Pe mine să nu contați

Din experiențele trăite în 2013, 2017 și 2018, dar și din entuziasmul relatărilor directe ale participanților de la ediția a IX-a cu care am stat de vorbă, precum și al postărilor din mediul online, FILIT e un festival de literatură foarte mișto, pe bune internațional, pe bune cu public, profesionist făcut, negomos, unde oamenii se simt grozav câteva zile, aflându-se în conturul acela al apartenenței și al temeiului existențial pe care îl confirmă din când în când pasiunea asta pentru literatura împărtășită pe care atâția dintre semenii noștri nu o înțeleg pe cât ne-am dori.

Despre reacțiile grotești de după FILIT ale unora și altora am doar atât de zis: trăiesc o jenă (rușine de rușinea lor mai mult) vecină cu sictirul, care mă îndepărtează de valori pe care credeam că le îmbrățișez și cărora am demonstrat prin tot ce am făcut în viață că le sunt devotat.

Dacă progresismul înseamnă scălămbăiala asta cu aere de justițiarism, shamingul public, calomnia, refuzul oricărui dialog, hăhăiala cu aere de superioritate a unor inși cu discurs de comisari care cred că se pot cățăra în urma defăimărilor repetate pe cadavrele altora (și asta într-o țară căpiată care tânjește după autoritarism și valori ultraconservatoare), atunci pe mine să nu contați.

Nu e nici un secret că resping orice formă de sectarism, precum și conservatorismul trumpist, reacționar și aurifer la modă azi, și asta nu are cum să se schimbe. Dar una dintre cele mai proaste strategii este aceea de a-i ataca pe oamenii care împărtășesc o parte dintre valorile tale (dar nu la literă, nu așa cum ai vrea tu, în totalitate și fără rest), în timp ce păstrezi o tăcere mormântală despre lucrurile cu adevărat greșite, strigătoare la cer care se întâmplă într-o societate cu foarte multe bube în cap. E așa o inadecvare în asta care are toate șansele să îngroape orice inițiativă, orice mișcare ce pornește cu intenții benigne și legitime.

Identificarea greșită a adversarului (dacă nu chiar inventarea lui cu bună știință) și dogmatismul, închiderea în scheme ideologice care nu lasă loc niciunei variante de dialog și de ajungere la un numitor comun reprezintă o serie de erori pe care le-au comis și alții în trecut, cu rezultate dezastruoase. Atât.

Țara, faliții și fala

 

Din fericire nu a trebuit să merg la vot, căci mai aveam câteva luni până să împlinesc 18 ani, în toamna anului 2000. Ar fi fost încă o alegere pe care ulterior aș fi regretat-o – cum regret astăzi votul pentru aventurierul limbut Crin Antonescu sau pe cel dat insului vid care este Dan Barna – mă refer la primul tur al alegerilor prezidențiale de la sfârșitul secolului trecut, când aș fi pus ștampila pe M. Isărescu sau T. Stolojan, despre care știu după două decenii îndeajuns de multe încât să nu am pentru domniile lor niciun fel de simpatie sau stimă.

Despre Traian Băsescu nu are rost să mai vorbesc, poate că primul său mandat a dinamizat viața politică de după micul zbir pușcăriabil Adrian Năstase (deși după un an-doi era clar cu cine avem de-a face), al doilea a fost însă un circ de cea mai proastă factură, în care a devenit evident pentru 90% dintre români că împăratul-matrod e gol.

Domnul Iohannis este președinte de aproape șapte ani – firește că l-am preferat, chiar cu un mic entuziasm de june încrezător în valorile democrației și ale europenismului pe care acesta le reprezenta printr-un contrast evident cu adversarul său politic, prim-ministrul dottore. L-am votat și în turul doi al alegerilor din 2019, deși era deja limpede că nu mai puteam vorbi despre omul care tace și face, neamțul de un profesionalism ireproșabil care-a transformat un oraș de provincie în paragină într-un model de dezvoltare economică și culturală.

Cea mai înaltă funcție în stat îi vine fostului primar al Sibiului ca un balonzaid cu patru numere mai mare. Da, eram sătui de gargara cu accente la limita democrației a lui T. Băsescu (ce noroc pe noi că omul acesta a condus țara între 2004 și 2014, când lumea nu își ieșise încă din țâțâni), de obrăznicia plăvanului V.V. Ponta, iar apoi am fost puși în fața unei alte alegeri dureroase, doamna Dăncilă (prima femeie ajunsă atât de aproape de demnitatea prezidențială) nefiind altceva, din păcate, decât un exemplu flagrant al neghiobiei și al întâmplătorului.

Klaus Iohannis are de ceva vreme guvernul pe care și l-a dorit cu ardoare: la drept vorbind, toate i-au ieșit perfect strict din punctul de vedere al jocului politic pe care l-a practicat cu o neașteptată dibăcie. Ce vedem azi? Un guvern la fel de soios și de plin de impostori precum însăilările pesediste pe care oamenii ca mine le-au dezavuat cu hotărâre. Indivizi ca Bode, Câmpeanu, Gheorghiu și Raluca Turcan (în definitiv niște variante la fel de șchioape intelectual și moral ca Fifor, Pricopie, Romașcanu sau Olguța Vasilescu) sunt categoric altceva decât ne-am fi dorit într-o Românie educată, fără penali și securiști pe stil nou în poziții-cheie ale statului. Cam atât despre liberali, suntem deja lămuriți. Iar USRPLUS se îndreaptă cu pași repezi spre o relativă irelevanță (partidul noii generații de tehnocrați cu drag de ciolan va rămâne, dacă o ține tot așa, cu nucleul dur al votanților fanatici, undeva pe la 10-12%, care vor vota orbește această grupare neomogenă până prin 2028).

Țara se târăște, protestul (din care generația mea a făcut, între 2012 și 2019, un mijloc legitim de a se împotrivi samavolniciei celor de la putere) este acum o glumă, confiscat de suveraniști, conspiraționiști, cruciați de conjunctură și toată pletora de rătăciți cărora le-ar cam surâde să trăim într-o societate la fel de închisă și de obscen iliberală ca Ungaria lui Viktor Orban, devenită, ce prăbușire mentalitară!, un model de urmat. Iar viitorul nu ne rezervă, deocamdată, nicio ieșire decentă: dovadă că se încearcă inventarea unor candidați cât de cât credibili pentru Cotroceniul de după 2024, când marele turist Iohannis va deveni un politician pensionar cu șanse însemnate la o înaltă funcție în tot mai derizoriile structuri ale UE și NATO (călcând astfel pe urmele unei alte lumini a României postdecembriste, Mircea Geoană).

Măcar cu asta ne vom fi ales după treizeci și cinci de ani de democrație originală: să se mai pârlească și occidentalii cu faliții noștri.

Îmbălsămatul lovește din nou

 

Fiindcă ăsta îi e caracterul scârnav, Nicolae Manolescu pregătește pe careva dintre cei care-i poartă țucalul să pună satrap la revista „Steaua”. Ruxandra Cesereanu, redactor-șef acolo, îl incomoda că nu râde la glumele lui, așa că ce s-a gândit îmbălsămatul de la Vernescu? Încurajat de frumosul exemplu de acum câteva zile al colegului Lukașenko, a deturnat puțin avionul ca să dea jos bampira de la publicația clujeană.

Reamintesc, pentru cei care au deschis aparatele mai târziu, că Nursultanul ăsta local e de 16 ani președintele Uniunii Scriitorilor, pe care a-ngropat-o, dar încă taie și spânzură înconjurat de supuși sus-puși de calitatea morală a unor Chifu, Vosganian, Lavric (detașat oleacă-n Parlament), Mihăieș, Voncu sau Cristea-Enache, care, cel puțin până la pandemuie, îi purtau moaștele prin țară ca Sfintei Parascheva.

Eu am combătut vreo trei-patru ani, dar am luat o pauză, că n-aveam nimic de câștigat din asta, în plus vrând să construiesc pe cont propriu o alternativă la prosteala asta dusă-n derizoriu de un boșorog pervers. Dar uite că unii chiar au de pierdut. Și nu mai e vorba doar de cei dați afară din Uniune pentru delict de opinie, în tăcerea asurzitoare a mii de colegi.

Ca să dau un exemplu în legătură cu coloana vertebrală a scriitorului român: în 2015 am pornit un Grup de Reformă a USR și am redactat împreună cu Andrei Terian un program cu propuneri punctuale pe care l-au semnat vreo sută de scriitori. La câteva zile după ce am lansat public scrisoarea, unul dintre ei mi-a scris să-i scot numele de pe orice listă, propunere sau protest anti-Manolescu. L-am văzut după nici o lună în niște poze la mare prin Bulgaria, unde participa la Turnirul poetic dintre două filiale ale Uniunii... Acum îl observ pe același omuleț strigând că e incredibil ce i se întâmplă Ruxandrei Cesereanu. Of of of, unele tare nu vor dispărea niciodată prin părțile astea.

Țară de linge-blide

Poate cei mai importanți critici de poezie din ultimele patru, respectiv cinci decenii, Al. Cistelecan și Ion Pop, s-au retras, fiind înlocuiți în juriul Premiului Național „Mihai Eminescu” Opera Omnia (la fel ca domnii Mircea Martin și Cornel Ungureanu, cărora nu are rost să le mai fac eu complimente sau elogii) cu Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu, Gabriela Gheorghișor și Vasile Spiridon. Președinte a rămas, firește, Nicolae Manolescu, un comentator de poezie lipsit de strălucire chiar și acum treizeci de ani, când s-a lăsat de asta. Juriul Premiilor Scriitorul Lunii / Scriitorul Anului este aproape identic, și se confundă, în mare, cu redacția „României literare”. Premiile „Mihai Eminescu” căpușează bugetul primăriei Botoșani, premiul Scriitorul bla bla pe cel al orașului Iași, iar fițuica „România literară”, irelevantă pentru orice cititor sub 55-60 de ani, primește de la Ministerul Culturii în fiecare an 220.000 de euro.
Uniunea Scriitorilor din România a primit în decembrie trecut 80 de noi membri, ajungând la aproape 3000.
Cu excepția câtorva scriitori care au fost excluși din USR, despre aceste lucruri nu se vorbește. E o tăcere mormântală, la care participă cu bună știință aproape 3000 de „condeieri”. Dan Lungu, mai încăpățânat de felul său, a făcut-o, pe tonul cel mai decent și mai oficial cu putință. I s-a răspuns ca la o plenară din '80 vara și sunt curios cât va dura până să fie și el dat afară pentru vreo vină obscură sau inventată. Cum ar fi că e calomniatorul acestei organizații scufundate într-un noroi moral fără precedent.
Am citit mult, nici în ceaușism nu le-a dat mâna învârtiților vremii să facă atâtea mânării și mișmașuri. Mai adaug că Uniunea Scriitorilor nu există din punct de vedere legal (adică Manolescu & Co. încearcă să convingă judecătorii că funcționează pe baza unui decret dat în 1949, când țara era ocupată de sovietici), o instanță tocmai a dat un verdict în acest sens, urmează probabil apelul.
Și încă nu se întâmplă nimic. Iar când totuși se va întâmpla, va fi groasă de tot, și mulți dintre muții de azi vor fi primii care să-i lapideze pe pigmeii care taie și spânzură de cincisprezece ani în preajma Nursultanului lor.
Țară de linge-blide.

Premiul Național „Mihai Eminescu” – între sexism, mentalitate de cartel și nepricepere

          Au fost anunțați nominalizații la Premiul Național de Poezie de anul acesta, ce poartă numele marelui grangure romantic Mihai Eminescu. Firește, printre cei nouă nu e nici o femeie. Bravo, secolul XIX e plin de promisiuni! Într-o literatură cu Nora Iuga, Grete Tartler, Marta Petreu și Mariana Codruț (ca să mă refer numai la patru poete pe deplin consacrate), tu le sufli-n fund lui Cassian Maria Spiridon și lui Vasile Dan (absolut întâmplător, cei doi sunt președinții filialei Iași, respectiv Arad, a Uniunii Scriitorilor).
          Evident că procedura de desemnare a nominalizaților e profund coruptă: pe lângă sexism, e vorba aici despre inevitabilele metode feudale prin care Nicolae Manolescu își conservă puterea în Uniunea Scriitorilor (deși premiul nu ține în mod direct de USR, cum a fost subliniat în anii trecuți, jocurile sunt făcute tot din biroul președintelui acestei organizații). În plus, e vorba și despre ignorarea unor evidențe: într-o literatură în care există Ion Gheorghe sau Vasile Vlad, e o sfruntare să nominalizezi 80-iști de duzină. Nu mai vorbesc că pe Constantin Abăluță, căruia în 2019 i-au dat premiul, dar de fapt nu i l-au dat, nici nu l-au mai luat în calcul anul ăsta. Adică poetul care anul trecut a primit majoritatea voturilor juriului (și căruia premiul i-a fost refuzat fiindcă nu a putut ajunge, din pricini de sănătate șubredă, la festivitatea de decernare) lipsește acum cu desăvârșire din toată povestea. 
          Jenant și dezgustător totodată.

Îmbârligăciuni cu bătrâni de neclintit și tineri dornici să-i învioreze oral

Ca să fie clar despre ce vorbim, fiindcă și eu îmi bat gura și degetele de ani întregi pe subiecte care au atingere imediată cu lucrurile pe care Mihai Călin le tot aduce în discuție și le amendează (nu doar în intervenția recentă de la DIGI):

* Ion Caramitru (n. 1942) – președinte al UNITER din 1990, director al Teatrului Național din București din 2005; ministru al culturii (1996-2000)

* Nicolae Manolescu (n. 1939) – director al „României literare” din 1990, președinte al Uniunii Scriitorilor din România din 2005; senator (1992-1996), ambasador la UNESCO (2006-2015)

* Adrian Iorgulescu (n. 1951) – președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor (1992-2005, 2010-prezent) și al Asociației Drepturilor de Autor; ministru al culturii (2005-2008)

* iunie 2019 -- președintele Institutului Cultural Român, designerul de modă Liliana Țuroiu (numită în această poziție în aprilie 2017) intră în concediu, lăsându-l interimar pe vicepreședintele Taloș; în calitatea sa de preș. interimar, Taloș semnează numirea doamnei Țuroiu ca director al filialei Bruxelles a Institutului Cultural Român. Stai, cum? Simplu: din pix.

Membru ALDE, Mirel Taloș a fost parlamentar în trei legislaturi, între 2004 și 2016. A fost premiat în urmă cu o săptămână la gala premiilor Uniunii Scriitorilor din România, secțiunea debut, pentru prima sa carte, publicată la 44 de ani și intitulată „Colecționarul de nuduri”.

Deodată cu Taloș, a fost premiat la „Poezie” Andrei Novac, întâmplător director din 2018 al Centrului Național al Cărții din cadrul ICR. (Poate nu este inutil să amintesc că în același an au publicat cărți noi de poezie Grete Tartler, Constantin Abăluță, Romulus Bucur, V. Leac, Ruxandra Cesereanu, Cosmin Perța, Rodica Draghincescu, Liviu Antonesei, Ionel Ciupureanu sau Robert Gabriel Elekes.)

Hai să începem discuția despre establishmentul cultural al prezentului de aici.

Unde este „douămiismul” astăzi? O replică înfierbântatului Liviu Ioan Stoiciu

          S-a vorbit mult, enorm, s-a scris cu elanuri inaugurale, fantezist, hiperbolic, alții au făcut-o depreciativ, disprețuitor, crezând că vor minimaliza, ridiculizând-o, o întreagă promoție (și nu le-a ieșit), despre scriitorii apăruți în preajma lui și imediat după anul 2000. Nu insist, am scris și eu nu o dată despre asta, ba chiar prin 2004-2005 eram unul dintre publiciștii zglobii care susțineau apariția unei generații sau a unui desant cum nu se poate mai pestriț, alcătuit din autori extrem de neasemănători. Dacă se poate trage acum o concluzie globală, după 15-19 ani, despre contingentul 2000, este că a fost cea mai neunitară generație de creație din literatura postbelică. Atâtea tendințe, personalități mișcându-se în perimetre culturale complet diferite, autori cu poetici, dar și cu o practică literară, atât de diferiți (și de diferite) nu au existat nici în generația 60, și cu atât mai puțin în generația 80, care, cel puțin în primă fază (adică până pe la mijlocul anilor '90 sau chiar către 2000) părea mult mai omogenă (nu și mai unită, dar asta e altă discuție).
          Ce rămâne după acești ani? În ciuda tuturor denigratorilor ce au pus etichete stupide, superficiale (care când nu arată rea-voință demonstrează o ignoranță deplină și o știință de carte foarte limitată) in corpore câtorva zeci de scriitori care au pornit în povestea asta la începutul secolului, rămân niște parcursuri, niște evoluții imposibil de neglijat. Nu zic operă, fiindcă nimeni de azi nu mai are fetișul operei, eventual cu O mare. Cel puțin în poezie, dacă aș fi pus (dacă mă voi pune vreodată, ceea ce nu exclud) în situația de a face o antologie (sau de a scrie o carte despre poezia din primele două decenii ale acestui secol), aș avea reale dificultăți de a opera selecții și alegeri care să nu lase deoparte vreun segment relevant din poezia acestor ani, și cred că cine nu vede asta nu prea mai pune mâna pe cărți (și nu mă refer acum la lefegiii Uniunii Scriitorilor, rămași cu lecturile acolo unde a rămas starostele lor, adică undeva la 1994).
          Scrie recent un poet 80-ist, altădată faimos pentru intransigența sa și pentru că părea de neîngenuncheat, ajuns astăzi, vai, corigent la proba de moralitate: „(...) Poezia română scrisă până la «douămiiști», cu acoperire estetică (poezie scrisă la înalt nivel și după Revoluție de poeți șaizeciști, șaptezeciști, optzeciști, nouăzeciști) merge în paralel cu poezia «tinerilor». Trec anii de la Revoluție și douămiiștii și urmașii lor rămân în lumea lor (departe de nucleul liric promovat critic și de Uniunea Scriitorilor), o poezie minimalistă, «slabă», care n-a impus lideri. (...) Eu urmăresc evoluția sensibilității poeticești naturale la noii veniți (dacă am ocazia, o și premiez), susțin valoarea intuitivă a unor poeți, fie și douămiiști care merg în turmă și se aplaudă între ei. A apărut o specie de exclusivism draconic din partea tinerilor «tribalizați» (care au revistele, premiile, cenaclurile, festivalurile și criticii lor literari); dacă un membru al acestor grupuri acceptă să citească alături de membri ai Uniunii Scriitorilor sau să publice în reviste ale Uniunii Scriitorilor, trist, sunt marginalizați, pedepsiți, arătați cu degetul (...)”. De ce e ridicol ce afirmă domnul Stoiciu în aceste rânduri și e un caz tipic de inversare a realității? Iată de ce.
          Liviu Ioan Stoiciu a publicat în Poesis internațional (probabil principala revistă de azi care nu are nici cea mai mică legătură cu Uniunea Scriitorilor – și, după unii, cea mai bună publicație literară ce apare în România la ora actuală), mai exact, ca să-i împrospătez memoria, în nr. 14 (2/2014). Cronici la cărțile sale, ce-i drept, nu au apărut în revistă în acești ani deși le-am propus cronicarilor și eseiștilor cu care lucrez să o facă, toată lumea a strâmbat din nas replicându-mi: „Ce să scrii despre Stoiciu, că de patruzeci de ani face același lucru, doar că tot mai prost...”. Apoi, l-am invitat pe Liviu Ioan Stoiciu ani întregi să vină să citească la Institutul Blecher (unanim considerat unul dintre locurile în care literatura de azi se desfășoară cu ce are mai bun & mai nou), de fiecare dată m-a refuzat, de teamă că dacă va veni, imediat îl va turna perversul Cristea-Enache la Nursultan Manolescu și va avea probleme... Cât privește festivalurile „noastre”, cred că e suficient să amintesc că Stoiciu a fost chemat și a participat chiar anul trecut la unul dintre festivalurile bune făcute de cei din generația mea, la Brașov (în memoria lui Andrei Bodiu), alături de scriitori din toate generațiile, așa cum la Bistrița sau la Sibiu, unde sunt deja festivaluri de tradiție organizate de scriitori de după 2000, au fost an de an autori de toate vârstele și orientările estetice la care te-ai putea gândi, de la șaizeciști la poeți al căror debut în volum este așteptat... Se poate spune același lucru despre festivalurile și galele organizate de USR? Haideți să ne uităm la Gala din 2018 de la Alba-Iulia: șaisprezece poeți, toți masculi feroce, toți trecuți de șaizeci de ani. Printre ei, niște antitalente totale. În ce lume sunt mai reprezentativi pentru poezia scrisă azi în românește Vasile Dan decât Octavian Soviany sau Arcadie Suceveanu decât Mariana Codruț, domnule Stoiciu? Și mai ales: cum îndrăzniți să faceți din alb negru și invers când știți (trebuie să știți) că numele meu sau al lui Radu Vancu sunt interzise în revistele sub egida USR (asta numai dacă nu se găsește vreun lefegiu de genul Mihăieș, Răzvan Voncu et alii să ne scuipe așa cum merităm?).
          Stau și mă întreb: oare în 1990, când Liviu Ioan Stoiciu avea 40 de ani (cam vârsta de acum a lui Radu Vancu, Alexandru Vakulovski, Moni Stănilă), iar majoritatea 80-iștilor care contează în jur de 34-37 (cât au azi Elena Vlădăreanu, Diana Geacăr sau Teodor Dună), oare seniorii trecuți de 60 de ani, de la Gellu Naum, Ștefan Augustin Doinaș și Geo Dumitrescu la Mircea Horia Simionescu, Alexandru George și Petre Stoica la fel vorbeau despre tinerii 80-iști, la fel se purtau cu ei precum o fac acum 70-iștii și 80-iștii ajunși azi la senectute când vine vorba de tinerii ăștia care la drept vorbind nici nu mai sunt chiar așa de tineri, și care le stau în gât?  
          Acesta este un fapt, pe care nici un fripturist aflat azi în poziția de șefie la USR (sau care umblă în genunchi, doar-doar va primi Premiul Mihai Eminescu, precum o face azi Liviu Ioan Stoiciu) nu îl va putea șterge: poezia de azi rezistă nu doar prin 80-iștii și 90-iștii pe care îi admirăm și care-s la apogeul scrisului lor, ci și printr-o suită de scriitori cu vârste cuprinse între 25 (cât au Alex Văsieș sau Radu Nițescu) și 50 de ani (câți va împlini curând Svetlana Cârstean): Marius Ianuș (cu volumele sale de până la scurticrcuitul ultraortodox petrecut în 2010, adică Manifest anarhist și alte fracturi, 2000; Ursul din containăr – un film cu mine, 2002; Dansează Ianuș, antologie, 2006; Ștrumfii afară din fabrică, 2007); Răzvan Țupa (fetiș, 2001, 2003; corpuri românești, 2005; poetic. cerul din delft și alte corpuri românești, 2011); Adrian Urmanov (cărnurile cannonice, 2001; Poeme utilitare, 2003; schelet, 2005; sushi, 2007); Elena Vlădăreanu (fisuri, 2003; Europa: zece cântece funerare, 2005; Spațiu privat, 2009; Non Stress Test, 2016; Bani. Muncă. Timp liber, 2017); Teodor Dună (trenul de treieșunu februarie, 2002; catafazii, 2005; De-a viul, 2010; Obiecte umane, 2015; kirilă, 2017); Cosmin Perța (Zorovavel, 2002; Santinela de lut, 2005; Fără titlu, 2011; Cântec de leagăn pentru generația mea, 2018); Dan Sociu (borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, 2002; fratele păduche, 2004; cântece eXcesive, 2005; Poezii naive și sentimentale, 2012; Vino cu mine știu exact unde mergem, 2013 și antologia cu același titlu din 2015); Ruxandra Novac (ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri, 2003); Ștefan Manasia (Amazon și alte poeme, 2003; Cartea micilor invazii, 2008; Motocicleta de lemn, 2011; Bonobo sau cucerirea spațiului, 2013; Cerul senin, 2015; Gustul cireșelor, 2017); Dan Coman (anul cârtiței galbene, 2003; ghinga, 2005; Dicționarul Mara, 2009; erg, antologie, 2012; Insectarul Coman, 2017); Domnica Drumea (Crize, 2003; Not for sale, 2009; Vocea, 2014); Marin Mălaicu-Hondrari (Zborul femeii pe deasupra bărbatului, 2004; La două zile distanță, 2011); Alexandru Vakulovski (ecstasy, 2005; Dați foc la cărți, 2012; Priveliști, 2017); Andra Rotaru (Într-un pat sub cearșaful alb, 2005; Ținuturile sudului, 2010; Lemur, 2012; Tribar, 2018); T.S. Khasis (Arta scalpării, 2005; aparenta naturalețe a vieții, 2015); V. Leac (Seymour: sonata pentru cornet de hârtie, 2005; Dicționar de vise, 2006; Toți sunt îngrijorați, 2010; Unchiul este încântat, 2013; Monoideal, 2018); Radu Vancu (Biografia litteraria, 2006; Monstrul fericit, 2009; Sebastian în vis, 2010; Amintiri pentru tatăl meu, 2010; Frânghia înflorită, 2012; 4 A.M. Cantosuri domestice, 2015; antologia cu același titlu din 2016); Rita Chirian (Sevraj, 2006; poker face, 2010; Asperger, 2012; Casa fleacurilor, 2016); Gabi Eftimie (Ochi roșii polaroid. Acesta este un test, 2006; Nordul e o stare de spirit, 2014); Florin Partene (Reverența, 2007; liber de causis, 2013); Svetlana Cârstean (Floarea de menghină, 2008; Gravitație, 2015; Trado, 2016); Vlad Moldovan (Blank, 2008; Dispars, 2012; Glitch, 2017; Band I, antologie, 2018); Ana Dragu (Păpușa de ceară, 2008; Păzitoarea, 2012; Borderline, 2017); Diana Geacăr (Frumusețea bărbatului căsătorit, 2009; Dar noi suntem oameni obișnuiți, 2017); Moni Stănilă (postoi parovoz, 2009; Sagarmatha, 2012; Colonia fabricii, 2015; O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni, 2017) și alți câțiva care sunt departe de a-și fi atins potențialul maxim și care e posibil să ofere surprize extraordinare în anii următori... Și i-am trecut aici doar pe cei debutați până în 2010, de atunci au mai apărut zece-cincisprezece pe care merită să-i citești și să le urmărești evoluția, de la Andrei Dósa și Teodora Coman la Nițescu, Văsieș, Cristina Stancu sau Ioana Vintilă.
          De câți poeți e nevoie, domnilor, pentru sfârșitul minciunii în care trăiți, cum că ați fi ultimii supraviețuitori și că literatura își va da și ea duhul în clipa în care Nursultan Apolzan va expia?

Mircea Mihăieș, veșnic tânăr, veșnic fresh

„Am citit în ultimele zile (pe Internet, pentru că volumele nu circulă deloc) sute de poezii ale unor autori din generația tânără – oameni între, să zicem, douăzeci și cinci și patruzeci de ani. M-am axat pe numele de oarecare notorietate, conștient, totodată, că există și inși pentru care poezia e altceva decât urlet, expresie a frustrării și obscenitate. Senzația, pe ansamblu, e una de precaritate a mijloacelor artistice, lâncezeală, monomanie, pițigăieli stridente, stereotipii tematice, deșeuri lingvistice reciclate, cuvinte captate aleatoriu, «în priză directă» (SRI-ul o face mai bine!), suprarealism rahitic, pauperitate lexicală, debilitate a instrumentelor retorice și nulitate a ideilor. (...) «Poeții» de azi cultivă un fel de impertinență lingvistică afundându-se în văgăunile unde maneaua își dă întâlnire cu tânguirea lacrimogenă de cartier. Impresia e de paraliteratură scrisă de chivuțe care trag gros, prea gros, cu bidineaua pe pereți strâmbi și fanți chinuiți de înțepătura unui liubav pogorât peste ei tocmai când își făceau de lucru cu acul și cu seringa. Indiferent de punctul de pornire, tot la sex se ajunge.” (Mircea Mihăieș)

Am citit chestia asta postată pe facebook de către Mihai Iovănel, fiindcă revista în care Mihăieș a scris boșorogismele și urechismele respective mă mai interesează la fel de mult ca ziarul „Libertatea”. Două comentarii scurte:

În Timișoara există mai multe librării, una dintre ele, independentă, ținută de câțiva oameni foarte pasionați de ceea ce fac, e un loc extraordinar de primitor și de atașant, se cheamă „La două bufnițe” și, dacă nu mă înșel, Oana și Raluca i-au fost studente lui Mihăieș, deci n-ar trebui să-i fie foarte greu să intre acolo și să le întrebe de poezie, iar ele, care citesc, i-ar recomanda câteva zeci de volume de poezie recentă ale măcar unora dintre ăștia despre care scrie după ce i-a citit pe internet (fiindcă, nu-i așa, cărțile nu se găsesc – argument de porc). Dacă nu de la Bufnițe, de la târgurile de carte sau comandându-le de pe internet, cu siguranță poți ajunge la volumele de poezie publicate azi și în ultimii ani. Numai să vrei.

Doi: pe alții impotența îi mai liniștește, îi face înțelepți, văd lucrurile mai limpede fără tot tangajul hormonal și erecțiile zăpăcitoare, pe alții îi face niște obsedați și fanatici ai bromurii. Ghiciți în ce categorie s-a vârât singur stimatul eseist și profesor timișorean.

A, da, și ăsta e același om care, ca președinte al Comisiei de Monitorizare și Excludere a Uniunii Scriitorilor, i-a dat afară din organizație pe vreo 15 dintre colegii lui, câțiva dintre ei, ca Valeriu Mircea Popa, ajungând în situații dramatice dpdv social. Și e tot cel care a prezidat un juriu ce l-a premiat (din nou), acum câteva săptămâni, pe vicepreședintele Uniunii, adică pe șeful lui, Gabriel Chifu, dintre 12 scriitori printre care erau câțiva remarcabili, băgându-i astfel în buzunăraș (din bani publici, anume de la Primăria Iașului) un fleac de vreo 8000 de euro, pe care ăla i-a donat revistei în care Mihăieș scrie tâmpeniile astea.

Pute.

* titlul e dat după versul unui poet timișorean (sper că nu mă înșel, dar parcă Marian Oprea) care a intrat de câțiva ani în folclor.

Premiile Uniunii Scriitorilor, noaptea minții

Dacă mai era nevoie, alegerile făcute acum de un juriu pentru care literatura nu mai înseamnă nimic au confirmat tot ce parazitează această organizație de ani buni, simptome duse până la ultimele consecințe. Clientelismul, bagatelizarea valorii, impostura și împietrirea în același cerc de interese al președintelui USR și al unei clici de 10-15 oameni: acestea sunt singurele lucruri pe care le denotă cele mai recente premii pe care le-au dat. Nicolae Manolescu și echipa sa au reușit încă o dată să umple de ridicol acea parte a lumii literare pe care și-au arondat-o, și care mai înseamnă ceva doar dintr-o inerție a unui sistem fosilizat, în perfuzii la instituțiile oficiale (desigur, ministrul culturii nu putea refuza onoarea de a acorda unul dintre premiile acestei mascarade deșănțate). Când se vor sătura de tot potolul ăsta din bani publici și din capitalul simbolic (cât a mai rămas) al unei organizații care nu mai înseamnă nimic pentru vreun scriitor valoros sau pentru publicul sub 50 de ani se va alege praful și pulberea. Asta e moștenirea Manolescu: excluderea unor scriitori ca Octavian Soviany, Florin Iaru și Radu Aldulescu și încercarea futilă de a impune niște nulități ca autori importanți ai vremii noastre. Nu știu dacă vor da vreodată socoteală penal pentru asta, însă noi ni-i vom aminti în deceniile următoare exact așa cum au fost și au făcut lucrurile la începutul acestui secol. Noapte bună, copii.

Debut (premiu înmânat de Daniel Cristea-Enache): Dragoș Silviu Păduraru pentru volumul H. Bonciu şi literatura de scandal, într-un an în care au debutat: prozatorii Radu Niciporuc, Tudor Ganea și Vlad Roman; poeții Ciprian Popescu (câștigător, pentru Mile End, al Premiului Național de Poezie pentru debut), George State, Radu Ștefănescu.

Premiile ARIEL, pentru Cartea, respectiv, pentru Revista Anului: Daniel Cristea-Enache, premiat pentru volumul de publicistică Aproape liber, şi Vasile Dan, premiat ca redactor-şef al revistei Arca. Sunt convins că știți cu toții Arca și o citiți cu sufletul la gură.

Premiul pentru Critică, eseu, istorie literară, memorii, jurnale, publicistică, înmânat de Gabriel Dimisianu, i-a revenit lui Răzvan Voncu pentru Arhitectura memoriei. Asta în anul în care au publicat volume-reper, și nu cărți de articolașe aprobate de la împărăție, Doris Mironescu, Horea Poenar, Andreea Răsuceanu, Teodora Dumitru și Adrian Tudurachi.

Premiul special, înmânat de Nae Prelipceanu, lui Mircea Mihăieș. Chiar așa, cum putea lipsi Mihăieș din lista asta?

Cartea pentru copii și tineret. Premiul a mers la Horia Gârbea pentru Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună... Mare lucru nu e de comentat în afară de faptul că Gârbea a fost cândva un scriitor promițător, iar acum e președinte de filială USR și unul dintre adoratorii șefului de trib.

Premiul pentru Poezie a fost înmânat de caraghiosul caraghioșilor, Gabriel Chifu, lui Emil Brumaru pentru Amintiri din rai, o carte frumoasă și suavă ca tot ce scrie Brumaru, dar parcă îți vine să te gândești la volumele publicate în același an de Nora Iuga, Ioan Es. Pop, Radu Andriescu, Svetlana Cârstean, Rita Chirian, Elena Vlădăreanu, ce să mai vorbim de tinerii Andrei Doboș, Radu Nițescu, Alex Văsieș sau Sorin Despot, care au confirmat pe deplin prin cărțile de anul trecut, dar pentru ăștia din USR ei nici nu există.

Premiul pentru Proză a fost înmânat de Varujan Vosganian lui Ioan T. Morar, pentru romanul Sărbătoarea corturilor. Morar, nu Bălăiță, nu Cosașu, nu Soviany, Crudu, Zografi, Gheo sau Braniște...

Și, în final, Premiul Naţional, înmânat de Ministrul Culturii, Ioan Vulpescu, i-a revenit lui Mihai Zamfir, „pentru o operă care-l justifică cu prisosinţă.” Cum care Mihai Zamfir? Același distins domn care a propus acum patru ani și jumătate eliminarea din statut a prevederii ca un membru al USR să poată candida numai pentru două mandate de președinte, motiv pentru care Manolescu e președinte, ca Nazarbaev și Lukașenko, pe veci.

Jalnici până la capăt, asta ar trebui să fie deviza USR-ului.

Ghiujul scuipă în continuare, ce altceva să mai facă?

Oradea, la moaște

http://www.romlit.ro/ai_notri_tineri

Din nou, acest bătrân aranjor puhav, rămas în afara literaturii de două decenii, cu lichelismul și combinațiile lui, cu retorica asta de politician care crede că poate prosti pe oricine, cu gașca repulsivă pe care o conduce, cu balivernele și falsurile pe care le produce întruna. Silă, greață și puțină, doar puțină satisfacție la gândul că nu știe (sau se face că nu înțelege) ce gândim despre el mai toți care avem sub 45 de ani (ba și mulți dintre cei de vârsta lui sau care i-au fost studenți). Decât să îmbătrânești așa, mai bine-ți pui ștreangul de gât la timp.

P.S. 1 Stegozaurul critic a uitat să spună în articol că i-a chemat pe tinerii poeți acolo (unii dintre ei de vârsta mea, deci nu cred că problema se poate pune, așa cum o face, tendențios, în întreg articolul, în termeni douămiiști vs cei de după, e pur și simplu mistificator și grețos) ca să și-i arondeze, de vreme ce scriitorii ultimilor 15-20 de ani îl consideră pe Manolescu ceea ce e în momentul de față: un impostor care ar trebui să mai stea pe-acasă. Oricum, nu i-a reușit nici asta. O fi impresionat două fete mai slabe de înger care tremurau ca varga că stau lângă moaștele Literaturii, dar atât.

P.S. 2
„Am dat anul trecut un interviu pentru România literară, realizat de Iulian Boldea şi publicat în numărul 22, din 29 mai 2015. Precizez că, în ceea ce mă priveşte, Iulian Boldea face şi el parte din această mişcare profund pozitivă şi novatoare, a criticilor afirmaţi după anul 2000. În fine, în acel interviu acordat revistei România literară atingeam şi acest subiect. Constatam, în mod îmbucurător, afirmarea unei noi generaţii de critici. Personal, consider că am de învăţat de la aceşti critici, care sînt foarte talentaţi şi care au publicat cîteva cărţi absolut remarcabile. Se întîmplă, cum ştiţi, ca ei să fie în conflict cu monştri sacri ai criticii contemporane, de pildă, cu Nicolae Manolescu, dar asta nu mă poate împiedica să constat acest fenomen  – al apariţiei unei noi generaţii de critici – şi îl aplaud. În mare parte, mă regăsesc în cărţile lor şi în atitudinea lor. Aceste nume nu sînt numai critici din Bucureşti, nici pe departe. Asistăm, şi în critică, la o descentralizare clară, ceea ce este minunat. Numele pe care le dădeam în interviu şi la care acum mai adaug cîteva, care trebuie menţionate în acest context, erau: Andrei Terian de la Sibiu, Alex Goldiş de la Cluj, Oana Strugaru de la Suceava, Doris Mironescu de la Iaşi, Mircea A. Diaconu de la Suceava, Paul Cernat şi Bianca Burţa-Cernat de la Bucureşti, Teodora Dumitru, Mihai Iovănel şi Alexandru Matei, tot de la Bucureşti. Iar lista ar putea continua. Am menţionat cîteva din aceste nume în interviul acordat României literare, şi toate aceste nume au fost tăiate. Toate propoziţiile în care apăreau aceste nume au fost scoase. Mi s-a părut incalificabil. Iulian Boldea nu a fost înştiinţat, iar pe mine nimeni nu m-a contactat. Pur şi simplu pasajele în cauză – eu amintindu-i în mai multe locuri din interviu – au dispărut. Mi s-a părut, la lectură, că asistam la o călătorie în timp, întorcîndu-mă pe vremea lui Mihai Dulea (...).” (Christian Moraru, în cel mai recent număr al revistei Observator cultural)

Da, domnilor, știm cine a fost Mihai Dulea. Și nu mi-aș fi închipuit, la sfârșitul secolului XX, când citeam despre el și alți tovarăși de tristă amintire, că în publicistica românească din 2016, moștenirea lui (a lor) va fi, mulțumită circului Manolescu & co., atât de vie și de lipsită de scrupule.

Cazemata Stoiciu

articol apărut în două numere consecutive, nr. 206 / mai și nr. 207 / iunie 2016 ale revistei „Timpul”

Scriitor productiv și constant, de neocolit în antologiile, studiile și panoramele poeziei românești de după 1980, Liviu Ioan Stoiciu a făcut multă vreme figură de nonconformist și de inadaptabil, arătând nu o dată, fără insolența calpă sau jucată a altora, fața unui rezistent, a unui opozant încruntat și umoral. Instransigența sa, dublată de un spirit nu atât tăios, cât scrâșnit, posac, veșnic nemulțumit, a părut mereu autentică, fiind confirmată de poezia pe care o scrie de aproape patru decenii; în cazul său, așa cum e omul sunt și ritmurile dintotdeauna ale scriiturii sale.

Fără să fie neapărat un gică-contra expansiv ca Alexandru Mușina, instigator hâtru care se hrănea din provocările intelectuale pe care le arunca tot timpul și cu orice ocazie (sunt convins că, atunci când va apărea într-o ediție completă, și nu doar în foiletonul captivant din „Vatra”, jurnalul acestuia va stârni un mare interes), Stoiciu și-a clădit reputația unui ins dificil, ce rezistă în convingerile sale ca într-o cazemată. Fără să se transforme chiar în insurgență, intransigența lui L.I.S. a făcut ca, după propria-i candidă mărturisire, să fie „pus cu forţa preşedinte de judeţ” la Focșani, pentru ceva mai puțin de trei luni, după răsturnarea regimului Ceaușescu. Stoiciu era un poet ce publicase deja patru volume: La fanion (1980), Inima de raze (1982), Când memoria va reveni (1985) și O lume paralelă (1989), despre care se vorbise la Radio Europa Liberă și care avea o oarecare notorietate în orașul vrâncean.

După ’90, când se mută la București (devenind pentru o perioadă redactor-șef la „Contrapunct”, unde se ceartă cu toată lumea), Stoiciu publică noi volume de poezie, în care componenta etică e tot mai prezentă și care îi vor consolida reputația: Poeme aristocrate (1991), Singurătatea colectivă (1996), Ruinele Poemului (1997), Post-ospicii (1997) și Poemul-animal (Crepuscular) (2000), precum și un volum de memorialistică și două romane. Copleșit de premii (Premiul USR, Premiul Academiei Române, Marele Premiu ASPRO, Premiul Asociației Scriitorilor din București), mai cu seamă pentru Singurătatea colectivă, prezent în cele mai importante antologii ale perioadei (cele alcătuite de Alexandru Mușina, respectiv Marin Mincu), L.I. Stoiciu pare la începutul secolului XXI unul dintre poeții de bază ai 80-ismului. Andrei Bodiu scrie un studiu excelent despre poezia lui, trecându-l printre cei șase poeți (ceilalți fiind Cărtărescu, Iaru, Mariana Marin, Ion Mureșan și Mușina) a căror operă o tratează în volumul Direcţia 80 în poezia română (2000).

Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu e depresivă, cătrănită, spăimoasă, dar în același timp virilă, scrutătoare, cu momente de veridică robustețe, extrăgându-și expresivitatea și forța brută dintr-o ambiție disperată de a-și învinge pulsiunile thanatice și tenebroase. Stoiciu nu e un scriitor tonic, nu e fermecător, simpatic, polimorf, și asta fiindcă nu i-o permite o structură sufletească ce pare complicată, dar a cărei simplitate e aceea dintotdeauna a marilor indispuși, a celor conduși o viață întreagă de o pasionalitate bipolară. Și asta nu neapărat în sensul unei patologii, ci mai curând ca în învățăturile Sf. Toma din Aquino – la Stoiciu, totul se întâmplă dintr-o extremă în alta, scurtcircuitul din care se produce poezia sa e mereu între doi poli ireductibili (dragoste-ură, speranță-disperare, plăcere-durere, reconciliere-manie). Stoiciu nu are prea mare legătură cu trăsăturile de manual ale generației sale. Asta s-a mai spus, și chiar s-a accentuat, pentru a-i scoate în relief originalitatea. Dacă ar fi să-l asemănăm cu cineva din poezia românească postbelică, aș spune că e o combinație neobișnuită între Ion Gheorghe (probabil ultimul mare poet al țărănimii, și autorul pe nedrept ignoratelor Elegii politice) și Marin Sorescu, evident acela din La Lilieci.

La fel ca Sorescu, Stoiciu caută în prima lui carte, La fanion, să construiască un epos în răspăr; la fel ca la Sorescu, și în poemul lui Stoiciu e o bolboroseală de glasuri care se întretaie, se suprapun, se învălmășesc, iar din această polifonie se glisează în mai multe direcții – pe de o parte, prozaicul și anecdoticul, banalul și cotidianul, pe de alta, dimensiunea mitizantă. Rezultatul e o combinație neașteptată și foarte proaspătă între lumea colorată a unei halte (gospodine și ceferiști în mediul lor, pe care Stoiciu îi cunoaște foarte bine, căci acolo își are rădăcinile) și panteonul clasic grecesc. Iar cu Ion Gheorghe, Stoiciu împărtășește poate tonul gutural-gloduros, poezia sa e sincopată și cultivă chiar într-o mai mare măsură decât poetul Scrisorilor esențiale rostirea scrâșnită, rebarbativă.

L.I.S. nu lucrează în sensul „bunei struniri” a versului, a cărui tăietură e mereu neașteptată, de fapt, cezura pare arbitrară, cert e că „rândurile” textului său poetic au o paradoxală vioiciune astenică. Directețea o caută mereu Stoiciu, sarcasmul și afurisenia îi sunt la îndemână (dat fiind că umor sau ironie n-avem a căuta în poezia lui), dar parcă prea abuzează de ele – mai ales dacă ai citit suficiente volume în care face acest joc. Parcă nicio noutate nu a încorporat scrisul lui Stoiciu pe măsură ce cărțile s-au adunat, poetici contemporane au evoluat în diverse direcții, noi autori au devenit repere incontestabile, unele linii de evoluție s-au stins în mod natural. Iar diferența dintre a nu face nici un compromis stilistic sau concesii vreunei mode literare și suficiența auctorială e uneori aproape insesizabilă, însă esențială.

Dacă am ajuns să vorbesc despre suficiență în cazul lui Liviu Ioan Stoiciu, nu e fiindcă ar fi ajuns într-o poziție privilegiată în cadrul sistemului literar – L.I.S. a părut mereu să aibă talentul de a se situa în răspăr cu autoritatea și de a fi, pe cale de consecință, evitat când vine vorba de acele indicii (e drept, atât de des înșelătoare și efemere) ale consacrării depline.

Nu e mai puțin adevărat că poetul a câștigat, cu excepția Premiului Național de Poezie, cam toate „distincțiile” (iertată-mi fie limba de lemn a establishment-ului literar) importante de pe la noi și că de curând editura Paralela 45 a început publicarea întregii sale opere poetice (anunțate în cinci volume, deci vreo 1500 de pagini îndesate de poezie, un fleac...). Este în paranoia acestei producții copleșitoare, în preamultul poetic și în conduita burlesc-imprevizibilă a lui Stoiciu ceva care face dificilă receptarea poeziei sale pe cât de dificil este să suporți toanele, mizantropia, alternanța ciclotimică a acestui caracter greu de definit.

După La plecare, din 2003 (care ar fi trebuit să închidă un ciclu complet, început în 1980 cu La fanion) – când poetul își anunța cunoscuții cu o expresie îndurerată că e ultima sa carte –, L.I.S. a mai publicat cinci volume de poezie, plus Cantonul 248, o cărămidă de 500 de pagini scoasă în 2005 de Editura Vinea în colecția „Ediții definitive”). Cantonul 248 recupera inclusiv poemele din anii ’70, ciclurile „Balans” din Caietul debutanților, 1977 (1978) și „Cantonul 248”, publicat în Caietul debutanților, 1978 (1979).

Devenind, de la un punct încolo, greoi și monoton, Stoiciu rulează aceleași tehnici și procedee binecunoscute. Curios la el este că, exceptând cărțulia intitulată pam-param-pam (adjudu vechi) (2006), cuprinzând poeme din preistoria scriiturii sale și publicate dintr-o pornire bovarică, Stoiciu nu a scăzut flagrant sub nivelul general al poeziei sale. A mai scos, după 2000, trei romane, un jurnal, un volum de teatru, a ținut un blog care a fost citit cu pasiune mai bine de un an de o sumedenie de autori și cititori mai tineri (umorul involuntar al lui L.I.S. e spumos, mai ales când vine vorba de energii cosmice, alinieri astrale, fluxuri energetice și coincidențe care-ți fac părul măciucă). Dar impresia generală este a unei poetici manierizate, a unei literaturi în care, ca cititor, nu ai loc de întors.

Nu-i vorbă, poezia nu e o treabă democratică, dar nici să citești la nesfârșit aceeași emisie pe jumătate certăreață, pe jumătate spăimos-apocaliptică, pigmentată cu binecunoscuta retorică a degradării (specifică, scria mai demult Octavian Soviany, „vârstei de fier”, a „vârstei întunecate” din paginile lui Guénon) nu e, de la un punct încolo, tocmai ușor. Atenție, vorbim, după 2003, cu excepția rateului din 2006, despre Craterul Platon (2008), carte bizară, cu fotografiile inexplicabile ale unor piramide și relicve egiptene; Pe prag (Vale-deal) (2010); Substanțe interzise (2012) și Nous (2015).

Puțini poeți contemporani se oțărăsc la cititor ca Liviu Ioan Stoiciu, și mai puțini reușesc să stăpânească „arta de a bruftului” specifică acestui poet. A bruftului în ambele sensuri – pentru mine, verbul descrie perfect senzația pe care o lasă poezia lui Stoiciu – aceea de tencuială umedă aruncată întruna cu mistria de un muncitor îndârjit și țâfnos pe un perete tot mai voluminos și mai jilav. Marin Sorescu, unul dintre maeștrii săi, s-a oprit, în cele din urmă, după ce a stors tot ce se putea stoarce din uriașul ciclu La lilieci, revenind în ultima parte a vieții la o poezie mai simplă, esențializată, până la textele finale, creionate din doar câteva tușe, poate cele mai autentice și mai zguduitoare poeme soresciene, din Puntea (Ultimele).

În schimb, Stoiciu e neschimbător: corporalitate malignă, duhuri necurate, presimțiri de prezențe malefice, profeții ale devastării trupești, omul îndreptat spre pierzanie, e ba parabolic, ușor iritabil, arhetipal, glosând pe teme mitice pe care le aduce în realul imediat și concret – toate aceste trăsături despre care s-a scris destul în ultimii 30 de ani sunt încă valabile. E de ajuns să te folosești inteligent de aceste etichete puse pe poezia mai veche a lui Stoiciu ca să-i comentezi și poezia din Nous (2015), și treaba e ca și făcută. Nu trebuie decât să adaugi citate, pe care le poți lua deschizând aproape oriunde o carte de Stoiciu. Surprize nu.

Unde a surprins, din păcate, L.I. Stoiciu, în ultima vreme, a fost unde ne așteptam mai puțin: scriitorul îndârjit și intransigent despre care vorbeam la început, nedreptățit și umilit de Nicolae Manolescu acum câțiva ani în scandalul Goma, a devenit acum unul dintre soldații credincioși ai conclavului ilegitim ce conduce muribunda Uniune a Scriitorilor. Pentru asta, Stoiciu a început să scrie lucruri mincinoase și denigratoare la adresa colegilor săi „insurgenți”, adică a acelora care au avut tupeul să propună o reformă a Uniunii Scriitorilor. Să ne înțelegem: nominalizat de câțiva ani la Premiul Național „Mihai Eminescu”, Stoiciu s-a cumințit, se poartă comme il faut, doar-doar i-o veni și lui rândul la premiu după ce vor fi răsplătiți cei mai devotați oameni ai lui N. Manolescu, aflat, după schimbarea statutului breslei, la al treilea mandat ca președinte al Uniunii. Și uite așa, un poet care acum două decenii ar fi fost printre primii care să exclame „Împăratul e gol!” a ajuns, în speranța că va lua în cele din urmă un premiu mai baban, să umble ca un orbete pe la sindrofiile unor oameni pe care zău că, știindu-i latura accentuat morală și civismul din literatura sa (nu uit Jurnalul stoic din anul revoluției), nu mi-aș fi închipuit niciodată că-i va lua la un moment dat, în mod oportunist, tovarăși de drum.

Prin recentele trădări și lașități pe care le-a arătat, cu regret (ba nu, cu necaz) trebuie să spun că, din punctul meu de vedere, cazemata Stoiciu (care a rezistat eficient din punct de vedere moral trei decenii și jumătate, moralitatea fiind imposibil de desprins de scrisul unui asemenea autor – așa că nu-mi spuneți să nu încurc scriitorul cu omul, care-i supt vremi) s-a năruit.

Ce scriam acum aproape 12 ani despre Uricaru & USR

Să nu mori cu ei de gât (ca să-l citez pe Eugen Istodor dintr-o carte citită când eram prin liceu)?

Am scris articolul ăsta când încă nu împlinisem 21 de ani, acum merg lansat spre 33 și ce s-a schimbat? A, da, în rău. Că-n loc de Eugen Uricaru a venit Nicolae Manolescu, om și scriitor pe care îmi amintesc că-l respectam, și care s-a dovedit de zece ori mai nerușinat și mai feudal decât Uricaru? Ce să faci? Cât să te lupți cu morile de vânt? Gabriel Chifu era în 2004 mâna dreaptă a lui Uricaru, din 2005 până azi e mâna dreaptă a lui Manolescu. Cum vine asta?

Fabulaţiile preşedintelui

            Sunt de notorietate, de ani buni, neînţelegerile – atât de frecvent întâlnite în toate domeniile vieţii noastre culturale – între personalităţile care conduc instituţii importante ale culturii române. Iar acesta nici măcar nu este un neajuns dintre cele mai grave al junei noastre democraţii. Disputele cvasi-intelectuale pe mize de nimic sunt distracţia favorită a literaţilor români de la paşoptişti încoace. Tot timpul există măcar trei-patru bisericuţe, cu tot atâtea influenţe, idei fixe şi vendete personale... Ştie toată lumea cât de cât atentă la scena literară că există grupări ce-şi dispută şi cel mai neînsemnat privilegiu, de cele mai multe ori ajungându-se la discursuri vitriolante, de nu chiar înjurături ca la uşa cortului. Că, de pildă, într-o parte e statornicit grupul ce conduce Ziua literară, şi că acesta e în stare să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru a-şi păstra culcuşul călduţ, sau că Marin Mincu, luându-i-se un cenaclu pe care l-a condus aproape doi ani, încearcă să pârjolească câmpurile şi să otrăvească fântânile, reuşind să-şi alunge şi ultimii aliaţi pe care îi mai avea, că preşedintele Uniunii Scriitorilor îl ţine când pe unul, când pe altul pe genunchi, şi că iute-i atinge cu nuielușa pe cei care n-au fost cuminţi ş.a.m.d.

Cum falnicul critic M. Mincu a căzut în dizgraţie, apele s-au tulburat de tot. Odată zâzania stârnită, cu ajutorul deplin, se spune, al lui Ştefan Agopian, domnul Eugen Uricaru sugerează acum – deşi Domnia Sa şi criticul dizgraţiat păreau, în urmă cu un an, să se înţeleagă decent – că de fapt nici nu a crezut prea mult în misia şi posibilităţile lui M.M. de a conduce cenaclul cu pricina, şi că numai la insistenţele domnului Mincu i s-a încredinţat acestuia moşirea Euridicei. Criticul, aprig cocoş deghizat în acvilă, „demască” la repezeală cârdăşia preşedintelui cu „baronii literari” (numai aici nu se strecuraseră bieţii baroni!). Unde mai punem că la acuzaţia preşedintelui, Marin Mincu susţine că, dimpotrivă, dânsul a început să se joace de-a mentorul cu puştanii doar fiindcă a fost singurul care a acceptat această postură şi că, în consecinţă, i-a făcut, la vremea aceea, preşedintelui un mare serviciu.

            Dar unde se găsesc oamenii tineri în toate aceste conflicte de cafenea (cu ecouri în presa avidă de scandal – vezi articolele recente din „Cotidianul” şi „Gardianul”)? Se implică în vreun fel sau refuză amuzaţi coborârea în ceea ce pare a fi, până la urmă, un mare bâlci? Ar avea vocile lor vreun răsunet sau ar putea, dat fiind că cei mai mulţi nu sunt încă în nici o tabără, să funcţioneze ca arbitri în chestiuni pe care oamenii „de la vârf”, fiind prea adânc vârâţi în ele, nu le mai pot privi cu justeţe? De curând, am primit un răspuns important, un singur şi evident răspuns la toate aceste întrebări în definitiv puerile.

            Ostilitatea, pentru cei cărora nu le era încă destul de clară, şi superioritatea arogantă a lui Uricaru au izbucnit cel mai limpede atunci când acesta a afirmat că, de fapt, tot ce s-a citit în importantul cenaclu-atelier Euridice a fost „pornografie”, în felul acesta, preşedintele expediind repede lichelele mici care se cred deja scriitori şi care cam trebuie, nu-i aşa, puse acum la respect... Purtarea şi declaraţiile publice ale domnului Uricaru sunt cele ale unui mare surmenat. Sau – trebuie să acceptăm şi această din urmă ipoteză – ale unui abil manipulator pentru care atacul e cea mai bună defensivă. În ambele cazuri, o ieşire impardonabilă pentru care preşedintele Eugen Uricaru nu poate decât să primească un vot de blam din partea tinerilor pe care îi atacă fără să aibă nici cea mai mică idee în legătură cu ceea ce ei scriu! Nu ştiu dacă are sfătuitori proşti sau rău intenţionaţi, ori dacă domnul Uricaru se lasă adesea condus de umori, dar de data aceasta, Domnia Sa şi-a ales, în încercarea de a-i da o lovitură decisivă „exilatului” contestatar Marin Mincu, un adversar colectiv – tinerii scriitori care au frecventat cenaclul Euridice al Uniunii – a cărui legitimitate de a pune la îndoială un discurs mincinos este în mod cert mai mare decât a bravului şi urgisitului M.M. Atunci când afirmă cu năduf că Marin Mincu a promovat şi încurajat o literatură pornografică, preşedintele Uniunii Scriitorilor se umple de ridicol şi se dovedeşte a fi încă o dată în afara problemei; prin ricoşeu, afirmaţiile domnului Uricaru lovesc în întreaga generaţie tânără, zis douămiistă, afirmată cam între 1999 şi 2004 (perioadă peste care s-a suprapus, între 2002 şi 2004, existenţa cenaclului Euridice condus de Mincu). Dezinformare, ignoranţă crasă, ostilitate. Cam mult pentru un om care conduce o atât de mare şi de importantă instituţie. Dar să le luăm pe rând.

            Mai întâi, întrebarea la care este chemat să răspundă oricare din tinerii care au frecventat cenaclul Euridice – numai bună-credinţă să fie, că răspunsurile vin singure! – este: unde-i pornografia? De-a lungul a aproape doi ani, au citit cam o sută de poeţi şi prozatori din toate generaţiile şi regiunile ţării, regula fiind că, într-o şedinţă de cenaclu, unui consacrat – cu lectura căruia se începea întotdeauna –  i se adăuga un tânăr, debutant sau deja debutat, ale cărui texte urmau a fi supuse, la urmă (ca şi cele ale consacratului) “sfârtecării” critice. S-a vorbit în două sau în trei cazuri despre unele tendinţe de exhibare a visceralului şi a sexualităţii, sau chiar de înjurături neaoşe, ce ar putea friza pornografia, însă de fiecare dată atât nivelul textelor citite de tinerii autori, cât şi acela al discuţiilor purtate în jurul lor au fost îndeajuns de ridicate pentru a nu se ajunge nici la obiecţii grobiene, şi nici la (posibila) lezare a pudibonzilor. În rest, nici vorbă, nici urmă de pornografie. Au citit tineri poeţi cu voci foarte diferite, de la tonalităţi feminine soft (Adela Greceanu, Zvera Ion) la viscerale şi angoasate (Elena Vlădăreanu, Domnica Drumea, Oana Ninu), de la poeţi cu alunecări metafizice (Teodor Dună), la expresionişti robuşti (Ştefan Manasia, Dan Coman), experimentalişti euforici (Adrian Urmanov, Mircea Ţuglea), imagişti (Răzvan Ţupa), voci “angajate” (Marius Ianuş) şi minimalişti (Andrei Peniuc, Bogdan Iancu, Constantin Vică, Denisa Pişcu). Dintre prozatori, Ionuţ Chiva, Elena Pasima, Ioana Băeţica, Adrian Urmanov şi Mitoş Micleuşanu au citit texte în stare să ilustreze cam toate direcţiile posibile din proza actuală. A contat ceva din toate astea pentru contestatarii care nici măcar nu se obosesc să ne citească? Nici vorbă.

            Desigur că această stare de lucruri (însoţită de o optică înadins falsă şi născătoare de hilare confuzii) i se datorează în bună măsură lui Marin Mincu. Criticului trebuie să i se recunoască însă meritele în descoperirea şi promovarea (chiar aşa interesată şi zeflemitoare) a unor tineri care au confirmat sau vor confirma în curând, precum şi a altora care „vor conta” (după cum îi place Domniei Sale să spună) în literatura română de peste un deceniu sau două. Perspectivă mult prea îndepărtată pentru unii din scriitorii mai vârstnici de azi, „seniorii” zaharisiţi care nu dau doi bani pe posibilii lor urmaşi. Una dintre problemele domnului Marin Mincu a fost însă gestionarea extraordinarului atelier pe care îl conducea şi în care, de la un punct încolo a început să se poarte nărăvaş şi despotic, permiţându-le numai protejaţilor săi să se desfăşoare (iar pariurile critice ale domnului Mincu nu sunt în toate cazurile câştigătoare). Fiind, adică, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă.

            Acesta este contextul unei dispute publice penibile, care capătă o tot mare amploare, context pe care m-am străduit să-l redau cât mai precis, aflându-mă, aşa zicând, în miezul chestiunii, ce se adaugă acum multor altora, alimentate de dorinţa oarbă de putere şi de vanitatea degradantă a actualilor conducători ai Uniunii Scriitorilor din România. Pentru tinerii scriitori (iar aici, stupoare!, e vorba chiar şi de autorii aparţinând generaţiei ’90 – Pop, Gălăţanu, Bănulescu sau Aldulescu –, scriitori importanţi ai literaturii de azi şi oameni la 40-45 de ani, ţinuţi la rândul lor de generoşii uricari pe banca rezervelor) pare a exista o singură soluţie salvatoare. Este cu siguranţă cea mai simplă. Dat fiind că Uniunea Scriitorilor a devenit o instituţie parazitară şi mortificantă, generaţiile de scriitori intraţi de acum „în arenă” nu trebuie să mai aibă nici o legătură cu aceste rămăşiţe de structuri staliniste. Nu avem nevoie de aşa ceva, ci de structuri alternative şi democratice în care fiecare voce să conteze cu adevărat.

            Forţa adevăratei literaturi actuale nu vine din reeditarea sau din traducerile cărţilor de acum treizeci de ani ale vreunui preşedinte – oricare ar fi acesta – şi ale camarilei sale. Literatura vie se construieşte acum, în România anilor 2000, iar cei tineri au forţa, energia şi zelul necesare pentru a schimba durabil lucrurile, în condiţiile în care, după cum am mai spus, centrul se osifică şi se clasicizează cu o proverbială lipsă de măsură şi de discernământ.

            (articol apărut în Adevărul literar şi artistic, nr. 727 / iulie 2004)

Nicolae Manolescu, o cădere teribilă

Nu am fost niciodată un mare admirator al domnului Eugen Simion, deși fostul președinte al Academiei Române are câteva cărți foarte serioase de critică și istorie literară, iar competența lui pe jurnal și pe literatura veche nu cred că poate fi pusă la îndoială. Când am ascultat înregistrarea în care fostul diplomat și președinte al USR Nicolae Manolescu îl numește (și încă de două ori) pe Eugen Simion „tâmpit”, vă mărturisesc, aproape că mi-au dat lacrimile. Din păcate, așa cum îmi confirma de curând un doctor, acestea sunt semnele instalării demenței senile. Mi-e îngrozitor de milă de Nicolae Manolescu: se prăbușește, cu fiecare zi care trece, într-o regiune unde nimeni, sunt convins, nu ar fi crezut că va ajunge vreodată. Felicitări, dragi colegi scriitori care-l susțineți în continuare. I-ați fi făcut un mare bine dacă nu ați fi fost atât de servili și de oportuniști: în urmă cu un an sau doi, N.M. ar fi ieșit din scenă cu obrazul curat. Despre așa ceva însă nu mai poate fi vorba acum.

Cristian Teodorescu. O propunere

Încă un motiv să cred că romancierul Cristian Teodorescu reprezintă o alternativă coerentă și onorabilă pentru președinția USR și să vă încurajez să reflectați la asta. Fiindcă marea problemă a Grupului pentru Reformarea USR era până de curând că niciunul dintre scriitorii consacrați care au protestat împotriva actualei conduceri falite moral a Uniunii Scriitorilor din România nu vrea să-și asume o asemenea candidatură. Ca nemembru, mi se pare că organizația ar avea șansa să-și spele obrazul cu C.T. în fruntea ei.

Către toți scriitorii din România,

Fiindcă am ajuns la convingerea că Uniunea Scriitorilor din România trebuie reformată, indiferent ce va ieși din această încercare de reformare a USR, mă simt dator cu cîteva precizări pentru dumneavoastră, membri și nemembri ai acestei uniuni de creație.

1. Sînt convins că actuala conducere a USR ne face de băcănie de cînd cu realegerea lui N.M. pentru al treilea mandat. Cei care credeau și cred că N.M. e de neînlocuit ar fi putut să-i ofere statutul de președinte onorific, nu să schimbe Constituția scriitorilor pentru a-i pune pe tavă lui N.M. un al treilea mandat, deși după primele două a fost limpede că Nicolae Manolescu n-are stofă de manager. Și chiar dacă ar fi avut, cu rezultate demne de toată recunoștința, asta n-ar fi trebuit să ducă la schimbarea statutului nostru.

2. Mi se pare rușinos și inadmisibil felul în care conducerea de azi a USR încearcă să reducă la tăcere un grup de scriitori care protestează împotriva sa.

3. Dacă cei care conduc USR au ajuns să facă poliție literar-administrativă pentru a-i izola pe cei care protestează împotriva lor, folosind pentru asta revista „România literară” ca organ de luptă contra celor nesupuși, intrăm într-un conflict în care ar trebui să-și spună cuvîntul legea. Dar pînă atunci, cer pe această cale demisia actualei echipe de conducere a „României literare”.

4. Nu pot accepta ca Uniunea al cărei membru sînt să înființeze o comisie pentru monitorizarea, suspendarea și excluderea scriitorilor care nu-i cîntă în strună sau care nu tac în fața abuzurilor flagrante ale actualei conduceri.

Am făcut aceste precizări în calitate de membru al USR, care își afirmă și pe această cale calitatea de membru al Grupului pentru Reformarea acestei uniuni de creație.

Cu cele mai bune gînduri,
Cristian Teodorescu

Deziluzii

Știți ce mi se pare scârbos și incredibil deodată (dar incredibil la modul ăla că-mi spun „mă, da' tu nu te-nveți minte niciodată”)? Că în mai 2014, când prim-ministrul de atunci l-a numit pe Mircea Mihăieș „fascist bătrân”, am sărit toți ca arși, l-am luat și l-am purtat pe brațe (la figurat) pe bietul Mihăieș, victimă a nesimțirii pesediste, pentru ca acum, nesimțitul ăsta să ne facă pe noi „fasciști generaționiști” fiindcă acuzăm derapajele flagrante ale unei conduceri de instituție (din care face parte, și se agață din răsputeri de scaunul lui). Păi să nu dai cu căciula de pământ? Și să te gândești de două ori de acum înainte în apărarea cui sari când vezi că se comite o injustiție? Dacă nu cumva ăla pe care-l plângi și-l aperi și-ai merge până-n pânzele albe pentru a nu lăsa ca numele să-i fie pătat, dacă nu cumva chiar el o să comită același tip de ticăloșie cu tine, după mai puțin de doi ani? Nu ți-e rușine, Mircea Mihăieș, să fii tocmai tu cel care, în anul 2016, e președintele unei Comisii de Monitorizare, Suspendare și Excludere a colegilor tăi scriitori?! Nu ți se pare că e în asta o ironie imensă?
Asta au reușit să facă Manolescu, Mihăieș & co. (pe lângă solidarizarea unor scriitori care altfel n-ar fi stat la un loc nici într-o sută de ani): să pună la îndoială sensul oricărui gest moral, al oricărei fapte oneste, care poate fi oricând întoarsă împotriva ta, spurcată și aruncată la coș. Parcă toți o iau razna în țara asta când prind o funcție, un post, o sinecură!
Vă mulțumesc, domnilor. E-adevărat, eram cam naiv (de nu de-a dreptul tăntălău) pentru un om de treizeci și ceva de ani care trăiește în lumea de-acum: mi-ați spulberat și ultimele iluzii în legătură cu decența, bunul-simț, dreptatea, lucrurile astea pe care le aruncați în derizoriu prin fiecare lucru pe care-l faceți și-l scrieți. În afară de un „hai sictir!” din toată inima, chiar nimic nu-mi mai vine să vă spun.

Ce se mai scurge din „ochiul magic”

Cineva mai puțin reactiv decât mine ar prefera, poate, descoperind veninul deversat împotriva mea și a altor câtorva, număr de număr, în „România literară” – și nu de oricine, ci de niște autori pe care cândva îi stimam, ca Nicolae Manolescu sau Mircea Mihăieș (acesta din urmă nu mai seamănă deloc cu omul lucid și incoruptibil pe care-l citeam în urmă cu câțiva ani) –, să treacă peste necinstea și imensa degradare morală a acestor oameni culcușiți în privilegiile lor.

Iată ce se scrie de curând în „Romlit”, pe cea mai celebră pagină, de acum, a revistei: ultima.

Am de făcut aceste câteva lămuriri, pentru cei care, necunoscând situația, s-ar putea lăsa intoxicați de gargara acestor ticăloși îmbuibați: niciodată nu am fost angajatul vreunei instituții, nu am avut stipendii sau colaborări de durată, nu am primit cadouri de la nimeni. Viața mea a fost, de 12 ani încoace, într-un continuu provizorat, fiindcă mi-am dorit luxul de a rămâne independent. Nu am fost, nu sunt și nu intenționez să devin membru al Uniunii Scriitorilor din România. Proiectele pe care le-am construit în ultimii șase ani și jumătate au apărut și au crescut din niște necesități: USR nu mai avea cenaclu, iar în București erau destul de rare întâlnirile periodice care să dinamizeze literatura, fie că vorbim de cluburi de lectură sau cenacluri, așa că am inventat ceva la intersecția dintre aceste două concepte: Institutul Blecher a ajuns la ediția 120 fără sprijinul financiar al cuiva. Pe scurt: împreună cu oamenii care au alcătuit de-a lungul acestor ani comunitatea (neasemănătoare cu sine însăși de la un an la altul, deci vie, în continuă transformare) de la Institutul Blecher, ne-am cheltuit 120 de zile (cam patru luni din viață) pentru a face istorie literară. Din pură pasiune. Din devotament. Casa de Editură Max Blecher supraviețuiește și astăzi la limită, după mai bine de cinci ani în care am scos 50 de cărți care au luat premii, care au fost traduse imediat în alte limbi, despre care s-au scris sute de articole. Nu suntem finanțați de nimeni, nu ne-a comandat nimeni, niciodată. Singuri am construit-o și o ducem mai departe. Revista „Poesis internațional”, cea mai bună revistă de poezie (mai ales pe zona de traduceri, dar nu numai) de acum, ajunsă la numărul 16, se face cu o finanțare derizorie în comparație cu sumele învârtite de revistele USR. Nu fac caz de asta. Cine citește această revistă, cine intră pe site, oricine are ochi să vadă, va înțelege care este diferența dintre ce facem noi și ce fac Chifu, Prelipceanu sau Vasile Dan (nu mai vorbesc de inenarabilii Coșoveanu, Gârbea și Alex Ștefănescu) la revistele useriste pe care le conduc. Cu toate acestea, nu m-am plâns niciodată de această stare de lucruri, nu am cerut nimănui nimic, am continuat neabătut să-mi fac treaba. Pentru ca acum un măgar bătrân care trăiește în puf să mă facă cerșetor?! Într-o revistă literară, nu în „Cancan”? Asta după ce în numărul trecut au publicat fragmente din mailurile mele private, pentru care i-aș putea da în judecată dacă nu mi-ar displăcea profund toată tevatura din jurul unui proces?

Pentru 2016, Ministerul Culturii va aloca suma de 3.225.664 lei pentru următoarele 8 reviste trecute în contul Uniunii Scriitorilor din România: „România literară”, „Luceafărul de dimineaţă”, „Ramuri”, „Orizont”, „Apostrof”, „Helikon”, „Viaţa Românească” şi „Steaua”. Cunoașteți aceste reviste, le citiți cu interes? Găsiți multe lucruri interesante în ele? Vă orientați după cronicile din aceste reviste pentru a cumpăra sau a vă informa în legătură cu ce e important azi în literatura română? Au site-uri puse la punct, unde să intri și să parcurgi textul cu plăcere? Au contribuții semnificative, dau „ora exactă” în literatura română de azi?

La un calcul simplu, fiecare dintre aceste reviste primește din bani publici cam 403.000 lei / an, circa 7500 de euro pe lună! Iar eu și încă o mână de oameni care nu cerem nimănui nimic și continuăm niște proiecte de calitate pe sume insignifiante, de zeci de ori mai mici, suntem în toată istoria asta personajele negative?

Ce poți să mai spui în fața unei asemenea lipse crase de bun-simț? Ce poți să-i spui unui nesimțit de 75 de ani? Că e-o cutră bătrână, un ghiuj, că și-a pierdut orice urmă de onorabilitate? Că e azi la nivelul lui Barbu și Vadim de-acum treizeci de ani? Oricum nu ar înțelege o iotă.

Urât mai îmbătrânesc bărbații din literatura română!

Deocamdată nu!

la un președinte

„Ma gândesc cu groază la clipa, inevitabilă, pare-se, în logica vârstelor, când nu voi mai putea pricepe ori accepta, afectiv până la solidar, manifestările, creația, tendințele tinerilor confrați, irezistibilul lor avangardism turbulent, iconoclast, justițiar, dar prin toate astea, fecund, necesar, pe care organismul sănătos al societății îl produce neîncetat, firesc, pentru a se apăra de mucegai și scleroză, pentru a-și primeni și înviora celulele, circulația vitală, pentru a înlătura flora parazitară. Acest fenomen ineluctabil, care acționează periodic ca o mătură și ca o sită, sperie atât de mult, uneori până la urlet și «dumnezei de mamă», pe cetățeanul Ceafă și pe tov. Gușă, pe domnișoara Cucu și pe bietul Popescu-Temenea, pe «venerabilul» excedat care strigă neîncetat istoriei «ai puțintică răbdare!» În ce mă privește, zic, cu o binecunoscută, amabilă formulă de refuz: «deocamdată nu!» (deocamdată ? — cât de deocamdată ?) și, împreună cu tinerii mei amici, privesc — cum spuneam — înainte și împrejur și, mergând pe stradă, mă simt mereu tentat, ca în adolescență, să «șutez» cu sete în câte o cutie goală, întâlnită în drum, de țigări sau de conserve (mai ales de conserve! — tinichelele lovite sună atât de plăcut!)”

(Geo Dumitrescu, 1966)