act de justețe: Valeriu Mircea Popa
         Deși de vârsta triadei echinoxiste despre care vorbeam mai sus, Valeriu Mircea Popa a debutat târziu, în anii '90, mai exact în 1993, când scotea furnicile și oglinda, iar cartea sa cea mai recentă, a șaptea, a venit acum doi ani: Dar tălpile tale unde sunt? (2016). Poet de finețuri și chinezării, oniric migălos și fanatic al unei scriituri contrase și esențializate, Valeriu Mircea Popa a trecut în ultimul an prin încercări-limită despre care am scris și pe care nu are rost să le aduc în discuție aici. La 71 de ani, poeziei sale i se dă în sfârșit ocazia de a fi descoperită într-o evoluție de-un sfert de secol: Mojar și alte poeme care nu există (Hyperliteratura, 2018) conține, pe lângă poeme din cele șapte volume dintre 1993 și 2016, și 23 de texte inedite strânse în ciclul ce dă titlul antologiei.

         Cel mai tânăr clasic recent: Vlad Moldovan
         La un an după o carte care și-a făcut rapid mulți adepți, Vlad Moldovan se grăbește un pic și încheie o etapă cu Band I (Fractalia, 2018). Apărută la un deceniu de la debut, antologia cuprinde cele trei cărți care l-au impus pe V. Moldovan ca pe unul dintre cei mai admirați și mai influenți poeți (încă) tineri – Blank, 2008; Dispars, 2012; Glitch, 2017 – și, pe lângă acestea, un grupaj de inedite.

Poezia în 2018 (2. Protagoniști, cărți, tendințe)

         Câteva observații generale
         2018 a fost un an dominat de poete cu discursuri puternice, clar structurate și debordând de vitalitate, lucru care se vădește nu doar la debutanți. Apoi, spre deosebire de anul trecut, poeții tineri nu au mai dominat scena. A fost anul unor reveniri importante: doi dintre cei mai buni autori care au debutat la începutul anilor '70 au publicat după o perioadă de tăcere cărți întru totul relevante pentru poezia actuală – Ion Mircea a publicat Materia care ne desparte (Junimea, 2018), iar Grete Tartler a venit cu o selecție riguroasă și bine montată din poezia pe care a scris-o din 2004 (când i-a apărut antologia Materia signata) încoace: cele 60 de poeme strânse în Cuvinte salvate (Omonia, 2018) o impun pe poeta Achene-lor zburătoare ca pe unul dintre cei mai buni autori în activitate din generațiile mai vârstnice. De asemenea, Rodica Draghincescu, care după 2000 a scris în limba franceză, revine spectaculos cu FRAHT (Casa de Editură Max Blecher, 2018) și sunt sigur că forța regăsită a scrisului său în românește nu se va domoli cu una, cu două.

         Poezie politică?
         Nu chiar, însă în 2018 a fost mai clar ca oricând în ultimii ani că în poezia românească se dezvoltă, sub presiunea vremurilor pe care le traversăm, o componentă civică tot mai acută. Asediați din toate părțile de vești îngrijorătoare pentru democrație, trăind în urgența fake news-ului, a iliberalismului și a unei crize geopolitice mondiale, poeții români se îndreaptă din nou către un discurs cu nerv, angajat și combativ. Nu, nu e vorba de militantismul sau de angajamentele realismului socialist sau ale barzilor din epoca ceaușistă, ci de recuperarea unei dimensiuni etice, despre emergența unor discursuri tot mai asumate civic și social. E drept, au apărut în ultimii ani volume bune și excelente care ilustrau această tendință – pot fi evocate aici cartea Marianei Codruț, hiatus (2015), sau Recviem pentru țara pierdută (2016) a lui Nichita Danilov –, dar parcă anul acesta clarificările unor opțiuni în sensul pe care încerc să-l descriu (provocate de situația socio-politică a țării) se vădesc în câteva dintre cele mai bune volume de poezie care au apărut. Surprinzător poate, aceste cărți care anunță o radicalizare (din fericire nu doar de ordin tematic, ci asumată integral, având în cele din urmă un sens care privește limbajul, nu doar reliefarea unei stări de fapt a momentului istoric pe care îl traversăm) vin din partea unor poeți cărora li s-au pus până acum diverse etichete care la noi au o mai mereu o nuanță depreciativă: manieriști, estetizanți, experimentaliști, în tot cazul scriitori ce nu au părut în trecut foarte preocupați de poezia cu miză socială, de discursul protestatar sau de poemul civil. Iată-i: Ruxandra Cesereanu, cu Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest (Paralela 45, 2018), Cosmin Perța, în Cântec de leagăn pentru generația mea (Paralela 45, 2018) și Constantin Abăluță, cu a sa Mai sincer ca Himalaya. Poeme politice (Casa de Editură Max Blecher, 2018), la care se poate adăuga debutul matur, deja amintit, al lui Flori Bălănescu, dar și poemele inedite a două dintre cele mai bune autoare de azi, Mariana Codruț și Teodora Coman, care cred că vor scoate la anul cărți excelente.

         Cărțile anului
         Risc și eu câteva predicții, care nu au legătură în primul rând (cel puțin așa aș vrea să cred) cu gusturile mele, și încerc să nu amestec în asta nici treaba de editor pe care o fac de opt ani încoace. Pe lângă volumele deja amintite ale lui Constantin Abăluță, Grete Tartler, Ruxandra Cesereanu, Rodica Draghincescu și Cosmin Perța, cred că în următoarea perioadă se va vorbi și se va scrie ca despre cărți importante ale anului care se încheie despre Monoideal (Nemira, 2018) – revenirea lui V. Leac după o carte așteptată care mai degrabă a dezamăgit (Unchiul este încântat, 2013) – și Romulus Bucur, Odeletă societății de consum (Tracus Arte, 2018).
         Cu Monoideal, cred că Leac a dat lovitura, confirmând deplin promisiunile de acum 12-13 ani, când înviora 2000-ismul cu Seymour: sonata pentru cornet de hârtie (2005, 2006) și Dicționar de vise (2006). Romulus Bucur este unul dintre cei mai buni poeți 80-iști, și poate singurul dintre lunediști care a reușit, de aproape patruzeci de ani câți au trecut de la primele poezii, să nu scadă ștacheta și să rămână, de la o carte la alta, la fel de vital, de subtil & surprinzător, lucru dovedit și în a șaptea sa carte de poezie (fără a pune la socoteală legendarul volum colectiv Cinci și nici antologia de Poeme alese de acum un deceniu).

         Un recensământ cât mai puțin arbitrar
         Mi-am luat această precauție aproape de fiecare dată când am alcătuit asemenea bilanțuri, recensăminte sau selecții – e foarte greu, dacă nu imposibil, chiar și pentru cineva foarte dedicat poeziei prezentului, să aibă o imagine completă a unui peisaj fărâmițat și imposibil de acoperit integral, lucru explicabil prin mijloacele limitate de promovare și distribuție ale editurilor specializate, prin marginalitatea inevitabilă a fenomenului poetic, dar și prin autosuficiența și jemanfișismul atât de răspândite. Un criteriu valid după care te poți ghida rămâne editura (și implicit colecția) în care apare o carte. Astfel, nu e un secret pentru nimeni că în ultimul deceniu au fost cam șapte-opt edituri (în general mici și ultraspecializate) care au concurat pe un segment față de care cele câteva antreprize editoriale puternice și profitabile din România nu au nici un fel de interes (fiindcă lucrurile nu funcționează aici în logica imbatabilă a business-ului, adică a generării de profit). Dacă la începutul anilor 2000, Vinea domina peisajul, secondată poate de Brumar, piața de poezie s-a diversificat odată cu rebranduirea Cărții Românești (care a fost pentru unsprezece ani sub tutela Polirom-ului) și cu apariția editurilor Tracus Arte, Charmides, Max Blecher, CDPL, mai recent Fractalia (ce pare să fi înlocuit locul lăsat gol de Herg Benet, care nu mai publică poezie). Editura Școala Ardeleană a devenit cea mai activă editură a Clujului, având un program editorial variat și prietenos cu poezia scrisă azi în Ardeal. Odată cu trecerea Svetlanei Cârstean de la Pandora M la Nemira, a apărut o colecție nouă, Vorpal, în care apar în fiecare an patru cărți de poezie alese cu grijă și promovate pe măsura posibilităților Nemirei. Despărțirea Paralelei 45 (rămasă în grija lui Cosmin Perța) de Cartea Românească (dirijată acum de Călin Vlasie și centrată pe universul paralel în care Nicolae Manolescu mai are vreo autoritate critică sau morală) a pus și aceste două edituri pe făgașe limpezi: Paralela 45 a început să conteze din nou, iar Cartea Românească a căzut în irelevanță. Charmides a avut un 2018 destul de neconvingător, după ce în 2017 a dominat poezia de la noi prin titlurile propuse și premiile pe care acestea le-au luat. Sigur, mai sunt și excepții de la regulă, an de an apărând cărți de poezie cel puțin menționabile și la alte edituri decât cele pomenite mai sus.
         
         Acestea fiind spuse, nu pot fi ocolite, în opinia mea, volumele publicate anul acesta de Robert Șerban (Tehnici de camuflaj, Tracus Arte, 2018), Alina Purcaru (Indigo, Tracus Arte, 2018), Daniela Rațiu (staniol, Charmides, 2018), Octavian Soviany (Poeme de dragoste, Charmides, 2018), Andra Rotaru (tribar, Nemira, 2018), Mihai Ignat (frigul. elegie, Nemira, 2018), Angelica Stan (produse miraculoase, Paralela 45, 2018), Gelu Diaconu (mother, Paralela 45, 2018), Grigore Șoitu (după-amiaza unui câine, Paralela 45, 2018), Lavinia Bălulescu & Constantin Bălulescu (zmeii sunt de treabă, Paralela 45, 2018), Daniel Pișcu (Halucinogene, CDPL, 2018), Constantin Abăluță (trecerea în alt ocean, CDPL, 2018), Nora Iuga (alături cu drumu, CDPL, 2018), Liviu Antonesei (5 balade rock, Vinea, 2018), Ionel Ciupureanu (e timpul să visăm un măcel, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Radu Andriescu (Jedi de provincie, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Adriana Teodorescu (Povești de trecere cu noi, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Ioan Șerbu (krav maga, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Robert Gabriel Elekes (o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Traian Ștef (Epopeea șobolanului Louse, Editura Școala Ardeleană, 2018) și Cristina Ispas (40. să înceapă jocurile, Fractalia, 2018). O mențiune specială pentru Virgil Leon, pe care l-am descoperit de-abia acum, odată cu a patra sa carte (P.S., Idea, 2018).

Poezia în 2018 (1. Debutanții)

        Încep azi un serial pe care-l voi întinde pe trei episoade. Subiectul e producția poetică a anului 2018. Cei care mă urmăresc știu că încerc să fac asta an de an (ba chiar am alcătuit împreună cu Radu Vancu trei antologii în trei ani consecutivi în care am încercat să surprindem varietatea și bogăția de direcții și tendințe din literatura română actuală).

        Preliminarii. O recapitulare a lui 2017
        Spun de la început că, în comparație cu 2017, anul care se încheie a fost mai puțin spectaculos și pare să fi înregistrat cam la toate categoriile de vârstă un recul în raport cu anul trecut. E oarecum firesc, 2017 fiind anul în care au publicat cărți de confirmare deplină, odată trecuți de 35 de ani (cu al patrulea, al cincilea sau chiar al șaselea volum) câțiva dintre cei mai buni și mai constanți poeți debutați în 2002-2003 (Elena Vlădăreanu, Teodor Dună, Dan Coman, Ștefan Manasia). Pe lângă aceștia, câțiva autori ceva mai tineri, dar care sunt după a treia carte în prima linie (Diana Geacăr și Vlad Moldovan), revenirea Anei Dragu, cea de-a patra carte semnată de Moni Stănilă, volumul foarte bine primit al Cosminei Moroșan (care practic a redebutat după unsprezece ani de la o primă carte adolescentină). Apoi, dintre cei care au început să-și facă un nume după 2010: Teodora Coman, Andrei Dósa, Vlad Drăgoi, Olga Ștefan, Florentin Popa, Mihók Tamás, Andrei Zbîrnea, Yigru Zeltil. De aceea, deși au scos cărți noi 80-iști și 90-iști cunoscuți: Liviu Ioan Stoiciu, Octavian Soviany, Radu Andriescu, Nicolae Coande, Dumitru Crudu sau Robert Șerban (la care putem adăuga un volum postum al lui Ion Stratan), anul a fost totuși dominat de cei de după 2000, care au ajuns, s-ar zice, la maturitate și sunt promoția cea mai productivă și mai dinamică a momentului (aflându-se, dacă e să fac o comparație, cam unde erau 80-iștii și 90-iștii în prima parte a anilor '90).
        Cât privește poeții care au scos prima carte în 2017, s-au remarcat cel puțin șase cu formule foarte diferite, fiecare arătând un mare potențial de evoluție pe culoarul său: Cristina Stancu, Dan Dediu, Ovidiu Komlod, Ligia Keșișian, Simona Nastac și Nicoleta Nap.

       Debutanții din 2018
       Cei care se remarcă după o primă carte publicată anul acesta sunt Mina Decu (Desprindere, Charmides, 2018), Ioana Vintilă (Păsări în furtuna de nisip, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Vlad Serdarian (Teritoriul animalelor, Tracus Arte, 2018), Iuliana Lungu (KOMMOS. Procesiune pentru histerectomie, Fractalia, 2018) și Flori Bălănescu (revoluția permanentă, mon amour!, Ratio et Revelatio, 2018). Alături de ei, menționabili și cu real potențial de creștere sunt Alexandru Nathan Moisii (Singurătatea e o boală cronică, Hecate, 2018), Andreea Lupu (Instituția, Paralela 45, 2018), Onisimus Lang (Sfidarea stafidelor, Casa de Editură Max Blecher, 2018), Mihai Marian (Negru Opac, Eurostampa, 2018), Romeo Aurelian Ilie (Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul, Tracus Arte, 2018), iar Irina Roxana Georgescu a publicat Noțiuni elementare (Cartea Românească, 2018) după ce, cu un an în urmă, editura pariziană L'Harmattan îi scosese volumul (Intervalle ouvert).
         Merită menționate câteva concursuri de debut care au deja o tradiție: Concursul de debut Max Blecher, ajuns la ediția a opta, câștigat în 2018 de Ioana Vintilă; Concursul de debut Alexandru Mușina, ajuns la ediția a cincea, câștigat de Vlad Serdarian. Și că au fost deja decernate două premii care au în vedere cărți apărute începând din toamna anului anterior și până în toamna următoare, adică Premiul pentru debut Iustin Panța (ajuns la ediția a șaptesprezecea), luat anul acesta de către Andreea Lupu, și Premiul Sofia Nădejde (a cărui primă ediție a avut loc în decembrie), câștigat la secțiunea debut de Iuliana Lungu.
         Rămâne să vedem ce vor decide pe 15 ianuarie juriile celor două premii pentru poezie la care toată lumea e atentă la-nceput de an: Premiul Național Mihai Eminescu Opus Primum de la Botoșani și Premiul Tânărul poet al anului (care nu e musai să fie un debutant, ci un autor sau o autoare care nu a împlinit încă 35 de ani) la Gala Tinerilor Scriitori de la București.

Lansare „Jedi de provincie” și „Poesis internațional” 22 la Iași

A fost una dintre cele mai reușite lansări ale anului, în Cafeneaua Sage de la parterul Bibliotecii Universitare din Iași, un local ticsit de oameni veniți pentru Radu Andriescu, Mariana Codruț, Liviu Antonesei, Dorin Mironescu și Cătălin-Mihai Ștefan. A fost a doua lansare a cărții lui Andriescu, Jedi de provincie (Casa de Editură Max Blecher, 2018), după cea din 30 septembrie de la Tramvaiul 26 din București, și cea de-a treia prezentare a numărului 22 (2/2018) al publicației „Poesis internațional” (după București și Brașov) – urmează în 2019 să mai merg cu ea prin țară, legând-o poate și de lansări la antologia recentă Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine (Cartier, 2018).

Prima lansare la „Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine”, joi 20.12, la Chișinău

Era și firesc să pornească de la Chișinău, unde a apărut, în „Cartier de colecție”, fiind cel de-al nouăsprezecelea titlu din această serie pornită cu doi ani și jumătate în urmă. Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine se lansează în premieră joi, 20 decembrie, de la ora 18.15, în Librăria din Centru (Bd. Ștefan cel Mare, nr. 126, Chișinău), unde voi vorbi despre câteva dintre istoriile puțin sau deloc cunoscute pe care le-am descoperit, dar și despre frisoanele și aventura alcătuirii acestei antologii, precum și despre travaliul de cercetare pe care l-a presupus scrierea studiului introductiv.

Paul van Ostaijen, „Semnalul”

Ultima carte apărută anul acesta la Casa de Editură Max Blecher este Semnalul lui Paul van Ostaijen (1896-1928) și iese la o sută de ani de la apariția ei, o dată istorică pentru poezia neerlandofonă. Ediția este bilingvă, traducerea în românește aparținându-le Doinei Ioanid și lui Jan H. Mysjkin, și-i însoțită de o prefață utilă și pasionantă semnată de Mysjkin.

A patra ediție a Premiilor „Matei Brâncoveanu”

Anul trecut pe vremea asta, luam pentru „Maeștrii unei arte muribunde” un premiu despre care doar auzisem, deși era la a treia ediție: „Matei Brâncoveanu”. M-au entuziasmat calitatea premiaților de la celelalte categorii și faptul că evenimentul e susținut de privat (Fundația Alexandrion, condusă de Nawaf Salameh), ceea ce-n România se-ntâmplă atât de rar (a se citi: mai deloc). Premiile decernate aseară arată la fel de bine, și cred că e de ajuns să-i menționez pe Teodor Dună, premiat la secțiunea Literatură pentru al cincilea său volum de poezie, kirilă, Gabriel Bebeșelea (dirijor deja faimos la numai treizeci și unu de ani), actrița Silvana Mihai sau arhitecta Ilinca Păun Constantinescu. Dacă ar fi cinci astfel de inițiative în România noastră plină de corporații și firme prospere care sparg bani în idioțenii strigătoare la cer, cultura română ar sta ceva mai bine și nu ar mai da impresia asta de pauperitate și subnutriție cronică.

Festivalul de poezie subversivă reSet

Liga Literară din România, în parteneriat cu revista „Poesis internațional” și Clubul de lectură Institutul Blecher, vă invită la ediția-pilot a Festivalului de poezie subversivă reSet. Sâmbătă, 15 decembrie, de la ora 15, la Biblioteca Națională a României (Bd. Unirii, nr. 22, București), vor citi douăzeci de poeți contemporani, de la proaspătul octogenar Constantin Abăluță (autor, în 2018, al volumului Mai sincer ca Himalaya. poeme politice) și veteranii optzeciști Florin Iaru și Octavian Soviany, până la tinerii poeți Miruna Vlada, Răzvan Andrei și Anastasia Gavrilovici. Partener media: Radio Guerrilla.

Lansare Robert Elekes + Ioan Șerbu la Brașov

Mâine, vineri 7 decembrie, a doua prezentare/ lansare, tot în tandem (la fel ca la București pe 18 noiembrie), a cărților celor noi semnate de Robert Gabriel Elekes, o dronă care să mă vrea în sfârșit doar pe mine, și Ioan Șerbu, krav maga. De la ora 19, în Visssual, pe Str. Fabricii (lângă Kaufland-ul de pe Avram Iancu). O să vin și cu exemplare din cel mai recent număr al revistei „Poesis internațional” (în care au semnat trei brașoveni) pentru cei interesați.

Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine

         E în tipar de câteva zile și sper să pun mâna pe ea în cel mult o săptămână. O carte la care am lucrat mult, firește că nu încontinuu, ba cu pauze uneori uriașe. Prefața (dincolo de antologia propriu-zisă, în care îmi asum niște pariuri, această introducere substanțială era în capul meu, și continui să cred că reprezintă o miză foarte importantă a proiectului) a fost scrisă într-o săptămână, dar pot spune că m-am pregătit pentru ea câțiva ani, citind, cred, cam toate cărțile despre generația războiului (sau care aveau măcar atingere cu autori, episoade, lucruri relevante pentru căutarea mea), plus familiarizarea cu câteva colecții de reviste și alte tipărituri mai rare – nu mai făcusem asta cu atâta migală până acum.
          Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine, subintitulată Poeți ai generației războiului e, nu am nici un dubiu, o apariție importantă. Pe lângă studiul cu care se deschide, un text documentat și util prin intermediul căruia oricine-i interesat se poate familiariza cu subiectul și intra în atmosfera și problemele epocii care m-a interesat, cartea cuprinde selecții din douăzeci de poeți născuți între 1916 și 1925 (cel mai mare este poetul-matelot George Dan, mezinul e prietenul său Marcel Gafton, care debutează în volum de-abia în 1972), cei mai mulți fiind însă născuți între 1919-1920 (Constant Tonegaru, Mihnea Gheorghiu, respectiv Geo Dumitrescu) și 1923-1924 (Ion Caraion, Mircea Popovici, Mihail Crama, respectiv Ben. Corlaciu, Alexandru Lungu sau Iordan Chimet).
          Pe lângă aceștia deja menționați, poeți pe care i-am mai introdus în Sârmă ghimpată. Când focurile... sunt: Dimitrie Stelaru (cu poeziile căruia se deschide antologia propriu-zisă), Sergiu Filerot, C.T. Lituon, Ioan Cutova, Margareta Dorian, Victor Torynopol, Radu Teculescu, Elena Diaconu și Ovidiu Râureanu. E un echipaj variat, care arată însă și o anumită varietate de stiluri și explorări poietice, dincolo de direcțiile principale ale generației, cel mai clar conturate în jurul grupării Albatros și al celei (despre care se vorbește și se scrie, inexplicabil pentru mine, mult mai puțin) strânse laolaltă de Vladimir Streinu (care prin revista „Kalende”, cenaclul pe care îl ținea și sprijinul constant & concret de-a lungul celor mai grei ani ai deceniului – de fapt până se strică totul, regele abdică, iar comuniștii preiau complet puterea –, a jucat un rol foarte important pentru o bună parte dintre poeții pe care i-am prins în această „poză de grup”).
         Antologia e împărțită în două secțiuni. Prima, Sârmă ghimpată, conține selecții ceva mai zdravene (de câte douăsprezece-paisprezece pagini): zece poeți pe care îi consider esențiali pentru poezia acestei generații (sau promoții, sau desant). Desigur că planetele cele mai mari ale acestui sistem solar sunt Stelaru, Tonegaru, Dumitrescu și Caraion, însă pe lângă ei sunt prezențe extrem de speciale, planetoizi și sateliți pentru ale căror cărți de tinerețe am de ani buni o slăbiciune (ca Mircea Popovici, cu Izobare, Alexandru Lungu cu Ora 25 sau Ben. Corlaciu, cu Arhipelag și îndeosebi Manifest liric). O miză importantă a acestei prime părți este readucerea în actualitate a doi poeți complet uitați, cu stiluri, temperamente și destine complet diferite. Primul este Sergiu Filerot (1921-1989), care a apucat totuși să publice după 1980 cărțile recapitulative Vitrină secol XX (1982) și Reîntâlniri (1985), iar al doilea – C.T. Lituon (1922-1948), ale cărui versuri au fost pentru prima dată adunate într-o carte de-abia în 2003, însă fără niciun ecou. Sunt sigur că cele șase poezii selectate din ceea ce a lăsat tânărul Lituon vor fi descoperite cu uluială de unii cititori.
          A doua parte a antologiei e mai eteroclită și cuprinde autori pe care i-am vrut aici pentru a sugera (de fapt, pentru ca textele lor să sugereze) către ce s-ar fi putut îndrepta poezia noastră de după 1947 dacă societatea românească nu ar fi suferit, mai bine de un deceniu, comoția proletcultistă. Când focurile se vor stinge printre ruine conține doar cincisprezece poezii scrise de zece poeți puțin sau deloc cunoscuți (cred că în special poveștile poetelor Margareta Dorian și Elena Diaconu vor interesa și vor impresiona, vorbind destul de clar și despre altfel de dezechilibre ale epocii pe care am dat zoom în această carte). Se găsește aici și minunatul scriitor Iordan Chimet, ale cărui poezii scrise pe la mijlocul anilor '40 au apărut pentru prima oară neciuntite de nicio Cenzură de-abia la sfârșitul secolului XX (titlul acestei a doua secțiuni e dat de un vers de-al său).
          În tot, șaptezeci și cinci de poeme culese din douăzeci și trei de volume (plus alte câteva care au rămas în reviste sau arhive ale vremii), însoțite de un aparat critic serios și de prezentări scrise cu empatie și cu dorința de a-i aduce pe acești tineri lipsiți de noroc în fața unui public format, șaptezeci și cinci de ani mai târziu, din generația nepoților și din cea a strănepoților lor. O carte însoțită de aproape patruzeci de fotografii care-s uneori de-a dreptul hipnotizante și poartă semnătura lui Andrei Păcuraru – lucrurile s-au potrivit ideal și în privința asta. O carte în care cred și care sunt sigur că va avea, la fel ca celelalte două antologii pe care le-am publicat în „Cartier de colecție” în 2016, respectiv 2017, o răspândire și o receptare foarte bune. Cei douăzeci de poeți republicați în ea le merită pe deplin.