Încerc să-mi
lămuresc chestiunea tot mai agasantă (și tot mai presantă, fiindcă mi se pare
că încearcă să traseze niște linii de demarcație care dezbină o societate în loc să-i ofere un impuls spre solidaritate și acceptare, lezând
mai multe minorități – deopotrivă sexuale și sociale) a redefinirii
Constituției în sensul petiției introduse de Coaliția pentru Familie, care a
condus recent la un vot stupid și rușinos în Parlamentul României.
Stupid, pe de o
parte, fiindcă e pe negândite, ca de obicei parlamentarii au votat fără să
producă sau să încurajeze o dezbatere (dacă nu un ciclu de dezbateri) în urma
căreia să supună la vot o decizie care le cerea o maximă exigență.
Rușinos, pentru că arată în ce măsură „aleșii” sunt preocupați doar
să câștige votul majorității, în loc să se gândească la binele general, dar și
fiindcă ne întoarce de pe un drum pe care credeam că am apucat-o decis: spre un
set de valori democratice și liberale, și nu către o viziune obscurantistă și
ultraconservatoare, hotărâtă să nu admită diferența.
Privite la rece,
lucrurile se prezintă așa:
Căsătoriile
homosexuale nu reprezintă o problemă care să-mi aducă atingere în vreun fel,
așa încât nu am nici un motiv să fiu pentru sau împotriva lor. Și voi continua
să am această atitudine neutră dintr-un motiv simplu: atâta timp cât
legiferarea lor nu are cum să mă lezeze, nu mă privește. Și, cum nu îmi
imaginez nici o situație posibilă în care o asemenea eventualitate (uniunea
legalizată dintre două persoane de același sex) să-mi facă vreun rău (mie sau
celor dragi), consider că nu e problema mea.
Devine problema
mea în momentul în care unei minorități care e încă departe în România de a fi
acceptată și integrată social i se spune verde-n față „nu ai voie”.
Din momentul ăsta, sunt pregătit să renunț la securitatea neimplicării – repet, faptul că un grup de
oameni încearcă să ridice un zid pentru ca alții, diferiți, să stea naibii la
locul lor, mă activează în ciuda unei mentalități (nu văd de ce nu aș recunoaște asta) mai degrabă refractare față de ideea unei căsătorii homosexuale
(care se datorează, în mod evident, unor modele tradiționale sub înrâurirea cărora am crescut și m-am format ca adult; dar asta
deja nu mai are nici un fel de importanță, cum nu are niciodată atunci când
asiști cum se trece la ofensivă împotriva cuiva lipsit de apărare).
Apoi,
redefinirea Constituției cerută de Coaliția pentru Familie și votată în
Parlament cu o majoritate covârșitoare (fiindcă Parlamentul este alcătuit,
într-o covârșitoare majoritate, din oameni care nu au ce să caute acolo) face
din o cincime dintre români, adică aceia care trăiesc în familii monoparentale,
cetățeni de mâna a doua. Ba nu, mai grav: le retrage un statut, le pune existența sub semnul întrebării. Nimeni nu ar trebui să-și poată permite o definiție închistată și
meschină a familiei – fiindcă o
familie poate să treacă prin greutăți și descurajări, prin rupturi, prin
accidente sau prin moarte, fără ca toate astea să o distrugă. Faptul că o cincime
(datele găsite de mine sunt relativ neclare, sigur însă pe undeva între 15 și 25%) din
familiile acestei țări sunt trimise la colț printr-o redefinire care arată că,
în mod obligatoriu, „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită
între un bărbat şi o femeie, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea
copiilor”, nu are cum să nu-mi pară îngrijorător. Mă ofensează. În primul rând pentru că
arată o viziune foarte strâmtă asupra lumii și situațiilor atât de
imprevizibile ale vieții. Momentul în care se ajunge la asta indică un grad
sporit de ipocrizie și de intoleranță socială. Ambele îmi stau în gât. Mă sufocă. Și asta
fiindcă, dacă nu ești ipocrit sau extraordinar de mărginit și vei privi în
jurul tău, vei înțelege câteva lucruri:
Nu
căsătoriile homosexuale distrug familia. Sărăcia, violența în cuplu, lipsa de
înțelegere și de susținere reciprocă, îngustimea minții în problemele așa de
complicate, adesea arbitrare, adesea imposibil de prevăzut, pe care viața ni le așază
înainte – ele pot face praf o familie, familia.
Familia nu există doar în situația în care
un bărbat și o femeie trăiesc împreună conform unei norme. Iar valorile ei nu
fac doi bani atunci când sunt limitate la un model simplist, lipsit de nuanțe
și de înțelegerea mai profundă a celuilalt.
Acea formă de înțelegere care face din noi mai mult
decât niște mașinuțe teleghidate de natură sau de Dumnezeu. Care ne face să-l
acceptăm pe cel de lângă noi cu tot cu insuportabila lui fragilitate, cu
neșansa, cu nesiguranța constantă a unei vieți ce nu ni s-a dat pentru a
detesta și exclude.
În definitiv, propunerea de redefinire a
familiei în legea fundamentală a țării ne oferă înainte de orice altceva
șansa imensă de a ne defini ca oameni.
