Dan Verona

Dan Verona

       Un poet salutat cu mare entuziasm la debut și receptat în anii '70 (și poate în prima parte a anilor '80) la superlativ de către Alexandru Paleologu (care îl compară pe tânărul debutant cu Hölderlin), Lucian Raicu sau Laurențiu Ulici este Dan Verona, care a-mplinit de curând 70 de ani. O aniversare lipsită de ecouri, cum e, de altfel, literatura pe care autorul Nopților migratoare a scris-o până la sfârșitul „întunecatului deceniu literar nouă”. După această dată, Verona nu a mai publicat, impunându-și (sau retrăgându-se în) tăcerea pe care o anunța poate, ca pe un ideal căutat febril, în poezia sa de tinerețe („Se cuvine tăcere”).
       Născut în 1947, așadar de o seamă cu Ion Mircea, Adrian Popescu și Dinu Flămând, debutând la un an după Istm, Umbria, Apeiron sau Invocație nimănui a lui Dinescu, Verona face parte dintr-o promoție clasată în general ca „manieristă” sau „barocă”, iar principalele trăsături ale acestui „grup” (cu reprezentanți, totuși, foarte diferiți ca structură și traiectorii ulterioare) se regăsesc în cărțile sale de poezie dintre 1972 și 1987: orfism, prețiozitate, parabolic, gesticulație largă, cu sensuri sacramentale. Autor al versurilor pentru muzica folk a lui Hrușcă, Șeicaru, Socaciu sau Baniciu, Dan Verona pare unul dintre protagoniștii uitați ai unui moment artistic caracterizat prin evaziune, euforie și livresc. Desigur că, sub presiunea noilor discursuri pe care le impun 80-iștii, imnicul, grandilocvența și scenariile hiperestetizate de care sunt pline Nopțile migratoare (1972), Zodia măslinului (1974), Cartea runelor (1976), Dați ordin să înflorească magnolia (1977), Viața la treizeci și trei de ani (1981) sau Balada vestitorului și alte poeme (1987) intră într-un con de umbră, iar evoluțiile de mai târziu ale poeticității din spațiul românesc nu au favorizat revenirea în actualitate a lui Dan Verona.
       Și totuși, unele accente din poezia sa aveau să se mai modifice pe parcursul celor 15 ani în care a fost activ (făcând loc unei poezii mai tranzitive, mai orientate către cotidian și biografic, poate și spre un fel de textualism timid, ca în poemul „Crima perfectă”), fără a modifica în mod esențial principalele coordonate ale unui discurs de suavități și beatitudini, în care pot fi descoperite totuși ruperi de ritm și momente de intensitate vulnerată. De altfel, cu romanul Îngerii chilugi (1982), precum și în câteva poeme din anii '80 (dintre cele care au rezistat cel mai bine până astăzi), D.V. pare un scriitor care îl anticipează pe Nicolae Avram, fiind cel dintâi care scrie despre copilăria petrecută în orfelinat. 
       Mi-am amintit de Verona de curând, când mi-a picat în mână volumul poetei iraniene Forough Farrokhzad, Întâlnire în noapte, apărut în 1988 la Univers și tradus de acesta împreună cu Vasile Sofineti – nu știu ca după această dată să-și mai fi pus semnătura pe ceva, până la ediția bilingvă Poeme alese / Selected Poems, apărută în format electronic acum șase ani la Contemporary Literature Press, generosul proiect coordonat de către Lidia Vianu, în care îi implică de ani buni pe studenții de la masteratul său de Traducere a textului literar.



Rugă pentru Jim Clark, automobilist de Formula 1


Nu, bătrâne, tu nu participi
La această cursă pe care o urmăresc acum
Din fotoliu, aşteptând meciul de fotbal.
Crainicul, corect, m-a informat c-ai apucat-o spre cer
Cu Lotusul tău într-o duminică de cenuşă.
Se spune c-aveai geniu, bătrâne,
Ai fost denumit scoţianul zburător, de câteva ori
Ai dat ochii cu moartea, dar tu de fiecare dată
Te-ai ridicat şi ai pornit mai departe.
Erai privit ca un zeu, nimic nu te putea îndoi –
Înfrângerea avea miros de colet cu sâmburi
De piersici. Ai fi fost un strălucit fermier
De-i ascultai pe părinţi. Ai fi avut copii de-o
Urmai pe Sally Stokes, prietena ta. Dar ţie
Ţi-au plăcut mai mult caroseriile lucitoare.

Dumnezeul tău avea forma unui automobil
Cu viteză de o mie pe oră. Erai un seism
De zăpadă, bătrâne, şi ai dispărut într-o
Duminică de cenuşă, când nimeni nu s-aştepta,
Undeva prin Germania, la treizeci şi doi de ani, spune
Crainicul, într-o cursă obscură. Acum poate bolidul tău aleargă
Pe şoselele cerului căci nu te cred lecuit.
Să te ocrotească steaua automobiliştilor măcar
Acolo în cer, unde nimeni nu are pentru ce se grăbi.
Aici însă cursa continuă. Şi delirul ne cuprinde pe
Toţi, automobilişti, infanterişti, optimişti, pesimişti,
Toţi alergăm, cu ochii închişi, cu ochii deschişi,
Cu toţii, în maşini, în fotolii, în colivii, sau pe rug.

Copilăria se depărtează de noi ca un satelit
Cu misiunea încheiată, în adâncul frigului cosmic.
Mai rămâne o vagă senzaţie în trup
Asemeni sărutului unei vedete de cinema
Căpătat la marea înghesuială.

Suntem cu toţii automobilişti de formula 1, bătrâne,
Şi ca şi tine o sfârşim într-o fundătură
Ca un scenariu absurd. Ca şi pe tine, pilot de
Grand Prix, ne paşte moartea de formula 2.
Şi aici în fotoliu, privind cursa aceasta îndrăcită,
Nici nu ştiu cine se află, eu sau albastra mea fantomă,
Nici nu mai ştiu cine adulmecă stelele
Pelerinul nocturn sau fantoma lui mohorâtă.
Ieri femeia aceea avea douăzeci de ani
Şi părul ei roşu incendia copaci şi biserici,
Astăzi limuzina din ea e o simplă conservă pe roţi.
Precum Ulise cândva ne-am legat de catarg
Dar ceea ce auzim, bătrâne, înspăimântă sturzii
De aur ai imaginaţiei şi aşează pe fruntea amurgului
O aureolă de lacrimi. Cântăm cu toţii
Psalmii automobilului sacru, o rugăciune publică
Asemeni unei mări se revarsă, unindu-ne, risipindu-ne,
Şi cursa continuă, o forţă inexplicabilă
Ne ţine legaţi de pământ

Şi numele tău îl mai reţin graţie memoriei
Acestui poem, crainicul de mult te-a uitat,
Începe meciul de fotbal,
Acum e târziu şi nu mă pot ruga pentru tine
Decât în fugă, bătrâne, în fugă…



Frumoasa suedeză


Frumoasa suedeză goală într-un Rolls-Royce de aur –
Utopia adolescenţei.

Atât de vie era în imaginaţia noastră
Încât o vedeam pretutindeni – în cupole în
Trenuri în fresce chiar şi pe zidul bisericii
Făcând imposibilă Judecata de apoi îmblânzind măştile
Încrâncenaţilor judecători cu pielea ei
Dulce-trandafirie transformând iadul într-o
Mică bombă unde puteai chefui până la ziuă.

                               Şi chipul ei era atât de real
Încât îi auzeam părul foşnind asemeni străzilor întunecoase
Revărsându-se
Ca o maree cu veveriţe peste zeii mizeri
Ai cantinei peste contrabasul sărbătorilor
Mohorâte

         O, trupul ei magnific
         Ca un best-seller citit pe furiş
         La orele de latină –
Şi plutonul feroce de profesoare bătrâne
Visând s-o vâneze ca pe Maria Stuart!

Acum frumoasa noastră suedeză
Tot mai rar se arată
S-a mai îngrăşat a căpătat sex
Uneori dă semne de osteneală s-a plictisit
Să tot stea goală în auritul Rolls-Royce

În aşteptarea noastră mestecă chewing gum

Chiar şi noi ne-am schimbat
Cu toate că n-o recunoaştem
Cu fiecare zi devenim mai tăcuţi
Mai pierdem un zeu mai decapităm un amurg
Mai surâdem cobailor mai ţinem locul bisturiului
Maşinii de scris tigrului din grădinile zoologice.

Când ajungem acasă ne rugăm să fie somnul

                                            cât mai adânc



Cântecul îngerilor chilugi


Noi suntem îngerii chilugi
Rotund este capul nostru – o ghiulea
Pentru o popicărie divină
Noi n-am cunoscut îmbrăţişarea maternă
Sfânta familie pentru noi e o reclamă de lux
Nu ştim cum arată o casă o candelă în peretele nopţii nu ştim
Noi nu avem decât o stea de ocazie
Noi suntem aruncaţi la uşa bisericii
Pentru a forţa mila divină
Fratele nostru este câinele fără stăpân
Noi nu ştim decât rugăciunea pâinii cu marmeladă
Sfânta noastră veşnica marmeladă eroică
Noi nu suntem decât un număr matricol
N-avem bunici generali şi nici corăbieri
Amintirile noastre sunt nule ca praful nealterat de provincie
Destinul nostru – deplorabilă compilaţie

Noi suntem îngerii chilugi –
Din mâhnirea noastră fariseii vor scoate o frumoasă parabolă


din volumul Viața la treizeci și trei de ani (Cartea Românească, 1981)

La „21 de nocturne”. Mâine seară, împreună cu Radu Nițescu

ARCEN a deschis un nou sezon al proiectului început în 2015 cu sprijinul BRD. În centru e poezia contemporană, iar mâine, de la ora 21, pe terasa blocului Magheru One (b-dul Gh. Magheru nr. 1) din București voi fi împreună cu Radu Nițescu. Sperăm că vremea va ține cu noi. Iar dacă totuși o să plouă, îi voi citi numai lui Radu poemul ăsta, ca un îndrăgostit ce sunt (de poezia lui, firește), și totul va fi bine.

Oxizi de toamnă

lui gringo

începe să plouă, numai bine, ceva trebuia

să curețe, frimiturile căzute pe trotuar se

sfărâmă sub greutatea câte unei picături

îmbufnate, la limita grătarului de canal e

o șansă, la limita de vizibilitate a glugii sub

care te-ai ascuns e o șansă, tu vii spre

cineva care nu știe că vii, tu iubești ceva ce

încă nu a apărut printre oameni, stai liniștit,

toate lucrurile menite să te întârzie se sfârșesc,

important este ritmul, când urci pe munte să

ai șireturile bine legate și busola și covrigii

și curajul la tine, când treci pe marginea cealaltă

să crezi, până și praful e atât de curat când

crezi, iar cerul de toamnă e tot deșirat pentru tine

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Constant Tonegaru

Constant Tonegaru (1919-1952)

s-a născut pe 13 februarie 1919 la Galați. Debutează în „Expresul de Brăila” în toamna lui 1942. Tonegaru și-a văzut publicată în timpul vieții o singură carte, Plantații (1945), care ar fi trebuit să se intituleze Plantația de cuie, dacă Cenzura nu ar fi intervenit, ca în atâtea alte cazuri de amestecuri silnice (care par azi absurde sau de-a dreptul aleatorii) în titlurile vremii. Cu un an mai mare decât Geo Dumitrescu, Tonegaru este un poet pur-sânge, autodidact și nonconformist, cu faimă de rebel extraordinar de înzestrat.

Cele mai importante pagini despre Tonegaru, mort cu trei zile înainte să împlinească 33 de ani, îi aparțin lui Barbu Cioculescu, devotat tonegarian care se va îngriji, după anii cei mai sumbri ai comunismului românesc, de recuperarea memoriei, dar și de publicarea (și reeditarea) manuscriselor lăsate de poetul crescut la Brăila.

Apropiat de Șerban Cioculescu și în special de Vladimir Streinu, unul dintre principalii săi susținători, căruia îi și dedică Plantații, membru al cenaclului lui Eugen Lovinescu, „Sburătorul”, despre care scrie mai multe articole, Constant Tonegaru e un neașezat, un spirit liber, în care se întâlnesc un inocent și un exhibiționist, un melancolic incurabil și un reactiv vituperant (de redescoperit un articol din 1945 în care face harcea-parcea volumul de debut al rivalului Caraion).

După ce primește mult râvnitul Premiu al Fundațiilor Regale, în urma căruia îi e publicat volumul de debut, viața lui Tonegaru va urma un traseu zdruncinat: ani de rătăcire, de sărăcie, de degringoladă sentimentală, în care nu mai este nici angajat, nici publicat, totul culminând cu acuzația de „conspirație împotriva statului”. E arestat, condamnat la doi ani de închisoare și bătut de Securitate, iar rana la gambă pe care o capătă în urma acestui tratament îi va provoca sfârșitul atât de timpuriu (conducând, cel mai probabil, la o embolie pulmonară), pe 10 februarie 1952.

Barbu Cioculescu se îngrijește de apariția a două ediții ulterioare: Steaua Venerii (1969) și ediția „definitivă” din 2003, de la Editura Vinea, ce reia titlul inițial al primei sale cărți, Plantația de cuie.

Femeia cafenie

Femeia pe care la Brăila am iubit-o

                                        într-o cameră de hotel

purta pantofi verzi de piele de șarpe

și avea nasul turtit. Era o mulatră.

Cum venise aici, habar n-am.

Părinții, bunicii purtaseră poate odată

                                                      în nări un inel.

Gura îi era o ventuză.

                       Sânii fierbinți ca niște pâini.

                                   Ochii tulburi.

Îmi era trupul claviatură pentru dânsa

Numai mâinile îi erau reci,

                                 reci de gheață

și degetele cu vârfuri rotunde

alunecau pe mine ca boabe de struguri.

Îmi șoptea:

              În Peru mi-a fost amant un spaniol.

  La Santa Clava avea plantații de zahăr.

Un altul cu favoriți în S.U.A.

cincizeci de puțuri cu petrol la Smakover,

              dar amorul pentru pielea mea cafenie

s-a lichidat cu două destupături de pistol.

Am iubit la Brăila o mulatră.

                                       M-a iubit?... M-a mințit?

Vedea – cine știe – în mine un altul?

Avea sâni fierbinți și mâini reci de gheață.

Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceață.

În port la lumini de fanare

                          robii descărcau un vapor cu lignit.

Plantația de cuie

Ca nişte mâini cu degetele tunse,

de două ori răsucite sub o lucarnă din cer,

în palme negre, tomnatice,

pomii cerşeau dezrădăcinarea

de la Marele Temnicer.

Aşteptam –

aşteptam să văd ce-o să se întâmple

prin regiunile astea singuratice.

„Os alb, spuneam –

nu mai bate în stânga sub ultima coastă;

azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.

Caut acum pe domnul caporal pe platou –

... răsuflă, nu răsuflă, a murit?

Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion.

Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce,

în contra fricei în loc să descântaţi cu păr de lup

zăpada părului meu s-o topiţi la chibrit.

Mai de mult pe coada pianului din salon

împărţeam soldaţii de plumb aruncaţi în scrumieră;

de obicei venea tulburat din somnul de cenuşe

cu pleoapele întredeschise cât o butonieră.

Ascultând cu nepăsare povestea Vasului Fantomă

croiam din hârtie învingătorului o pelerină

iar heruvimii părăseau demonstrativ în oglindă

de pe rama rococo penele lor de stearină.

Mai târziu ceaţa legendei cu aburii sângelui

îşi dădea mâna undeva pe câmpul de luptă,

fireşte, peste sârma ghimpată de care în salon pe covor

învăţam să mă feresc târându-mă savant pe burtă.

În plină noapte ieşise năvodul din Infern

purtând pe spini cadavre mirosind a clor.

La zece paşi de mine domnul caporal

îşi clacsona prelung cu pompa biliară

ce-i atârna din pântec, verde, afară,

patrula nimicită la asalt.

Se linişti apoi pe spate ca-ntr-un stal

în glasul lui rupându-se o stambă.

Pământul i se urca sub unghii

şi braţele zvâcneau vâslitul unei gropi cu smoală.

Himera Scylla ţâşni din ea

făcând escală cu ghearele înfipte între ghimpi

pe Luna ca un ficat însângerat

rămas acolo pe reţea.

Un lampagiu aprinse privirea fantasmei care rar

peste tranşele lustruia sătulă pliscul de metal.

Altădată de pe scaune înalte de bar

instruindu-mi pantofii în vreme de pace

învăţam pe zidul opus geografie sumară

dintr-un peisaj tropical vopsit de-o mână stângace.

În această singurătate vegheam prin largul de nisip

din postul meu de observaţie situat special pe meridian –

căutam benevol pasărea-rară şi oamenii de lignit

la umbra palmierilor care fremătau în ochean.

Fiecare cadavru ce-l aducea tempesta pe coastă

era o intenţie ucisă pe asfalt de mă cuprindea mila

lângă palmierii veniţi cu ţărmul atât de aproape

încât stăteau gata-gata să spargă lentila.

La sfârşit spectacolul pleca în vârful picioarelor

şi de la oarecare distanţă lăsa în urmă o pată;

de acolo se apropia ca o pânză gigantică de corabie

obsesia mea din clasa patra primară: reţeaua de sârmă ghimpată.

Privirea fantasmei Scylla lucea ca o lamă de sabie

călită şi ciocănită pe nicovală.

Din orbite un ochi îi sări cât o portocală

dar în loc s-o culeg îngropam în lut

cuiele ce ridicau sârma ghimpată pe pari

să răsară în altă decadă, lungi, cu vârfuri mari

pentru Cetăţeanul Necunoscut.

Prin groapa din care himera venise din adânc

măruntaiele caporalului începură să cadă

pe un arhipelag cu nouă irozi

plecaţi călări la vânătoare cu ţeste la oblânc.

Până aici se auzeau trompetele cinegetice de la antipozi!

Pe urmă o rachetă -

roşu-alb altă rachetă sălta pe nor;

– Iată îmi spuneam, începe cel mai mare atac la baionetă,

în sfârşit, iată spuneam, e ceva să fii gladiator.

  

Ultimul de la 1200

Într-o ilustrație veche – îndepărtată torță nestinsă,

am cântat pe malul Balticei pentru Clara,

i-am cântat scobitura genunchiului drept

din care sorbeam vinul roșu cu primăvara;

i-am cântat gângăniile de demult

închise în capcana colierului de chihlimbar

cu care își împodobea albul de pe piept.

Goi,

amândoi pe blănuri de urs

ascultam mercenarii ce-n zumzet de stup

pe creneluri încercau aplecați peste arcuri

coardele noi de mațe de lup.

Prințesa topea cu sânii ghiața de pe vitralii

să cercetăm la lumina aurorii boreale

din dosarul cu plante legat în piele de ren

ierburile aduse de Marco Polo.

Prin ostroave însorite,

la margini de lumini, pe acolo,

se spune că oamenii umblă ca noi amândoi

în fața focului din cămin:

goi.

Un înger uriaș în cântecul meu de altădată

cădea cu aripile arse mișcând voios din cotoare.

Atât a fost –

un Înger refuzat și un blestem:

„Te vei risipi ca apa din izvoare,

în alt ev vei purta pălărie,

ghete cu talpă de carton și baston.”

Flămând de stele el a murit pe trotuar…

Mâine – azi, aici se va pune placă de marmură

și pentru trubaduri se va ridica un osuar.

N-am bănuit că târziul a venit,

că sunt singurul de la 1200 printre roboți și caii-putere;

ah! în mine se află un ierbar,

o algă neagră, amară, mi-a crescut în orbite în tăcere.

Pe drumuri necunoscute

rătăcesc îmbrăcat în zdrențele pielei de ren –

numai liniile destinului ce mi se-ntretaie în palmă

străbat liniștea cu vuietul unei ciocniri de tren…

Știu numai de Clara, prinsă din turn

și de vântul sărat cum dinspre Baltica bate cu invidie,

știu de limba Clarei când o prindeam între dinți

cum zvâcnea și se răsucea ca o stridie.

Cântec pe hârtie

Nu știu dacă sunt îndeajuns poet mare

să fiu papușe de ceară lângă Marat și Camille Desmoullins,

să n-am inimă sau fitil ca oricare lumânare

pe bulevardul Montmartre în muzeul Grévin.

Totuşi am o inimă simplă ce bate cu desperare

să intre în femeile cu sânul fierbinte și crud

în care desenez cu cerneală o mare albastră

închipuindu-mi că sfârcurile sunt atolii din Sud.

Noaptea caligrafiez curtezanelor epitaful meu pe ferestre:

„Sunt condotierul Tonegaru fără spadă;

mi-am tocit-o ascuţindu-mi ultimul creion

să scriu cum am dat în poezie cu o grenadă”.

Iată, să-ţi aduc de la luptă femurul meu sub balcon

am trecut un fluviu ce-şi sună solzii în galop arbitrar

ducând în alte sfere ca pe un călăreţ fantastic

armătura mea proletară de var.

Un înger își desfrunzește din aripi albul arctic

amintindu-mi cum am fost un apostrof, o virgulă pe cer;

trist, trist, lângă tombarina cu coardele sparte

aştept sa plec cu o garoafă albă la rever.

Doamnă, aceasta e cea din urmă floare pe care mi-o arunci

şi de balcon îmi agăţ pielea ca pe o cămașe deoparte –

sunt Soarele ce-și găseşte lăncile aduse din spelunci

în pulpele dumitale dogorind ca nişte oraşe incendiate.

Maeștrii unei arte muribunde

E oficial: volumul meu, Maeștrii unei arte muribunde, cuprinzând poeme scrise între 2010 și 2017, va apărea în toamnă la editura Cartier din Chișinău. Decisivă a fost prietenia care mă leagă, de vreo 7-8 ani, de Gheorghe Erizanu, care a construit cea mai tare editură din Republica Moldova și una dintre cele mai remarcabile din tot spațiul de limbă română al ultimelor două decenii. El a ținut să-mi apară o carte în colecția superbă pe care a pornit-o anul trecut, și în care au apărut deja 10 titluri. În 2015, când mi-a făcut propunerea, nu mă simțeam pregătit, în orice caz nu cu un volum de „poeme alese”, dar până la urmă am potrivit lucrurile așa încât să fim amândoi mulțumiți. Sigur că-i prea devreme să scot o asemenea antologie recapitulativă, așa că am preferat ca Maeștrii unei arte muribunde să fie cartea care cuprinde cea mai bună poezie pe care am scris-o de la începutul deceniului încoace. E vreme să reiau cândva în viitor și textele cele mai bune din cărțile mele de până la 26 de ani, adică Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005) și Un anotimp în Berceni (2009).
Maeștrii unei arte muribunde va cuprinde trei volume – dintre care unul inedit; asta e, pentru mine, una dintre mizele acestei apariții, să vin și cu ceva nou pe lângă lucrurile pe care cei care m-au citit le cunosc deja: cartea va începe cu Douăsprezece secunde până la dispariția luminii, 36 de poeme scrise între august 2013 și iunie 2017, care cred că arată cam în ce punct a ajuns scrisul meu.
Antologia din „Cartier de colecție” îl va avea ca redactor pe Emilian Galaicu-Păun (greu să găsești un scriitor mai bun și mai profesionist decât el pentru treaba asta) și va fi însoțită de fotografii (după tipicul colecției) făcute de Ana Toma. În plus, de copertă și paginare se va ocupa Vitalie Coroban, artist și grafician despre care nu se poate vorbi decât la superlativ. O combinație bună, zic eu. Așteptați-vă la cea mai frumoasă carte a mea de până acum.

Feminism & beyond. Scriitură la feminin în „Poesis internațional” 19

Numărul 19 al revistei „Poesis internațional” se deschide cu un un eseu publicat acum 16 ani de legendara Adrienne Rich (1929-2012), „Crezul unui sceptic pasionat” (în traducerea Anastasiei Gavrilovici). În el, Rich scrie despre Susan Sontag, marxism, erorile feminismului din Statele Unite în ultimele decenii ale secolului XX, schimbarea necesară în conceptul de identitate sexuală și concluziile propriei experiențe de jumătate de secol ca activistă și scriitoare angajată. Lungul poem secvențial al Alejandrei Pizarnik (1936-1972), „Aproximări”, transpus în românește de către Daniela Luca, aduce în prim-plan discursul vulnerat și intens al unei poete esențiale a Argentinei, considerată un simbol al feminismului în America Latină a anilor '60. Cronica Alexandrei Turcu la cartea recentă a Elenei Vlădăreanu, Non Stress Test (CDPL, 2016), pune accentul pe acea écriture feminine (teoretizată de Hélène Cixous) în poezia uneia dintre cele mai reprezentative și mai bătăioase scriitoare apărute la noi după 2000. Articolul Grațielei Benga despre Sisteme de fixare și prindere (Nemira, 2016) a Ștefaniei Mihalache, precum și grupajele de poezie semnate de Jackie Kay (în traducerea Cătălinei Stanislav), Dimitra Kotoula (tradusă din limba greacă de Angela Bratsou), Teodora Coman sau Livia Ștefan întregesc pe parcursul acestui număr preocuparea noastră constantă pentru definirea și investigarea scriiturii feminine într-o literatură tributară încă modelelor și discursurilor falocentrice, și în care establishmentul cultural e în continuare inhibat și adesea discriminatoriu sau pur și simplu zeflemitor. Sper că se vor găsi în deceniile următoare tot mai puțini autori cu prestigiu public care să scrie fraze de felul acesteia, ce încheie cronica superficială și condescendentă a lui Nicolae Manolescu la cea mai recentă carte a Mihaelei Miroiu: „Cu mintea mea de bărbat, am înțeles satisfăcător, sper, Cu mintea mea de femeie a Mihaelei Miroiu.”