miercuri, 29 decembrie 2021

Virgil Leon, „Imuniada”



La douăzeci și cinci de ani de la debutul cu Unu, urmat de 2 (1999), 3 (2011) și P.S. (2018) – cartea prin care l-am descoperit, grație lui George State –, poetul Virgil Leon publică Imuniada, în condiții la fel de obscure – voit, căutat și persistent anonime –, ieșită printr-o coeditare între Idea Print & Design și Centrul de Studii Transilvane al Academiei.
Virgil Leon e un trickster și un marinist, deși la o adică ar putea fi luat de partea lor de conceptualiști (făpturi rare, excentrice și nebăgate în seamă în literatura noastră conservatoare și narcisistă) ca unul dintre cei care chiar fac „uncreative writing” (până la un punct) cu metodă (cel puțin ultimele două cărți o atestă fără jumătăți de măsură), dar care produc totodată o critică acidă & dibace a lumii contemporane.
L-aș recomanda, îl recomand, chiar e o experiență de lectură de calitate, citindu-l pe Leon râzi, te înciudezi, te dai de partea lui, te plesnești peste frunte, doar că nu știu cum ați putea face să ajungeți la cărțile sale.
O să încerc să mă ocup de asta în următorul număr, 29, din mai-iunie viitor, al revistei „Poesis internațional”, fiindcă-i păcat, tipul e chiar one of a kind cu ironia inteligentă și cataloagele lui de corăbii.

vineri, 24 decembrie 2021

Debutanții din 2021. Inflație


          Am făcut în anii trecuți, înainte să cadă cortina, bilanțuri ale poeziei apărute în România, interesul meu fiind tripartit: ca cititor, ca autor și ca editor. Anul ăsta fac o pauză, mai sunt și alții care să se poată ocupa de-așa ceva. Ceea ce voiam să spun e că (și astfel îi răspund cu o considerabilă întârziere prietenei white noise, care în iulie mă iscodea printr-un comentariu în legătură cu poeții aflați la prima carte) anul ăsta au apărut o droaie de debuturi.

          Ieri a fost făcut public (iar ăsta a devenit, în condițiile extremei atomizări a lumii editoriale  și, într-un sens mai larg, a culturii contemporane , un indice valid și un instrument util de bilanț) că pentru Premiul Național „Mihai Eminescu” Opus Primum, la Ipotești au fost trimise 42 de volume de debut apărute în 2021. Vom vedea probabil peste vreo două săptămâni lista scurtă cu cele cinci din care va fi ales câștigătorul. Din punct de vedere editorial, campioane la capitolul ăsta sunt Tracus Arte, cu nouă, și CDPL, cu treisprezece titluri (dacă am numărat bine). Enorm și inflaționist, dacă mă întrebați pe mine. Nu se scrie atât de multă poezie măcar ok. Spun asta ca unul care se încăpățânează de ani buni să citească tot ce apare (sau tot ce reușește să găsească).

          Se publică mult prea ușor, volume necoapte, neasumate, orfane de redactori, e simplu ca și cum ai scoate cărți de vizită sau etichete pentru borcanele cu zacuscă. Nu cred că e de nici un folos pentru poeții tineri în primul rând, nu mai vorbesc că e o-ntreagă babilonie din care nici cititorii învederați de poezie (care oricum nu sunt cohorte) nu mai apucă să asimileze mare lucru (mai ales că aceste volume au o circulație extrem de modestă, if any). E realmente păcat că ies atâtea cărți fără destin și fără cititori, care într-un an, doi nu vor mai însemna mare lucru nici chiar pentru mulți dintre autorii înșiși. În fine, se scrie poezie în limba română, probabil că asta ar trebui să ne bucure, cu gândul la legea numerelor mari și la viitorul identității noastre românești, care va trece în următoarele decenii printr-o serie de încercări cruciale.


marți, 21 decembrie 2021

Ciprian Popescu la Casa de Editură Max Blecher

 


Prima carte a lui Ciprian Popescu, Mile End, a apărut în noiembrie 2016 ca urmare a câștigării concursului de debut „Max Blecher”. Din juriu am făcut parte Andrei Dósa, Teodora Coman și eu. Mile End a luat, destul de surprinzător  formula cărții fiind una „de graniță”, amestecând proza (autobiografică) și poezia , Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Prima.

Mile-Ex, al doilea volum al lui Ciprian, vine în continuitate cu cel de acum cinci ani. Este al 116-lea titlu care iese la Casa de Editură Max Blecher. O carte de 170 de pagini care te ține încât o citești pe nerăsuflate, ca pe un roman, sau ca pe un volum de proză scurtă, sau ca pe un volum de poezie, fiind toate astea la un loc, și care-i recomandată entuziast pe ultima copertă de poeta Livia Ștefan și de prozatorul Cornel George Popa:



Așa se încheie pentru noi anul 2021, cu gândul la cărțile pe care vrem să le scoatem în 2022, începând cu volumele noi ale lui Radu Andriescu, Nicolae Coande, Olga Ștefan și Ionel Ciupureanu, cu antologia de poezie germană recentă și contemporană tradusă de Manuela Klenke, cu bulgăroaica Nadejda Radulova și sârbul bosniac Goran Simić...


joi, 16 decembrie 2021

Sebastian Reichmann la Casa de Editură Max Blecher



       Penultima carte pe care CdE Max Blecher o publică în 2021 este volumul lui Sebastian Reichmann, Edenul tăcerii rele. Apare cu o întârziere de trei luni față de planul din primăvară, dar ar trebui să iasă înainte ca tipografii să meargă la culcare până spre Bobotează (așa cum am merita-o cu toții), rotunjind activitatea noastră de anul ăsta, care a fost unul dintre cei mai buni de când am pornit editura (mai cu seamă că vine după dezastruosul  pentru cam toți din „branșa” asta, și nu numai 2020).

       Sebastian Reichmann (n. 1947) a debutat publicistic în 1966 în „Povestea vorbei”, suplimentul revistei „Ramuri” condus timp de doi ani de Miron Radu Paraschivescu și desființat în 1968. La douăzeci de ani îi cunoaște și se împrietenește cu Gellu și Lygia Naum, devenind unul dintre tinerii artiști apropiați de aceștia și evoluând în atmosfera de libertate de spirit și elan creator de la Comana.

       Debutul în volum cu Geraldine (1969) este primit ca o revelație a perioadei de relativă liberalizare de la sfârșitul deceniului șapte, dar a doua sa carte, Acceptarea inițială (1971), este retrasă din librării în urma „Tezelor din iulie” – ca urmare, emigrează și se stabilește în Franța. Din 1975 scrie numai în franceză, iar în 1977 debutează în această limbă în revista Editurii Minuit.

       Autor al mai multor volume de poezie în Franța, a revenit în literatura română la începutul secolului, publicând Mocheta lui Klimt (2008), Dimensiunea „Umbrella” (2009, împreună cu Dan Stanciu), Perioada translucidă. Poeme 1965-2012 (2012) și Acceleratorul de încarnări și alte Biografobii (2017).


       Sebastian Reichmann se lasă călăuzit de un simț care nu se tocește cum nu se tocește ceața, iar poezia sa își păstrează tonusul și un ton specific inconfundabil, cu toate că discursul post-suprarealist este acum impregnat într-o mai mare măsură de biografic și de o privire scrutătoare asupra realului. La o jumătate de secol de la Acceptarea inițială, volum care a marcat un punct de cotitură, lămurindu-i opțiunile destinale, Reichmann se afirmă în Edenul tăcerii rele ca un poet bilingv al cărui balans lucid între două limbi și culturi a condus la sintetizarea unui limbaj cu mănoase obscurități, imagerie enigmatică și momente în care secvențializează cu ochii parcă întredeschiși absolutul fragil al unei lumi ce pare astfel a-și redobândi partea de grație.


* ultimele douăzeci și șapte din cele șaizeci și patru de poeme din cuprinsul cărții au fost traduse din limba franceză de Anastasia Gavrilovici și Claudiu Komartin


** mulțumirile editorului se îndreaptă spre toți cei ce au contribuit la apariția acestei cărți, și îndeosebi către doamna Cristin Andreev


joi, 9 decembrie 2021

Institutul Blecher, ediția 238 & iarmaroc de poezie

 



Pandemia asta a scurtat zilele unora, dar parcă a lungit anul, altfel nu-mi explic cum, pentru prima oară de când am pus pe picioare Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher, am ajuns să facem evenimente și în decembrie, lună în care, din 2009 până în 2019 (2020 a fost oricum un an cauterizat din calendare), începea binemeritata vacanță.
Dar, fiindcă nu am avut în 2019-2020 parte de nici un târg de carte, și fiindcă au fost atât de puține evenimentele artistice și poetice care să nu fie exilate-n online, ducem lucrurile până aproape de jumătatea acestei luni ce pare oricum mai degrabă una de toamnă târzie, iar sâmbătă și duminică, adică pe 11-12 decembrie, organizăm a doua parte a „iarmarocului de poezie” de la Londohome (Str. David Praporgescu, 31). Vedetele iarmarocului sunt în weekendul ăsta cartea cea nouă a lui Mugur Grosu, principala morengo, și nr. 28 (2/2021) al publicației „Poesis internațional”.
Iar duminică, la a opta și ultima ediție a Institutului Blecher din acest sezon, vor citi Mugur și Lena Chilari. Lena se întoarce după ce, la ediția 226 de acum șase luni și câteva zile, a avut o lectură care ne-a lăsat lați. Sunt sigur că și de data asta prezența ei va fi la fel de impactantă în deschiderea show-ului pe care-l va face Grosu pe texte din principala morengo.

miercuri, 8 decembrie 2021

Poesis internațional 28 (2/2021), coperta & editorialul


 

Aproape un deceniu de la ieșirea pe care și-a făcut-o aruncându-se în Sena de pe Pont Mirabeau și mai bine de șaizeci de ani de la emigrarea în Franța au trecut până ca opera de tinerețe a lui Gherasim Luca să apară în volum în România: Inventatorul iubirii și alte scrieri (Ed. Dacia, 2003), îngrijită de Ion Pop, l-a repus în circulație pe unul dintre marii suprarealiști români, reinventat începând cu anii ’50 (mai exact, 1953, când apare Héros-Limite) ca poet francez al imploziei lexicului și sintaxei, unul dintre cei cu adevărat emblematici din perioada postbelică.

Ce-i drept, câteva dintre textele avangardiste dintre 1930 și 1947 (an în care mișcarea suprarealistă a fost interzisă de noul regim comunist) apăruseră în Antologia literaturii române de avangardă (Editura pentru literatură, 1969) a lui Sașa Pană și, mai cu seamă, în Avangarda literară românească (Ed. Minerva, 1983) a lui Marin Mincu; însă adevărata recuperare și re-cunoaștere în spațiul românesc a lui Gherasim Luca s-a petrecut relativ recent, odată cu ediția bilingvă îngrijită de Petre Răileanu și Nicolae Tzone, cuprinzând manuscrisul facsimilat al cărții sale apărute în 1945 la București, Le vampire passif / Vampirul pasiv (Ed. Vinea, 2016), și îndeosebi cu Avangarda românească – tomul de acum șase ani pe care i-l datorăm aceluiași Ion Pop, publicat în colecția „Opere fundamentale” a Academiei, în care Gherasim Luca apare ca unul dintre protagoniștii cei mai de seamă ai unei mișcări radicale ce a continuat să galvanizeze poezia scrisă în limba română până la începutul secolului XXI.

Însă, cu tot succesul de stimă de care se bucură, literatura lui Gherasim Luca nu reprezintă la noi o referință prea des invocată – autorul Morții moarte nu este unul dintre cei cu trecere la public și la poeții înșiși (cel puțin dacă e să-l comparăm cu tânărul Bogza sau cu Gellu Naum). Influențele sale în poezia ultimelor decenii par mai degrabă indirecte, transversale. Asta poate și fiindcă poezia pe care a scris-o în limba franceză este în bună măsură intraductibilă (le rămâne lui Șerban Foarță și lui Petrișor Militaru să mă contrazică în paginile următoare) și, aș putea spune, relativ neconvenabilă unei tradiții literare românești care nu a excelat în experimente polisemice, poezie sonoră, performance și practici de lectură care să mute accentul (și să-și reformuleze mizele, de care orice literatură mică e fatalmente obsedată) de pe scriitură pe însăși producerea limbajului, pe evenimentul chestionării și dereglării sale interne. Subversivitatea nu este concepută la noi decât în termenii sensului, și foarte rar ca act de demantelare sistematică a vorbirii.

Ar fi multe de spus și despre ocultismul lui Gherasim Luca – de recitit un text esențial pentru explorările în acest sens ale Grupului Suprarealist Român din a doua parte a anilor ’40, „LInfra-Noir. Préliminaires à une intervention sur-thaumaturgique dans la conquête du désirable” / „Infra-Negrul. Preliminarii la o intervenție supra-taumaturgică în cucerirea dezirabilului” (1946), cu atenție sporită asupra propozițiilor lui Gherasim Luca – și de pus în relație cu relatarea lui Gellu Naum din Despre interior-exterior (dialogurile cu Sanda Roșescu de la începutul anilor ’70), a întâlnirii nocturne cu Mirabelle – și sugestia acestuia că „Zola”, adică G.L., ar fi practicat „exerciții de magie neagră”...

Mi s-a părut potrivit – după ce numărul anterior, primul al celei de-a trei serii a revistei, a avut-o în prim-plan pe Gertrude Stein – ca nr. 28 (2/2021) să se deschidă cu poemele lui Gherasim Luca din două etape distincte ale operei sale și cu trei texte elocvente despre receptarea sa actuală, scrise de autori născuți între 1981 și 1999. Alături de grupajele a douăzeci și unu de poeți recenți și contemporani din România și Moldova, Statele Unite ale Americii, Rusia, Germania, Marea Britanie, Mexic, Irlanda, Austria, Italia, Slovenia și Catalunia, de proza, eseul, cronicile de carte și celelalte materiale din „Poesis internațional”, ele întregesc ultimul număr din acest an al revistei, în speranța că 2022 va fi mai lin și mai îngăduitor cu noi toți.


vineri, 3 decembrie 2021

Institutul Blecher, ediția 237 & iarmaroc de poezie

 





N-am mai avut parte de târgurile de carte Bookfest și Gaudeamus, care ne reglau oarecum ritmurile editoriale, de doi ani împliniți. Versiunile online au fost niște glume. Așa că am zis să facem măcar un iarmaroc, dacă nu un târg, iarmarocul de poezie de la Londohome (str. David Praporgescu 31, București), care se va ține în două weekenduri consecutive, pe 4-5, respectiv 11-12 decembrie. Vom avea cărți de poezie, dintre care unele foarte noi, lecturi, muzici, lumini de baluri.
Iar duminică, de la ora 17, clubul de lectură Institutul Blecher, ediția 237, penultima din 2021, cu antologia maghiară Către Saturn, înot, realizată de Mihók Tamás, și maki for 2, volumul Adelinei Pascale care a câștigat a XI-a ediție a concursului nostru de debut.
Vă așteptăm.

vineri, 26 noiembrie 2021

Adelina Pascale și Mugur Grosu la Casa de Editură Max Blecher

 

Două cărți în curs de apariție la Casa de Editură Max Blecher: al treilea volum de poezie al lui Mugur Grosu, principala morengo, și cartea de debut a Adelinei Pascale, maki for 2.



Mugur revine la zece ani de la Grossomodo și la douăzeci de la volumul cu care debutase la Editura Pontica, Haltera cu zurgălăi, și o face di granda: principala morengo conține șaizeci și patru de poeme împărțite în trei cicluri, [galben], [roșu] și [negru], iar cartea este ilustrată de doisprezece artiști (plus Grosu însuși, la sfârșit), fiecare având câte o mică lucrare / intervenție ce intră în dialog cu proiectul poetic din principala morengo. Este prima colaborare dintre Casa de Editură Max Blecher și cunoscuta H'Art Gallery a lui Dan Popescu, ce a făcut pionierat în artele vizuale din Ro și va împlini în 2022 douăzeci de ani.



Adelina Pascale a câștigat, la douăzeci și șase de ani, cea de-a XI-a ediție a Concursului de debut „Max Blecher”. maki for 2 e un volum cu mult farmec, recomandat entuziast pe ultima copertă de doi dintre cei mai faini poeți apăruți în ultimul deceniu, Andrei Dósa și Anastasia Gavrilovici. Mie maki for 2 îmi amintește de un poet francez la care țin foarte mult, Blaise Cendrars. Imaginea copertei îi aparține lui Elodie Chiper, cu care am ajuns astfel la a treia colaborare, după cărțile lui Serghei Timofeev și Mario Benedetti de acum aproape un an. 


marți, 23 noiembrie 2021

O antologie de poezie maghiară contemporană

 


A ieșit din tipar, după două săptămâni de așteptare, unul dintre proiectele editoriale cele mai dragi ale acestui an, antologia Către Saturn, înot. tineri poeți din Ungaria, cuprinzând grupaje din cincisprezece scriitori născuți între 1982 și 1991 (Áfra János, Bajtai András, Deres Kornélia, Ferencz Mónika, Izsó Zita, Korpa Tamás, Krusovszky Dénes, Mohácsi Balázs, Nemes Z. Márió, Simon Bettina, Simon Márton, Sirokai Mátyás, Terék Anna, Tóth Kinga și Závada Péter), în traducerea lui Mihók Tamás, cu o prefață de André Ferenc. Ca să aflați mai multe despre ea, dați clic pe copertă.


vineri, 19 noiembrie 2021

Institutul Blecher, ediția 236

 


Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 21 noiembrie 2021, de la ora 17, în Londohome (Str. David Praporgescu 31, sector 2). Vor citi poezie Miruna Vlada și Andrew Davidson-Novosivschei. În cadrul evenimentului va fi prezentat volumul Prematur (Cartier, 2021) de Miruna Vlada.

 

Miruna Vlada (n. 1986) este scriitoare și cercetătoare în studii europene și balcanice, absolventă de SNSPA, unde este în prezent lector. A debutat precoce cu o carte-vedetă a primilor ani de după 2000, Poemextrauterine (2004), urmată de Pauza dintre vene (2007), Bosnia. Partaj (2014) și Prematur (2021). La Institutul Blecher a mai citit de patru ori (în 2010, 2014, 2015 și 2019).

Andrew Davidson-Novosivschei (n. 1987) este poet, traducător și profesor. De origine din Arizona, s-a stabilit de șase ani în București. Scrie în română și în engleză și a fost invitat la festivalurile de poezie de la Bistrița și București, la FILIT și a citit de două ori la Institutul Blecher (2018, 2019). Pregătește prima sa carte.


Moderatori: Claudiu Komartin & Ioana Tătărușanu


luni, 15 noiembrie 2021

Miercuri, la Craiova



Merg miercuri, 17 noiembrie, la Craiova, unde fusei invitat la întâlnirile organizate de Nicolae Coande sub titlul „Adunarea poeților”; acestea au loc la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, în foaier. Ultima oară am fost la „Adunarea poeților” cu doi ani și jumătate în urmă, când am mers cu încă proaspăta Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine (Cartier, 2018) și am ținut miniconferința „Poezia unui veac. Poeți ai generației războiului”.

Miercuri de la 17.30 până către 19 voi sta de vorbă cu N. Coande și cu toți cei ce vor dori să intre în dialog despre cel mai recent volum de poezie al meu, Autoportret în flama de sudură (Casa de Editură Max Blecher, 2021), dar și despre „Poesis internațional” nr. 27 (1/2021), acestuia din urmă îi voi face o ultimă prezentare înainte ca numărul cel nou, la care lucrez, să apară (în cel mult o lună).

Titlul miniconferinței pe care o voi ține, „La întretăierea drumurilor poetice”, face, evident, trimitere la antologia din poezia Marianei Marin pe care am făcut-o și care stă să iasă la Editura Cartier, La întretăierea drumurilor comerciale. Vom avea, așadar, despre ce să vorbim, iar cu ocazia asta voi mai și citi poezie, parcă am ajuns să o fac(em) din ce în ce mai rar.


luni, 8 noiembrie 2021

O antologie a 2000-ismului

 

          Se fac douăzeci de ani de când am ajuns prima oară într-un cenaclu și din momentul în care, cred că pot spune asta, am început să am de-a face mai de aproape cu literatura contemporană, cu oamenii (în general mai puțin cunoscuți publicului larg) care o fac și îi dau impulsuri înnoitoare. „Lumea literară” în sine mă interesa extrem de puțin, poate doar ca fenomen care merită studiat sociologic, dar nici măcar așa, eram prea necopt să gândesc în felul ăsta, pur și simplu scriam și întâlnisem câțiva inși care scriau la rândul lor (având cu toții mai multă experiență decât mine) și mi se păreau speciali, diferiți. Am început, încurajat de Octavian Soviany, să merg la un cenaclu destul de obscur (chiar cred că nu era știut, și în orice caz nu era frecventat, de prea multă lume), care avea însă o atmosferă de secret și de familiaritate stângace, dar sinceră; la Sala Oglinzilor de la Casa Monteoru (care pe atunci încă îi mai aparținea Uniunii Scriitorilor), sus la etaj se întâlneau la aceste lecturi urmate de discuții pe text tot felul de scriitori, mai ales poeți, începând cu Nora Iuga (care era un fel de amfitrioană a întregii povești), secondată de Octavian Soviany (vocea critică principală a acelor întâlniri), Aurelian Titu Dumitrescu, Nina Vasile și un grup destul de eclectic de tineri, dintre care mi-i amintesc cel mai bine pe Adela Greceanu și pe Constantin Virgil Bănescu, primul de care m-am atașat, cu toată marea lui stranietate.

          Tinerii, toți mai mari decât mine, ajunseseră acolo, din câte am înțeles, mai cu seamă prin intermediul Ninei Vasile, care ținea ceea ce azi numim cursuri de scriere creatoare la biblioteca de pe Christian Tell, între bulevardul Dacia și Piața Amzei (în principal Urmanov și Peniuc, dar nu numai ei trecuseră pe acolo și își făcuseră mâna), unde am ajuns și eu o dată, însă de-abia mai târziu.

          2001 a fost anul în care au debutat Răzvan Țupa, cu Fetiș, Adrian Urmanov, cu Cărnurile cannonice, George Vasilievici cu Gabi78 și Mugur Grosu, Haltera cu zurgălăi. Alături de Nicolae Țone (cu editura Vinea), Marin Mincu era cel mai mare susținător al tinerilor, pe care avea să-i adune în prima parte a anului 2002, în același loc, într-un cenaclu cu mult mai mult sclipici și ambiții, Euridice. Acolo veneau și fracturiștii, care își continuau și cenaclul lor (condus haotic de Marius Ianuș), într-o săliță de la Litere: am trecut o dată pe acolo și n-am simțit nevoia să mă întorc (deși mă cam îndoiesc că s-au mai întâlnit chiar ei în formula aceea după 2002-2003: migraseră in corpore la Euridice). În 2002 scot primele lor cărți Elena Vlădăreanu, Teodor Dună și Andrei Peniuc, iar dintre nebucureșteni, Cosmin Perța la Cluj, cu Zorovavel, Sociu la Iași, cu Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, Vancu la Sibiu, cu Epistole pentru Camelia. Dintre toate, cartea lui Radu a circulat atunci cel mai puțin, cred că, de altfel, nu am citit-o decât după câțiva ani, odată ce Biographia Litteraria l-a recomandat ca pe un poet cu mare potențial. În 2003 am debutat, grupat, la Vinea, Ruxandra Novac, Domnica Drumea și eu, iar dintre ardeleni au scos prima carte Ștefan Manasia și Dan Coman. „Douămiismul” prindea viteză.

          În 2011 a apărut prima antologie a poeziei celor din deceniul care tocmai se-ncheiase. Unul dintre poeții prinși în acea selecție, Constantin Acosmei, a debutat cu Jucăria mortului în 1995, dar am înțeles că includerea sa era o reverență: într-adevăr, așa cum avea să se vadă, cred, mai ales în ultimii zece ani (deși e un lucru pe care s-ar fi putut sconta de la sfârșitul anilor '90), Acosmei a fost unul dintre cei mai respectați și mai influenți dintre poeții ultimului sfert de secol. În Compania poeților tineri au mai intrat Gabi Eftimie, Teodor Dună, Ruxandra Novac, Ștefan Manasia, Marin Mălaicu-Hondrari, Radu Vancu, Dan Sociu, Adrian Urmanov, V. Leac, Florin Partene, Elena Vlădăreanu, Val Chimic, Dan Coman și subsemnatul. Se poate vedea ce am scris atunci, nu am nici azi mare lucru de adăugat. Companiei poeților tineri nu i-a lipsit mult să fie o antologie de neocolit. Dar oricum, fiind prima și, până în 2021, singura de felul ăsta, este de recitit / consultat / comparat. Nu e chiar antologia generației 80 făcută de Alexandru Mușina (1993, 2002), dar cu siguranță nu e o carte de lepădat.

          Suntem spre sfârșitul lui 2021, iar la editura Cartier apare Cine nu e mângâiat nu există. Selecția și textul introductiv au fost făcute de Anastasia Gavrilovici și Alexandru Cosmescu, născuți în 1995, respectiv 1985. Față de antologia de acum zece ani, aceasta cuprinde textele a treizeci și trei de poeți, adică pare mai generoasă și mai ecumenică. E drept că șase (sper să nu greșesc) dintre autorii selectați de A.G. și A.C. sunt de fel din Republica Moldova. Nouăsprezece poeți și paisprezece poete, născuți între 1969 (Svetlana Cârstean, al cărei vers dă titlul cărții) și 1988 (Olga Ștefan), printre care 80% dintre cei selectați cu un deceniu în urmă de Coman și Romoșan în antologia lor. O sută patruzeci și ceva de poeme, douăzeci și ceva de ani de poezie 2000-istă. După mintea mea, ar trebui să fie unul dintre titlurile cele mai atractive ale sfârșitului de an.



sâmbătă, 6 noiembrie 2021

Câteva note la antologia Marianei Marin (2021)

 

O serie de poeme din Aripa secretă au fost reluate în Atelierele – prima carte de după Revoluție a Marianei Marin –, câteva dintre ele cu modificări semnificative față de variantele apărute în volumul din 1986, astfel:

„Castelul de apă” – în versul 3: „știam ce m-așteaptă!” în loc de „știai ce te-așteaptă!”; versul 4, „Iată-mă deci” în loc de „Iată-te deci, Anne Frank”; versurile 8: „să povestesc” în loc de „să povestești”; versurile 10-12: „Sau (mai bine) despre drumul meu însingurat” în loc de „Sau (mai bine) despre drumul tău însingurat”, „în mansarda în care te ascunzi” (re)devine „în catacombele contemporane”, iar restul schimbărilor au același sens: trecerea verbelor și a pronumelor personale de la persoana a II-a la persoana I singular, iar „glumețul” devine în penultima strofă „ochiul glumeț”.

„Terapeutică din anii ciumei brune” poartă în Atelierele titlul „Terapeutică din anii ciumei”. În versul 16, adjectivul „galbenă” dispare (trimiterea pe care o făcea în Aripa secretă prin „steluța galbenă” fiind evidentă).

„Poem de dragoste”, având primul vers „Îmi amintesc de tine”, are un final diferit: „și ai devenit această vegetație pitică a singurătății prin care/ eu, Omul de Marmură, Omul de Fier cum să te mai ajung?” față de ultimele două versuri din Atelierele: „și ai devenit această vegetație pitică a singurătății/ prin care cum să te mai ajung?”

„Casa morții” se intitula în volumul din 1986 „În aripa secretă”, poem concentrat și memorabil, care a dat, de altfel, titlul antologiei americane a Marianei Marin, tradusă de Adam J. Sorkin, Paper Children: „Între voi n-au mai rămas/ decât acești copii de hârtie/ care traversează dimineața străzile./ Refuzul de-a continua altfel specia,/ de-a fi o casă a morții/ într-o altă casă a morții.” În Atelierele, versurile 3, 5 și 6 sunt diferite: „Între noi n-au mai rămas/ decât acești copii de hârtie/ pe care dimineața îi traversăm strada./ Refuzul de-a continua altfel specia./ Refuzul meu de a fi o altă casă a morții/ pe astfel de vremuri”.

„Elegie XVII” apăruse în Atelierele cu titlul „Amsterdam”, singura diferență fiind că în penultimul vers apare din nou cuvântul „iubire”, față de varianta anterioară.

„Destin”, „Gheruța”, „Asistența de noapte”, „Elegie II”, „Elegie V”, „Elegie XIV”, „Limba scrisă sub pleoape”, „În primele ore ale dimineții” au rămas neschimbate. În „Săptămâna Patimilor”, un rând în plus în varianta care apare și în această antologie, și anume versul 9: „un fel de gură de câine: «Veniți de la Poarta Albă?»”.

De asemenea, „Viața de familie” (din care ultimul vers, „Bestia și Fonful din noi iar se înfruptă” – pentru mine o trimitere mai mult sau mai puțin transparentă la brutalitatea dictatorială a cuplului Ceaușescu – a fost retezat în Aripa secretă), poem pe care nu l-am inclus în această antologie, se regăsește în ambele cărți.

E lesne de înțeles ce ar trebui să ne transmită aceste reluări, după dispariția Cenzurii, ale unor texte apărute inițial în volum cu patru ani mai devreme. Variantele din Atelierele nu au fost „revăzute și adăugite”, ci au fost scoase la iveală așa cum fuseseră ele scrise între 1980 și 1984, adică fără modificările pe care tânăra Mariana Marin le-a operat, cel mai probabil în înțelegere cu poetul Florin Mugur (exemplarul redactor de la Cartea Românească, pe care în dedicația din Zestrea de aur, la mai bine de un deceniu de la moartea acestuia, poeta îl numește „adevăratul lector al acestei cărți” – cu toate că la sfârșitul Aripii secrete apărea ca lector Cornel Popescu).

Tot mai angajată, funcționând ca un raisonneur al silniciilor sistemului autocrat în care trăia, Mariana Marin drapează critica exasperată față de regimul ceaușist în acest dialog cu Anne Frank, grefând pe propria dramă tragedia petrecută în vremea celui de-al Doilea Război Mondial și făcând din copila căzută victimă genocidului nazist („ciuma brună”) un alter-ego care nu doar camuflează, ci dă un sens dublu protestului vehement împotriva ororii totalitare.

Spunând acestea, nu aș vrea să se înțeleagă că Anne Frank a fost doar un pretext pentru Mariana Marin – identificarea cu tânăra mărturisitoare și victimă a Holocaustului, deportată în lagărul de la Bergen-Belsen, unde a murit în 1945 la nici șaisprezece ani, a fost una profundă și de durată, conturul acesteia revenind, de altfel, într-un poem din Mutilarea artistului la tinerețe, intitulat „Conspirația tăcerii”.

Rândurile scrise de Florin Mugur pe ultima copertă oferă o explicație suplimentară – poetul Destinelor intermediare croiește un text care să justifice protestul antitotalitar și să facă posibilă apariția cărții într-o perioadă de vădită opresiune: „Admirabilul volum de debut al poetei fusese tipărit de Editura Albatros și se numea Un război de o sută de ani. Astăzi poeta închină cea de-a doua carte a ei, Aripa secretă, păcii. O contradicție? Câtuși de puțin. Ca să-și poată continua războiul delicat împotriva propriilor neliniști, ca să-și ducă neostenită lupta pentru autoperfecționare morală, poeta are nevoie, ca toți semenii ei, poeți și nepoeți, de o lume ferită de amenințările lui Marte, de o lume a balaurilor făcuți din fluturi și a înfruntărilor pașnice și constructive între spirite, în absența definitivă a armelor”.

Iată câteva fraze ale lui Bogdan Ghiu dintr-un interviu publicat în 2016 în revista „Vatra” ce descriu cu claritate poziția neconciliantă, drama de conștiință și frământările poetei: „Ea este una dintre sacrificaţii generaţiei mele şi, în special, ai grupului de la Bucureşti. Se vedea, ea era urmărită, era obsedată că este urmărită şi probabil că era cea mai urmărită dintre noi, pentru că era şi cea mai provocatoare. Cum spuneam, ea nu se împiedica să spună ceea ce e de spus. (…) La Madi lucrurile astea erau cele mai avansate. Noi le mai ignoram, noi ne făceam că nu suntem cenzuraţi. Ea vorbea, ea lua în serios această dramă, pe care noi, poate, o bagatelizam… ea îşi învârtea cuţitul în rană, ca să zic aşa… ţinea de structura ei morală şi de structura ei de fiinţă care se expune riscului”.

Un portret căreia îi răspunde retrospectiv chiar Mariana Marin într-un interviu luat de Svetlana Cârstean acum douăzeci de ani pentru „Observator cultural”: „Nici nu aveai cum, în vremea tinereții mele, să nu trăiești la limită. Ceea ce se întâmpla era îngrozitor, iar evadarea putea fi o chestie profilactică, la urma urmei. Era o dorință de a te apăra în fața lucrurilor oribile pe care le vedeai în jurul tău și care te agresau. Unde puteai să te refugiezi? În literatură, desigur. De aceea, pentru mine, poezia a devenit un mod de a fi. Asta nu înseamnă însă că trebuia să trăiești ca turbatul în fiecare minut”.

Am ales, așadar, versiunile poemelor care au fost restituite integral în Atelierele (dintre acelea pe care cel mai probabil se intervenise anterior), iar pe cele care au rămas nemodificate le-am păstrat și se găsesc în secțiunea cu poemele alese din Aripa secretă.

„Scrisorile către Emil” din Atelierele este republicat în Zestrea de aur ca „Scrisorile lui Emil”, titlu care s-a impus cititorilor săi, precum și în edițiile postume ale cărților Marianei Marin.

Opțiunea mea de a încredința scrierea prefeței tinerei Teona Farmatu, poetă și excelentă comentatoare de literatură căreia îi aștept cu mare interes primele cărți, ar fi bucurat-o, cred, pe Mariana Marin: născută în anul în care a apărut Mutilarea artistului la tinerețe, T.F. dovedește încă de pe acum o seamă de extraordinare calități, și unde mai pui că tânăra masterandă de la „Babeș-Bolyai” și-a scris lucrarea de licență pe poezia Marianei Marin. O potrivire ideală.

În încheiere, țin să notez că antologia La întretăierea drumurilor comerciale apare în Cartier de Colecție simultan cu Secret Wing / Aripa secretă, expoziția invitată de la Bienala Art Encounters 2021, de care s-au ocupat poetul, traducătorul și eseistul Bogdan Ghiu și curatoarea Maria Rus Bojan. Organizată de Muzeul Național de Artă din Timișoara în colaborare cu Fundația Triade și stând sub cunoscutul titlu al Marianei Marin, expoziția va ține între 1 octombrie și 7 noiembrie și include lucrările a peste treizeci de personalități artistice, printre care Anselm Kiefer, Gherasim Luca, Ion Bitzan, Marcel Broodthaers, Marlene Dumas, Constantin Flondor, Yahon Chang, Ulay, Sigalit Landau și David Robilliard.


vineri, 5 noiembrie 2021

Mariana Marin, „La întretăierea drumurilor comerciale”



Una dintre cele cinci noi apariții din Cartier de colecție este o antologie pe care mi-am dorit mai bine de un deceniu să o fac: La întretăierea drumurilor comerciale cuprinde o parte însemnată a poeziei scrise și publicate de Mariana Marin (1956-2003), adică o sută treizeci și ceva de texte din cărțile sale, începând cu Un război de o sută de ani (1981) și sfârșind cu ineditele din Zestrea de aur (2002). Cartea are o excelentă prefață semnată de Teona Farmatu și vreo douăzeci de lucrări captivante ale Anei Toma. Ca în cazul tuturor cărților din serie, Vitalie Coroban a conceput coperta. Cred că în două-trei săptămâni va ajunge și în România, laolaltă cu celelalte patru antologii din aceeași colecție (Mariana Codruț, Adela Greceanu, o antologie de poezie 2000-istă și volumul al III-lea din Un secol de poezie română scrisă de femei).

joi, 4 noiembrie 2021

Institutul Blecher, ediția 235

 


Angelica Stan (n. 1969) este absolventă a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” (1995) și doctor în Urbanism (2006). În prezent, conferențiar universitar în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism din București. A publicat volumele de poezie: Bumerang (1999), Testul umbrei (2005), Clona (2009), Spații intermediare (2016), Produse miraculoase (2018) și O femeie urmărește ploaia de la etajul opt (2020).

Alina Vițel (n. 2002) a absolvit Colegiul Național din Iași, fiind redactor-șef adjunct al revistei „ALECART”. Este studentă la Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza”.

joi, 28 octombrie 2021

Institutul Blecher, ediția 234



 

Merlich Saia (n. 1982) a publicat volumul garda de corp (2014), pentru care a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut și Premiul „Mircea Ivănescu”, la Sibiu. A citit la ediția 100 a Institutului Blecher și la festivalurile de poezie de la Bistrița, Brașov, București. A doua sa carte va apărea în curând.

Ana Velicaru (n. 1998) a terminat Facultatea de Matematică și Informatică. A publicat în „Observator cultural”, „Echinox”, „Tribuna”, „Samizdat” și a participat câțiva ani la „Observator Lyceum”.


marți, 26 octombrie 2021

Pe mine să nu contați


Din experiențele trăite în 2013, 2017 și 2018, dar și din entuziasmul relatărilor directe ale participanților de la ediția a IX-a cu care am stat de vorbă, precum și al postărilor din mediul online, FILIT e un festival de literatură foarte mișto, pe bune internațional, pe bune cu public, profesionist făcut, negomos, unde oamenii se simt grozav câteva zile, aflându-se în conturul acela al apartenenței și al temeiului existențial pe care îl confirmă din când în când pasiunea asta pentru literatura împărtășită pe care atâția dintre semenii noștri nu o înțeleg pe cât ne-am dori.
Despre reacțiile grotești de după FILIT ale unora și altora am doar atât de zis: trăiesc o jenă (rușine de rușinea lor mai mult) vecină cu sictirul, care mă îndepărtează de valori pe care credeam că le îmbrățișez și cărora am demonstrat prin tot ce am făcut în viață că le sunt devotat.
Dacă progresismul înseamnă scălămbăiala asta cu aere de justițiarism, shamingul public, calomnia, refuzul oricărui dialog, hăhăiala cu aere de superioritate a unor inși cu discurs de comisari care cred că se pot cățăra în urma defăimărilor repetate pe cadavrele altora (și asta într-o țară căpiată care tânjește după autoritarism și valori ultraconservatoare), atunci pe mine să nu contați.
Nu e nici un secret că resping orice formă de sectarism, precum și conservatorismul trumpist, reacționar și aurifer la modă azi, și asta nu are cum să se schimbe. Dar una dintre cele mai proaste strategii este aceea de a-i ataca pe oamenii care împărtășesc o parte dintre valorile tale (dar nu la literă, nu așa cum ai vrea tu, în totalitate și fără rest), în timp ce păstrezi o tăcere mormântală despre lucrurile cu adevărat greșite, strigătoare la cer care se întâmplă într-o societate cu foarte multe bube în cap. E așa o inadecvare în asta care are toate șansele să îngroape orice inițiativă, orice mișcare ce pornește cu intenții benigne și legitime.
Identificarea greșită a adversarului (dacă nu chiar inventarea lui cu bună știință) și dogmatismul, închiderea în scheme ideologice care nu lasă loc niciunei variante de dialog și de ajungere la un numitor comun reprezintă o serie de erori pe care le-au comis și alții în trecut, cu rezultate dezastruoase. Atât.

vineri, 15 octombrie 2021

Concursul de debut „Max Blecher”, ediția a XI-a, la final

 

Așa cum scriam acum douăzeci de zile, când am anunțat numele celor douăzeci de poeți (din cei șaptezeci și unu de autori care au trimis) dintre care vom alege câștigătorul, simplu n-avea cum să fie nici de data asta. De fapt, n-a fost niciodată, din 2011 încoace, de când organizăm concursul de debut al Casei de Editură Max Blecher. Chiar și în 2015, singurul an în care am convenit împreună cu ceilalți doi membri ai juriului, Ruxandra Cesereanu și Nicolae Coande, să nu avem un câștigător, ar fi fost câteva manuscrise publicabile (și între care erau, din punctul meu de vedere, diferențe „valorice” nesemnificative), însă parcă nu era de ajuns.

Ajunși la ediția a XI-a, Andreea Pop, Bogdan Crețu și subsemnatul am decis ca anul acesta să avem în Adelina Pascale pe cea de-a treia poetă care câștigă concursul de debut „Max Blecher”. Celelalte cărți potențiale pe care le-am primit și au ajuns pe lista scurtă (cel puțin Florin Rădulescu, Alina Vițel, Ana Velicaru, Bogdan-Alexandru Petcu, Adrian Dobre vor scoate și ei, suntem toți trei de acord, volume faine de debut în viitorul apropiat) au o mulțime de calități, tonus și originalitate, dar parcă maki for 2 (titlul de lucru al volumului ei) e mai pregătită în momentul acesta de publicare.

Adelina Pascale (n. 1995, Tulcea) a absolvit Facultatea de Litere și un masterat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. Parte a Nocturnelor de Poezie Contemporană, a citit la Clubul de lectură Institutul Blecher (pentru prima oară când era în anul I, la ediția 95 din 1 noiembrie 2014) și a publicat în antologia Subcapitol (2015), precum și în câteva reviste și site-uri literare, precum „Poesis internațional”, DLITE sau Poetic Stand.

Le mulțumim tuturor celor care și-au trimis cărțile, arătând încredere și răbdare. Decizia juriului este, desigur, subiectivă (de fapt, sunt trei subiectivități care au încercat să ajungă la un consens, iar asta e ceea ce ne-a ieșit). Volumul Adelinei va fi publicat de Casa de Editură Max Blecher în lunile următoare, fiind cel de-al douăzecilea titlu din colecția „Opera prima”, pe care am pornit-o acum exact un deceniu. 

Spor la scris tuturor!



luni, 11 octombrie 2021

Inoculare – hore pentru zădărnicirea combaterii

found poems & more


#1
Da, acesta nu e vaccin,
modifică ADN-ul,
așa cum ne-a creat
Dumnezeu.
Sunt oameni care au făcut
ședințe hipnotice
cu persoane vaccinate
și nu mai aveau suflet.
Sufletul s-a desprins de trup.
Dar puteți găsi
filmulețe cu copiii născuți
din persoanele
vaccinate:
au ochii negri și fără iris,
se târăsc la nici două
săptămâni
și îmbătrânesc repede.


#2
Am scos sârma din
masca medicinală,
care de fapt nu e decât
o antenă g5
în miniatură,
am băgat în loc ață roșie
citită de preot (ăștia
sunt chiar prostani,
credeau că nu o să găsesc
o soluție)
– acum nu mai știe
nimeni
unde sunt
și ce fac.


#3
Faceți glume, dar adevărul
ascuns
de mai-marii lumii e că
s-au sincronizat aplicațiile
cu cipurile din vaccin.
Acum, cei care
de bunăvoie s-au înrobit
prin ser vor fi
permanent
monitorizați.
Tot ceea ce vor vedea
auzi
și vorbi
va fi stocat pe servere.
Salvarea vine doar
din credință și curățenie
sufletească.
Să facem un efort să salvăm
neamul
nostru românesc
și creștin:
căutați pe internet
rugăciunile părintelui Beniamin
Hogea pentru dezlegare
de vaccin.
Funcționează.


#4
E tare extrem mai rău
ca niciodată:
un rău indus produs
fanatic
nazist
schizoid.
În Australia e rău de tot.
În Germania-i destul
de bine,
dar cam ciudat:
transfuzii
fără mască, de sânge,
se găsesc de toate
la prețuri duble
triple
și s-au schimbat multe
de la scandalul
cărnii
sparanghelului
căpșunelor.


#5
Contagiunea asta e o schemă
piramidală
știu bine am trăit-o în '94
mi-am vândut oltcitul
o mătușă și-a înstrăinat
un rinichi
ca să aflăm că totul era o
mare diversiune
de ce nu spune nimeni
lucrurile astea?
Treziți-vă, acatistul sfântului
mucenic Zenovie
face cât treijde doze de
vaxxin.
Toată propaganda îndrăcită
a ocultei ne-a înnebunit
de tot
nu mai putem nici să ne căcăm
că poate luăm virusul
de pe colac și oricum a
ieșit la iveală că se folosesc
arme psihotronice
a dovedit-o doctorul Vrabie
de la Ciulnița.


#6
Imagini din ritualuri masonice:
ridicaţi în rang prin
culcarea-n sicrie.
Se pregătește al doilea Tribunal
de la Nürnberg.
Recunosc, îmi plac urările
de sănătate.
Dar mult prea puțini
mi-ați dat
un like
că v-am salvat viețile.
Sunteți mii
și știu de ce n-o faceți.
Despre asta e vorba.
Amin.


#7
Amore, tu ai anticorpi
aștept și eu rezultatul
peste o săptămână.
Îs la Moneasa
în carantină
auzi, viruse, mai ia și tu o pauză
am 2 colegi imunizați
în centre speciale
acum sunt răciți cobză
numai dacă ne-am putea
ruga la unisol.
Nu am simptome
decât că fructele,
berea, țuica și o parte
din preparate au gust de gaz.
Oare ce poate fi?
Amore, numai să n-ajung
pe mâna felcerilor
că oxigenul omoară oameni
se știe
din nenorocire ăsta e
planul mondial.


#8
Masca nu ne astupă și inimile,
așa s-a încheiat predica
părintelui Urdea,
un om cu har
ce nu se ferește să dea
mărturia cea bună.
Ieșind din biserică
m-am gândit:
cum să crezi într-un virus?
Ce nu poți vedea nu
există.
Voi l-ați văzut vreodată
în ăștia doi ani?
Atunci cum puteți crede
că e altceva decât
o invenție a
masonilor
iluminaților
evreilor
veganilor
și a tuturor satanelor care
vestesc Resetarea
neo-marxistă?
Lăsați aici, oameni buni,
gândurile voastre
despre semnele ce ni se arată.
Botnițarii să se abțină.
Mulțumesc.


#9
Nu ne lasă să punem întrebări,
ne obligă prin mici
capcane
să ne vaccinăm, nu ni se spune
nimic
din ce substanțe chimice
sau biologice
sunt compuse,
ne-au mințit că se ia
de pe suprafețe
din stații de tramvai
de pe fier
de pe plastic
ne-au obligat să purtam masca
și când dormim,
s-au dovedit toate false,
nu ai dreptul să te gândești,
să iei decizii ptr tine și familia
ta,
ne-am pierdut libertatea,
umanitatea a fost
călcată-n picioare,
mai au puțin și spun că
extratereștrii au adus Covid
un virus anunțat de Andreea Esca
acum 3-4 ani la știrile
Pro TV.


#10
Mai întâi plandemia,
apoi se apucară
să ne plângă pe umăr,
doar-doar ne vom
lăsa înțepați.
În timpul ăsta anunță
că nu mai primesc
bolnavi cronici
când de fapt spitalele-s
goale
cum sunt și
salvările care gonesc
prin orașe
și izoletele filmate
în disperare.
Goale, goale, goale.
Doar unele secții
strașnic păzite, în care nu
poți pătrunde
fără să ți se pună
pecetea.
Am o cunoștință
care a privit dincolo
de perdea
și-a albit.
Nu pot folosi cuvinte triviale
aici
dar le zic în gând
și continui să-mi sap
adăpostul de sub pământ.


#11
Azi a fost vaccinată cumnata
din Spania.
După câteva ore a început
un bâzâit ciudat în partea
dreaptă a capului.
Bâzâitul se oprește doar
în grădină,
departe de aparatele
electrice.
Câinele nu a mai recunoscut-o,
lătrând fără oprire.
Durerile de cap se amplifică
atunci când se apropie
de electrocasnice.
Alte două colege sunt
internate.
Pur și simplu nu mai disting
culorile calde.
În cameră avea o iconiță
pe perete.
A găsit-o căzută
pe jos.
Iar rama rămăsese pe perete.


miercuri, 29 septembrie 2021

Patru cronici de carte

 

Nu o mai făcusem de ceva vreme și îmi lipsea: în septembrie am scris patru cronici, publicate pe site-ul Agenția de Carte, la trei volume de poezie din 2021 și o antologie apărută anul trecut. Le puteți citi dând clic pe titluri: Dopuri de plută de Soril Miavoe, Lucy de Teodora Coman, Neistovită inima vântului de Miron Kiropol și Scrisori pentru Saraswati de Dan Cristian Iordache.


sâmbătă, 25 septembrie 2021

Institutul Blecher, ediția 233

 



Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 26 septembrie 2021, de la ora 17, în Londohome (Str. David Praporgescu 31, sector 2), la Clubul de lectură Institutul Blecher. Vor citi poezie Ruxandra Cesereanu și Ioana Tătrușanu. În cadrul evenimentului va fi prezentat volumul Sophia România (Casa de Editură Max Blecher, 2021) de Ruxandra Cesereanu.


Ruxandra Cesereanu a debutat simultan cu volumele de poezie Zona vie și Grădina deliciilor (1993), urmate de Cădere deasupra orașului (1994), Oceanul Schizoidian (1998), Femeia-cruciat (antologie, 1999), Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (2002), Kore-Persefona (2004), poemul epic Submarinul iertat (2007, scris împreună cu Andrei Codrescu), coma (2008), Ținutul Celălalt (2011, cu Marius Conkan), California (pe Someș) (2014), Scrisoare către un prieten și înapoi către țară. Un manifest (2018) și recenta Sophia România (2021). Pe lângă opera sa poetică, Ruxandra Cesereanu este autoarea a șapte volume de proză și a unor eseuri de referință, apărute în mai multe ediții, cel mai recent fiind Călătorie spre centrul infernului. Literatura și memorialistica închisorilor și lagărelor comuniste (2018).

Ioana Tătărușanu este studentă la Facultatea de Litere a Universității București. În liceu a fost redactor-șef al revistei „Alecart”. A publicat poezie, proză scurtă, recenzii de carte, a citit la Festivalul „Poets in Transylvania” de la Sibiu, la „Poezia e la Bistrița” și la Clubul de lectură Institutul Blecher.


Moderator: Claudiu Komartin


miercuri, 22 septembrie 2021

Joi și vineri, la Iași și Suceava

 



Joi mă fac vizibil la Iași, iar vineri la Suceava. Ambele întâlniri vor avea loc de la ora 16, vedeți pe afișe detaliile lor. Poate ne vedem, cred că va fi cel puțin agreabil în compania lui Emil Munteanu, Bogdan Crețu, Gheorghe Cîrstian, Nicoleta Munteanu, Andrada Strugaru, Radu Andriescu, Vlad Sibechi, Alina Vițel. Va fi un bun prilej și pentru numărul 27 (1/2021) al revistei „Poesis internațional” să mai circule și să ajungă la cititori.

vineri, 17 septembrie 2021

Sâmbătă, la Târgu Mureș (Institutul Blecher în deplasare)

 


Sâmbătă, de la ora 18.30, Institutul Blecher ajunge în localul J'ai Bistrot din Târgu Mureș. La întâlnirea pe care o voi modera alături de Andreea Pop vor citi poeții Roxana Cotruș, Radu Nițescu și Adelina Pascale. Vom merge cu cea mai recentă carte a lui Radu, Satao (Casa de Editură Max Blecher, 2020) și cu numărul 27 (1/2021) al publicației „Poesis internațional”.

Roxana Cotruș (n. 1990) a debutat cu volumul Daddy issues/ disecție (2015). A absolvit filologia, un master în Istoria literaturii și un doctorat în cadrul Facultății de Litere din Târgu Mureș.
Radu Nițescu (n. 1992) a publicat volumele gringo (2012), Dialectica urșilor (2016) și Satao (2020), volum pentru care a fost desemnat Tânărul scriitor al anului 2020.
Adelina Pascale (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere și un masterat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. A făcut parte din echipa Nocturnelor de Poezie Contemporană.

luni, 13 septembrie 2021

„Poslední pionieri Východu” („Ultimii pionieri ai Estului”)

 


A apărut la Bratislava antologia Poslední pionieri Východu (Ultimii pionieri ai Estului) – în traducerea Evei Kenderessy, care a muncit enorm la cartea asta ce cuprinde grupaje selectate de mine din 35 de poeți de după 1990, începând cu Ionel Ciupureanu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Judith Mészáros și sfârșind cu Livia Ștefan, Cosmin Perța, Diana Geacăr, Andrei Dósa, Robert Gabriel Elekes, Adrian Diniș.

Prefața îmi aparține – cred că o voi publica și-n românește, parcă nu e chiar un text de lepădat.