Vasile Vlad

Poemul săptămânii, ultimul din 2015, îi aparține lui Vasile Vlad, despre care am mai vorbit și am mai scris, încă din 2010, când i-am făcut portretul în primul număr al revistei „Poesis internațional” (la pag. 26-31). Pentru  „Gazeta de Constanța” am ales unul dintre textele mele preferate, „În primul rând nu cred”. Iar astfel cred că anul se încheie (cu) bine.

Dimov, M. Ivănescu, Mazilescu, Angela Marinescu, Cristian Popescu, Al. Mușina, Mariana Marin

Scriam anul trecut pe vremea asta despre edițiile Mazilescu apărute în 2013 și 2014 și aduceam vorba de antologia versuri îngrijită de Al. Cistelecan la Humanitas, iar asta venea după ce, la sfârșitul anului 2012 reușisem să pun mâna pe cele trei volume de la Paralela 45 care cuprind opera poetică a lui Leonid Dimov (pe lângă acestea, au mai fost frumoasele audiobook-uri scoase de Editura Casa Radio, ce rotunjeau lucrurile).
Anul 2015 a fost a adus alte câteva antologii foarte importante pentru mine, pe care, oricât de greu ar fi să le găsești, cred că e mare păcat, dacă ești un cititor de poezie înrăit, să nu le ai: Subpoezie (două volume cuprinzând toată poezia publicată, din 1969 până în 2013, plus câteva poeme inedite, a Angelei Marinescu), un prim volum (cu care se deschide, din câte înțeleg, o serie) cu poezia lui Cristian Popescu, în sfârșit editată, la 20 de ani de la dispariția poetului 90-ist, și două volume ale lui Alexandru Mușina, apărute sub titlul Opera poetică. Dacă mai pun la socoteală și O singurătate feroce a Marianei Marin (îngrijită de Teodor Dună), care vine la un an după audiobook-ul Scrisoare deschisă, mi se pare că avem în sfârșit strânsă la un loc poezia celor mai valabili (și mai influenți) poeți români ai ultimilor 45 de ani (care nu mai sunt „printre noi”).
Și asta în ciuda tuturor pesimiștilor (iar de pesimism nu duc nici eu lipsă) și a celor care (în majoritatea lor oameni cu totul neaderenți la poezie, care dau din gură ca să nu tacă) spun că-i gata cu poezia sau că cei de acum nu mai au acel tip de atenție esențială pentru ceea ce au scris predecesorii. Toate aceste volume oferă imaginea destul de clară a unui peisaj, da, implodat, da, în care cărțile valoroase sunt relativ greu de dibuit, însă ele există – și lucrează cum știe cel mai bine s-o facă doar poezia.

Poemul săptămânii: Ioan Flora

Ioan Flora

Acum patru zile ar fi împlinit 65 de ani. A plecat subit, în iarna geroasă de la-nceputul lui 2005, iar contemporanii lui, uituci cum sunt, au ajuns destul de repede să-l ignore. Îmi aduc aminte de povestea pe care ne-a spus-o, lui Dan Coman și mie, la Ipotești, în ianuarie 2004 (iar afară ningea, ningea întruna), cum Nichita Stănescu i-ar fi zis cândva, într-un tren: „Bătrâne, dacă plec o săptămână, ăștia mă uită”. Un poet dintre cei mai buni ai generației lui, și un om de o vitalitate excepțională, care ar merita recitit, așa cum am făcut-o și eu pentru a alege acest scurt poem.

Poezia americană modernă în antologii românești

(câteva note, poate utile)

Antologie de poezie americană. De la începuturi până azi (Editura Minerva, B.P.T., București, 1978; ediție îngrijită de Leon Levițchi și Tudor Dorin; prefață și tabel cronologic de Dan Grigorescu)

Vol. 2: Secolul XX

Edgar Lee Masters – Willa Sibert Cather – Robert Frost – Amy Lowell – Carl Sandburg – Vachel Lindsey – Wallace Stevens – William Carlos Williams – Sara Teasdale – Elizabeth Madox Roberts – Ezra Pound – Louis Untermeyer – Elinor Wylie – William Rose Benét – John Gould Fletcher  – Hilda Doolittle – Roy Helton  – Robinson Jeffers – Marianne Moore – T.S. Eliot – John Crowe Ransom – Conrad Aiken – Edna St. Vincent Millay – Archibald MacLeish – Elizabeth Coatsworth – E.E. Cummings – Mark Van Doren – Babette Deutsch – Robert Hillyer – Louise Bogan – Stephen Vincent Benét – Hart Crane – Leonie Adams – Allen Tate – Robert Francis – Laura Riding – Kenneth Fearing – Langston Hughes – Ogden Nash – Maria Zaturenska – Merrill Moore – Richard Eberhart – Stanley Kunitz – Phyllis McGinley – Robert Penn Warren – W.H. Auden – Theodore Roethke – Richard Wright – James Agee – Edwin Rolfe – Winfield Townley Scott – Elizabeth Bishop – May Sarton – Karl Jay Shapiro – Randall Jarrell – John Berryman – William Stafford – Thomas McGrath – Peter Viereck – Robert Lowell – William Jay Smith – Lawrence Ferlinghetti – Reed Whittemore – Howard Nemerov – Eleanor Glenn Wallis – Richard Wilbur – Thomas Cole – Denise Levertov – Louis Simpson – Marvin Solomon – Philip Murray – Donald Justice – John Ashbery – Robert Bly – Allen Ginsberg – W.D. Snodgrass – James Wright – Galway Kinnel – W.S. Merwin – Gregory Corso – Gary Snyder – Sylvia Plath – LeRoi Jones – Diane Wakoski

Antologia e însoțită de prefața-potpuriu a lui Dan Grigorescu și de un tabel cronologic ce-ncearcă să acopere perioada 1912-1977. Mulți dintre cei 84 de poeți antologați sunt prezenți cu câte un poem și o prezentare sumară, totuși numele cele mai importante ale modernității americane (Masters, Frost, Sandburg, Stevens, Williams, Pound, Eliot, Cummings) au parte de ceva mai multă atenție, deși senzația generală e de inadecvare a traducerilor și de diletantism în viziune. În privința celor mai tineri poeți selectați (de la Ashbery, al cărui nume este scris greșit cu încăpățânare, până la LeRoi Jones și Diane Wakoski), deși trecuți cu toții de 40 de ani în momentul apariției cărții, informațiile, selecția și traducerile sunt irelevante; despre ei suntem anunțați la sfârșitul prefeței că „scriu o poezie a afirmării”. All in all, partea cea mai reușită a cărții rămâne tabelul cronologic.

Lirică americană contemporană (Editura Albatros, București, 1980; traducere și prefață de Virgil Teodorescu și Petronela Negoșanu)

William Carlos Williams – Ezra Pound – Babette Deutsch – Kenneth Rexroth – Theodor Roethke – Kenneth Patchen – Charles Olson – William Stafford – James Laughlin – Peter Viereck – Lawrence Ferlinghetti – Robert Duncan – Jack Kerouac – James Dickey – Daniel Hoffman – Denise Levertov – Donald Justice – Bob Kaufman – Kenneth Koch – Allen Ginsberg – Robert Creeley – W.D. Snodgrass – Robert Bly – Frank O’Hara – James Merrill – John Ashbery – Barbara Guest – Philip Lamantia – James Wright – W.S. Merwin – Gregory Corso – Joel Oppenheimer – Gary Snyder – Tom Raworth

Poeții antologați au între 5 și 12 pagini (dintre care una conține prezentarea) de carte format mic (colecția Cele mai frumoase poezii). Selecție îndeajuns de restrânsă, prefață mai limpede și mai directă, în care sunt prezentate pe scurt câteva borne ale evoluției poeziei americane din secolul XX. Succint, sunt arătate principalele școli, direcții, orientări ale ultimelor „trei generații”. Curioasă este includerea lui Raworth – poet britanic, cunoscut îndeosebi pentru contribuția sa la „The British Poetry Revival” –, cu care antologia se și încheie. Exceptându-l pe acesta, cei mai tineri autori din antologie (Corso, Oppenheimer, Snyder) sunt născuți în 1930.

Poezie americană modernă și contemporană (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986; selecție, traducere, note și comentarii de Mircea Ivănescu; prefață de Ștefan Stoenescu)

Edwing Arlington Robinson – Robert Frost – Amy Lowell – Carl Sandburg – Wallace Stevens – Vachel Lindsay – William Carlos Williams – Ezra Pound – Robinson Jeffers – Marianne Moore – John Crowe Ransom – T.S. Eliot – E.E. Cumings – Conrad Aiken – Edna St. Vincent Millay – Archibald MacLeish – Hart Crane – Allen Tate – Stanley Kunitz – Charles Olson – William Stafford – Delmore Schwartz – Muriel Rukeyser – Weldon Kees – Randall Jarrell – John Berryman – Robert Lowell – Robert Duncan – Howard Nemerov – Richard Wilbur – Anthony Hecht – Alan Dugan – Denise Levertov – Edward Field – Carolyn Kizer – Donald Justice – Lisel Mueller – John Ashbery – W.S. Merwin – Anne Sexton – Richard Howard – Adrienne Rich – Sylvia Plath

Cea mai importantă antologie de poezie americană apărută în România. Prefață, note și comentarii profesionist alcătuite și comprehensive, traduceri bune și excelente, îndeosebi la acei poeți cu care M.Ivănescu are afinități vizibile. Dintre cei 43 de poeți traduși, sunt privilegiați Pound, Eliot, Cummings, Berryman, Lowell și Plath, însă majoritatea autorilor sunt prezenți cu doar câte un poem ilustrativ.

Vintilă Ivănceanu

Vintilă Ivănceanu

De multă vreme voiam să scriu, să amintesc de Vintilă Ivănceanu, care mi-a plăcut mult cu ani în urmă, când l-am citit prima oară. Poemul săptămânii, „Moartea trubadurului”, îi aparține. Mă bucur să văd că atâta lume îl apreciază. Poate, cine știe, vom vedea reeditată în viitorul apropiat Cinste specială (de ce nu în 2017, când se vor împlini 50 de ani de la apariție).

Ticăloși deliranți

Ziceam acum vreo două săptămâni că rubrica se va intitula „Impostori”.

M-am răzgândit.

Fiindcă nu toți care au cangrenat zona asta literară sunt impostori, unii sunt pur și simplu ticăloși.

Ticăloși, uneori, cu operă. Cu galoane.

Cu ștaif.

Ticăloși care mint de-ngheață apele.

Ticăloși care nu-și văd decât interesul lor și al unei clici.

Măgari bătrâni și solemni în stare să facă din alb – negru și dintr-o varză – un cal de curse (vezi cazul poetului inventat Gabriel Chifu), la vârsta la care ar trebui nu să-și vadă de nepoți, dar să-și scrie memoriile, să fie înconjurați de stima celor mai tineri, să vegheze cu înțelepciune și fermitate de la înălțimea experienței și a statutului lor la bunul mers al treburilor, să-i ajute pe ultimii sosiți – generația nepoților, dacă nu cumva a intrat deja în scenă și generația strănepoților – cu sfaturi esențiale.

Când colo, niște mizerabili, ticăloși de cea mai joasă speță, ajunși, în cazurile extreme, cum este al lui Nicolae Manolescu, deliranți și rupți de orice realitate socială, literară, rupți, pe scurt, de orice e azi valoros și viu.

Sigur, muzeificarea și îmbălsămările din timpul vieții nu sunt procese care se-ntâmplă de ieri, de azi, le-au căzut victime destui artiști și oameni de cultură decisivi pentru o epocă sau alta, însă, citindu-i un interviu recent, și apoi uitându-mă la alt interviu, pe care i-l lua (pe vremea când era mult mai tânăr și, oricât de sigur pe el, se încurca foarte haios în propriile observații) lui Liviu Ciulei, nu pot să nu mă întreb cum e posibil ca N. Manolescu, un om inteligent, unul dintre cei mai interesanți literați ai generației lui, să-și dea voie să devină la senectute atât de obtuz, de necinstit (în primul rând față de el însuși) și de lipsit de acel simț acut al realității imediate pe care e clar că-l avea acum 40 de ani, de vreme ce a reușit un asemenea balet care să-l aducă în prim-planul vieții culturale românești în plin comunism.

Astăzi, din Manolescu nu au rămas decât aroganța și o autosuficiență peltică, de burduhănos ignorant care însă e pregătit să-și dă cu părerea în legătură cu orice.

Hai, că nu mai are nicio treabă cu poezia (dacă o fi avut vreodată) ne e tuturor destul de clar, dar de ce continuă să se pronunțe în legătură cu subiectul ăsta dacă nu mai citește, dacă nu mai urmărește ce se întâmplă în actualitate? Aceleași clișee, aceleași vorbe proaste pe care le aud de 15 ani în legătură cu poeții ăștia tineri inculți, mizerabiliști etc. etc. Discurs de om care nu mai vede mai departe de buricul lui, iar de la o inteligență ca a lui Manolescu zău că te-ai fi așteptat ca, și spre 80, să rămână în gardă, să servească Literatura (știu, însăși formula asta, și faptul că folosesc majuscula când zic de literatură, arată un idealism prostesc, e ceva juvenil acolo de care mi-e greu să mă debarasez), nu s-o mintă, s-o corupă și s-o instrumenteze doar în favoarea lui și a curții sale.

Cu ce ți-a greșit literatura contemporană, Nicolae Manolescu?

Știu, e o întrebare pe care nu poți să i-o pui unui critic reputat și unui fost profesor excelent (cel puțin din relatările altora, așa pare să fi fost). Dar atunci întorc și eu întrebarea: cum poți să te exprimi în legătură cu ceva ce nu cunoști? Eu nu pot să-mi dau cu părerea în legătură cu zootehniștii tineri de azi, nu știu în ce fel contribuțiile lor, studiile și cercetările zootehniștilor din generația mea sunt esențiale sau dacă, dimpotrivă, zootehnia românească e-n suferință. Nu am competența, nu urmăresc, nu citesc publicațiile de specialitate. Atunci de ce Nicolae Manolescu poate scorni asemenea tâmpenii flagrante despre ceva la care eu țin foarte mult și despre care pot vorbi până la epuizare? Iată-l pe Nicky: „O poezie minimalistă, rareori expresivă stilistic, transcriind în registru minor un cotidian uneori insalubru, cu o imaginaţie de plantă târîtoare, fără zvâc sentimental şi de o moralitate dubioasă.” OK, ce a citit Nicolae Manolescu pentru a putea spune asta? I-a citit pe „vizionarii” Manasia, Dună, Coman, Ruxandra Novac, pe experimentaliștii ca Miticov, Țupa sau Tănăsescu, pe niște poeți greu încadrabili ca Avram sau Acosmei? Pe extraordinarul T.S. Khasis, poet comparabil oricând cu vârfurile generației precedente? Le-a citit cărțile din ultimii ani ale lui Radu Vancu, Adela Greceanu, Domnica Drumea, Moni Stănilă, Miruna Vlada, până la Andrei Dósa, Anatol Grosu și Merlich Saia, care nu au – niciunul dintre ei nu atinge măcar tangențial etichetele manolesciene – în poezia pe care au scris-o și continuă să o scrie, nici cea mai mică legătură cu aceste clișee jignitoare pentru o întreagă generație de scriitori al naibii de diferiți între ei? Evident că nu, dar pentru a se putea legitima pe sine în opoziție cu cei care îl contestă, trebuie să minimalizeze realizările acestora. E un procedeu atât de banal încât cred că-l înțelege și un copil de clasa a doua.

Dar hai să vedem pe cine susține și pe cine consideră valoros domnul Manolescu.

Ménage à trois, à quatre, a câte câți vrei

La Cartea Românească (editură care încă ține de Uniunea Scriitorilor, dar care mai funcționează doar grație Editurii Polirom, a cărei anexă este de zece ani încoace) apare în 2009 volumul bilingv (singurul volum bilingv publicat de CR) al lui Ion Horea. Poet de linia a treia în generația 60, întâmplător socrul lui Manolescu... Tot la CR apar, împinse de Manolescu, cărți incredibil de proaste: dacă pomenesc doar recentul volum al lui Varujan Vosganian, e suficient. Nu mai zic de Gabriel Chifu (pe care l-a făcut, încălcând orice regulă, doar fiindcă așa voia el, recipientul premiului „Mihai Eminescu” în 2015, premiu pe care în felul ăsta l-a făcut zob), căci cei trei sunt în fruntea USR de ani buni, într-un menaj care-ți cam întoarce stomacul pe dos. 

Mai spune N. Manolescu în același interviu din „Adevărul”:

„Dintre optzeciştii care au publicat după (unii, şi înainte de) 1989, doar Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Radu Aldulescu, Gabriela Adameşteanu şi alţi câţiva sunt menţionabili, deşi nici unul nu are valoarea predecesorilor lor şaizecişti, ca să nu spun şi că cei mai mulţi nu şi-au ţinut  promisiunea de la debut.” Nu știu ce înțelege N.M. prin „optzeciști”, însă cunosc profesori care ar pica fără nicio urmă de dubiu un elev sau (mai ales) un student care se ocupă cu literatura pentru o asemenea frază. Fac Radu Aldulescu, Gheorghe Crăciun și Gabriela Adameșteanu parte din aceeași generație? Asta înțelege N.M. prin „prozatori optzeciști”, omfg? Mâine, poimâine aflăm că Buzura și Schiop sunt congeneri.

Așa. Mă întorc la păpușăreli și threesome-uri. Pe lângă cel cu Vosganian și Chifu, Manolescu a încurajat de la o vreme un altul, cu doi fii rătăcitori care s-au întors la matcă, au pupat pulpana manolesciană, iar acum au fost iertați și au început să li se împartă funcții: inenarabilul Alex Ștefănescu și oportunistul oportuniștilor, Daniel Cristea-Enache.

Nu cred că mai e cazul să mire pe cineva că penibilul fripturist DCE, criticul ubicuu care nu știe nicio limbă străină, criticul cu 12 posturi și funcții și fără nicio carte lizibilă, a fost readoptat de Manolescu după ce acum câțiva ani Enache scria negru pe alb: „Nicolae Manolescu îmbătrâneşte cu tot mai puţină înţelepciune”. Însă Danieluțul s-a sucit și, văzând că nu e nimeni printre scriitori în stare să-i facă față lui Manolescu și să-l dea la o parte, a preferat să i se bage pe sub piele, iar acum se pare că e pregătit să-i succeadă acestuia când se va plictisi de povestea cu Uniunea.

Trocuri suptile. Oameni fără proiecte, dar cu tupeu

Până una, alta, făcură un troc. Fiindcă Enache l-a sprijinit pe tot parcursul anului 2015, când Manolescu și acoliții au fost mai contestați ca oricând, acesta a primit două posturi deodată: cel de purtător de cuvânt al USR și pe acela de redactor-șef adjunct la jalnica revistă „Viața Românească”. În ambele posturi, Enache l-a înlocuit pe poetul Marian Drăghici. Acesta nu mai e nici purtător de cuvânt și a și fost degradat la funcția de redactor simplu la revistă, în schimb a primit indemnizația de merit. O mână spală pe alta, nu? N-a crâcnit nimeni, evident că Marian Drăghici se bucură de cei 6000 de lei pe lună și s-a lăsat călcat în picioare, ieșind din scenă spășit pentru a-i face loc lui Enache, ale cărui fălci vor face în curând o concurență neloială fălcilor de buhai ale lui Alex Ștefănescu. Despre buhai însă altădată.

Ce e oribil în toată povestea asta e că, în chestiunea indemnizației de merit, au avut de ales între Marian Drăghici și Radu Aldulescu. Dar Radu Aldulescu e un nealiniat, un critic al conducerii, un dușman. Așa că nici măcar nu a fost propus, deși e menționat ca unul dintre cei câțiva prozatori valabili ai momentului... ei bine, nu a fost destul de bun pentru indemnizație, mai ales dacă-l compari cu M. Drăghici... a urmat momentul în care au renunțat la sediul ASB, în care Aldulescu locuia, pentru ca acesta să fie aruncat în stradă. Frumoasă lucrătură, nu?

Iar ultimul troc e și mai simpatic și-l are în vedere pe Dan Mircea Cipariu, de mulți ani președinte al secției de poezie pe București. Cât Cipariu era plecat nu știu pe unde, s-au întrunit băieții, Horia Gârbea, o altă mizerie cu guler și dinți, a trecut pe loc de la secția „Dramaturgie”, pe care o conducea, la „Poezie”, și tot pe loc a fost ales președinte în locul lui Cipariu. Curat democratic, curat principial. În cazul acelora dintre cititori care nu știu, Gârbea e ăla care, din postura de „vice” al lui Marga la ICR, scria o borâtură de text demnă de „Scânteia” anului 1987, în care îl lingea cu sârg pe despotul azer Alyev, care tocmai trecuse la cele veșnice.

Să mai zic și că, odată cu aducerea lui „Zdreanță” (după cum e alintat în cercurile de critici și jurnaliști culturali ai generației noastre) la „Viața Românească”, media de vârsta a redacției a coborât semnificativ, la 60 de ani. (Redacție din care Dan Iancu a fost zburat de către conducere cu câteva luni în urmă fiindcă era membru al Grupului de Reformă a USR.)

În final, cu un nesfârșit tupeu, Nicolae Manolescu îi spune emfatic intervievatoarei sale: „L-aş întreba (pe Andrei Pleșu) dacă are măcar o vagă idee de programele USR, ca şi ale UNITER şi celelalte, menite a face vizibilă literatura şi arta în ochii unui public tot mai dezinteresat. Dacă ştie, de fapt, ce face USR pentru scriitori.”

Cum ce? Turnirul poeților, cel mai important proiect al USR-ului din ultimii cinci ani.

Râd și curcile.

Ce s-ar putea face dacă ar gândi cu capul, nu cu burdihanul

În loc să facă programe prin care să aducă literatura aproape de oameni tineri (școli, licee), de bătrâni și bolnavi, cărora le poate ușura suferințele (centre de terapie, aziluri, spitale), în loc să se gândească, așa cum se întâmplă în alte țări, la proiecte coerente prin care să repună în discuție rolul și rostul literaturii, să ajungă la sate și în medii defavorizate, să dea burse și să sprijine inițiativele individuale, să arate o dorință de integrare și de diversitate, să și-i apropie pe oamenii care devin inactivi ca cititori fiindcă nu mai știu, luați pe sus de lumea de azi, încotro să se uite, ei fac mese și excursii și își dau unul altuia premii fără nici o jenă. Asta face USR, domnule Manolescu, asta și conservarea unor posturi și privilegii pentru 20-25 de scriitori care se simt și ei importanți, din poziția de mici baroni literari, de la Nae Prelipceanu la Vasile Dan.

În concluzie

Faptul că a încurajat acești scriitori de raftul doi, trei, patru să se creadă buricul pământului, că-i ține șefi peste reviste literare care apar în 50 de exemplare și nu sunt relevante pentru nimeni, că ignoră cu bună știință tot ce înseamnă om cu viziune diferită, orice idee care să miște lucrurile spre deschidere și reinventare, că a călcat în picioare orice mecanism democratic și a schimbat regulile cum a vrut, ca să poată fi președinte etern – toate astea vor rămâne ca niște pete respingătoare pe amintirea unui critic cândva faimos și respectat.

Ștefan Manasia și Teodor Dună

Doi dintre cei mai buni (și mai aprig comentați) poeți care au debutat la începutul secolului au scos în noiembrie cărți noi. Pentru Manasia e cel de-al cincilea volum publicat, iar pentru Dună – al patrulea. Apreciez felul în care au evoluat în scrisul lor Șt.M. și T.D., care sunt, din punctul meu de vedere, la poli opuși ai amestecatei „generații 2000”, în care amândoi au făcut, de la început, figură de excentrici și de autori foarte originali, cu temele și maniile lor; nu am scris niciodată despre ei, pentru că a avut cine s-o facă: un amestec între admirație și sentimentul că aș risipi senzațiile pe care mi le-a lăsat fiecare dintre cărțile lor m-a împiedicat să mă avânt în discursuri critice în care să-i clasez sau să-ncerc descifrări savante ale poemelor scrise de ei (pentru care uneori i-am invidiat, cu bucuria că asemenea caligrafii ale viziunii s-au putut materializa, citindu-i, în aerul dimprejurul meu). Un lucru mi-e clar: cine se referă azi la poezia românească din ultimii 10-15 ani, nu îi poate ocoli. Îi întâlnesc (astăzi mai rar decât atunci când aveam 20 și ceva de ani) și simt de fiecare dată, dincolo de orice ne-am putea spune, că poezia lucrează în ei cu zgomotul ăla secret, iar cărțile de acum sunt confirmări ale acestei senzații. Așadar: Ștefan Manasia, cu Cerul senin (Charmides, 2015), care vine după Amazon și alte poeme (2003, 2005), Cartea micilor invazii (2008), Motocicleta de lemn (2011) și Bonobo sau cucerirea spațiului (2013) și Teodor Dună, cu Obiecte umane (Cartea Românească, 2015), ce le urmează altor trei cărți în care și-a circumscris un spațiu numai al lui: Trenul de treieșunu februarie (2002), Catafazii (2005), De-a viul (2010). Teodor va citi din Obiecte umane joi seară, la Green Hours, și, nu peste multă vreme, la Institutul Blecher, de îndată ce-l vom reporni, în 2016.

Ștefan Manasia, Cerul senin

(Editura Charmides, 2015)

12 aprilie

Toată tristețea acestei lumi s-a scurs

pește orașul sexy – aur și alb.

Căutai sfatul ei bun

cum caută locul ascuns

un cîine bătut,

când

ți-a spus: sufăr cu

capul de câțiva ani, Ștef.

Ai tăcut. Între mese alunecau

picioare aristocratice.

O ceață de purpură și de estrogen.

I-ai prins mâna în palma ta uriașă

cât a romancierului german

Jean Paul și cu degetul mare

ai început să-i masezi

solzii cafenii de iguana.

Suntem generația extincției

1.

Dacă Yemenul nu i-ar fi oferit lui Pasolini decorul

pentru Il fiore delle mille e una notte,

ar fi trebuit de-acum să dispară

înghițit de nisip.

2.

„Singura bogăție a Yemenului

este propria lui frumusețe”,

a spus năucitor și profetic Pier Paolo.

Și lentila aparatului diviniza

terase și ziduri, porticurile

din Sa'ana, izolate într-un

ev mediu pe gustul biorcraților

de la UNESCO. Statui și cetăți,

biserici din lut, comunități creștine,

(oricât de banal ar suna)

speciile, bietele specii, Sonia Larian,

dispar astăzi într-un vortex macabru.

Suntem generația extincției.

Generația precedentă a

îmbogățit uraniul, a încapsulat

napalmul, bacteriile, virușii.

Tinerii simpatici de altădată

încingeau cuptoarele, Și-au dat

costumele fine cu parfum

de Katin și Kolâma. Iar copacul,

la început cu două frunzulițe,

apoi cu ramuri tot mai mari

frunziș luxuriant

și flori carnivore, l-a plantat

o maimuță cu botul obraznic

și ochi ticăloși. Aș fi vrut să

respir în nopți de petrol

ca-n poveștile-arabe. Să pândesc,

ceasuri în șir, cum se deschide

fereastra care îmi anunță pieirea.

Paint it black

Am văzut mîini ridicate

salutând drapelele morții,

am văzut copii încolonați

spre uzinele kamikaze.

Am auzit crăpând țeasta Sfinxului

pe obrazul celeilalte planete.

Aici fermele de napalm,

acolo vodevilul termonuclear.

Aici, pacea de cincizeci de ani,

tot mai înfricoșătoare.

Acolo, liniștea îți 

ridică sângele în urechi.

Trag pilota sub bărbia ei

durdulie. Mă retrag pe vârfuri

în sufragerie. Ascund cheița

tancului chinezesc într-un loc

unde nici măcar eu n-am

s-o mai găsesc.

Teodor Dună, obiecte umane

(Editura Cartea Românească, 2015)

spațiile amneziei (V)

în parcurile noastre sunt tobogane și leagăne
au adus o poză foarte mare și au pus-o pe jos
poza semăna puțin cu ploile albastre
au pus tăblițe pe care scria „lac”
și apoi au scris că avem voie să ne plimbăm pe lac
și chiar suntem rugați să
mergem pe apa lui

ne-am uitat înăuntru puseseră beculețe
pictaseră pești
ne-au zis mergeți fără grijă nu veți cădea
noi nu știam ce poate însemna asta


morții neobosiți (VI)

corpurile noastre sunt la fel de puternice ca noi
am supraviețui vezuviului submarinelor nucleare
ploilor acide am supraviețui dacă ar rămâne
un singur deget din noi

pentru că din degetul nostru ar înflori mâna noastră
și din mâna noastră ar crește brațul 
și din brațul nostru s-ar revărsa
umerii și pieptul

și ne-am întregi din nou în minunatul nostru corp
și am fi tot noi frumoșii desăvârșiți
morți neobosiți puternici ca un pod transatlantic ca
un strălucitor tanc de o mie de tone

și negreșit am fi tot noi la fel de exacți precum ceasul
atomic ca o mașină de cusut la loc toate
lucrurile imediat după ce
le-am golit


istoria mâinilor (IV)

forfota de neînțeles a dimineților:
recviemul pentru țevi și apă înălțându-și vocile
pentru a putea fi în sfârșit înțelese

apoi nerăbdarea tandră a bumbacului de a se lipi
de pielea ta și gelozia mea resemnată

nerăbdarea dresurilor tale de a-ți îndolia genunchii
de a-i transforma în două văduve
cochete voluptuoase

nerăbdarea absurdă a mâinilor mele
de a întrerupe
ceva oricum indiferent implacabil

până la urmă îți invit genunchii
în palmele mele pentru o consolare prelungă
apoi nerăbdarea metalică a ușilor
de a se deschide de a se închide
cât mai repede cât mai bine

Inventar. Un text regăsit

dintr-un poem mai mare, scris prin aprilie 2006, după „Poemele cu tătuca”, intitulat „Osânză”, cu următorul citat pescuit de pe google: 

At 203.2 kg, Gary Cartwright from Tamworth has been housebound for six months. This has caused him major depression. Antidepressants have helped, but he admits that in his darker moments, he has not only contemplated suicide but attempted it. Gary says, “I’m not living, I’m existing.” (google)

            când am ajuns ultima dată la spital, dr. bratu era roşu la faţă, în jurul meu gesticulau asistentele (astea mă ştiau de câţiva ani) şi câţiva doctori tineri, supli, cu mutre de cretini şi gesturi neîndemânatice. pentru câteva ore, lumea s-a învârtit în jurul meu ca în clasa a VI-a, când m-am dat într-un carusel enorm, au fost perfuzii şi aparate şi măşti de oxigen şi tuburi introduse brutal în stomac.

deşi eram doar o bucată voluminoasă de carne din care curgeau tot felul de lichide, m-au îngrijit bine, am fost convins tot timpul că o fac din dragoste şi recunoştinţă. aş vrea să cred asta în continuare, chestia cu dragostea îmi provoacă o semierecţie, dar acum sunt treaz şi durerile m-au apucat iar.

nemulţumit de evoluţia cazului, dr. bratu mi-a cerut să fac un inventar al bolilor mele urmat de un comentariu succint în care să explic de ce nu-l ascult şi refuz să-mi urmez tratamentul. asta nu m-a mirat deloc, dar nici nu m-a amuzat. am rămas la fel de placid, privindu-l fără niciun sentiment în dimineaţa de toamnă târzie.

lângă mine cineva plânge, e poate mama, mă simt ca un ticălos, nu ştiu de ce, mă gândesc la tata şi la şorţurile lui însângerate, iarna, aruncate după terminarea trebii în ligheanul plin cu zăpadă sticloasă, la mirosul de carne aburindă, la un cuţit ce sclipeşte în creier pentru o clipă şi continuă să pâlpâie acolo ca un neon ani în șir

ştiu că mama plânge fiindcă şi ea se simte ca o ticăloasă

toţi suntem ticăloşi, mamă

aş vrea să îi reproşez totul, să-i spun că din cauza ei am ajuns

aici dar nu pot

eu sunt mut, anost şi obscur

sunt carnea mea stupidă

şi hainele pe care le umplu de câteva ori pe zi

cu urină & excremente

sunt sperma care se scurge din mine

când încearcă să mă schimbe sora 1 sau sora 2

sunt o suprafaţă lucioasă şi anchilozată care cere tot timpul

afecţiune & hrană

7 boli deodată năvălesc peste mine

şi o depresie urâtă din care n-o să mai ies

aştept un deznodământ oarecare

fără mari regrete sau gânduri tainice

„ca un monstru închis în borcan şi se screme, se screme din nou” (Alexandru Monciu-Sudinski)

confuz. bulimic. de neînvins.

Mariana Codruț, în „Poesis internațional” și pe gzt.ro

I-am făcut poetei Mariana Codruț portretul din nr 16 (2/2015) al revistei „Poesis internațional” (referințe critice semnate de scriitori din trei generații: Mircea Iorgulescu, O. Nimigean și Răzvan Țupa și o selecție de 16 poeme din cărțile sale, strânse în Areal). Apoi, poemul săptămânii în „Gazeta de Constanța”: „cum curge ploaia”, din recentul volum hiatus. Să fie primit!

Mariana Codruț

Epic Fail

articol apărut în numărul special al revistei „Timpul”, nr. 200-201 / nov.-dec. 2015

111 cele mai frumoase poezii ale generației '80

(Editura Nemira, 2015)

Păreau întrunite cam toate premisele pentru ca antologia 111 cele mai frumoase poezii ale generaţiei '80 să fie un titlu important al acestei toamne, care să repună în discuție, la 35 de ani distanță, poezia celei mai fertile și mai solide generații de creație de la sfârșitul secolului XX – începutul secolului XXI.

Editura Nemira rămâne, și după 24 de ani – chiar în absența regretatului dramaturg, om de presă și editor Valentin Nicolau –, o editură de top din România, iar subiectul antologării era unul cât se poate de generos. În plus, antologatorul, Cosmin Ciotloș, este privit de vreo 7-8 ani ca o mare promisiune a criticii literare românești, chiar dacă și-a tot amânat debutul în volum, câștigându-și, în schimb, reputația de neobosit cronicar al „României literare”. Cu toate acestea, ceea ce i-a ieșit lui Ciotloș (altfel un mare admirator și – credeam până de curând – un bun cunoscător al literaturii 80-iste) e departe de a fi o reușită. Ba nu. E o caricatură a ceea ce ar fi putut să-i iasă junelui discipol și protejat al lui Nicolae Manolescu. Iată de ce.

Oricât de nereceptiv poți fi la anumite discursuri poetice și oricât de partizan ai decide să fii în procesul de selecție pe care-l implică o asemenea întreprindere, alcătuirea unei antologii credibile trebuie să pornească de la câteva certitudini și evidențe. Dacă e vorba despre o generație care se manifestă de mai bine de trei decenii, e inevitabil să pornești de la opera acelor autori care au demonstrat prin cărțile publicate că literatura lor rezistă, e vie și a rămas neerodată de trecerea anilor. Așa încât mi se pare întru totul neinspirat să-i ocolești pe câțiva dintre poeții care au avut o traiectorie ce se vede astăzi limpede – și care i-a impus ca pe voci de primă mână ale prezentului – doar fiindcă nu au fost de la început capi de listă ai generației lor.

Astfel, absența din antologia 111 cele mai frumoase poezii ale generaţiei '80 a lui Aurel Pantea, Octavian Soviany, Mariana Codruț, Nichita Danilov sau Viorel Mureșan nu-și poate găsi niciun fel de justificare. Argumentul că orice antologie implică un anumit grad de subiectivism al celui care face selecția nu ține aici. Generația 80 nu supraviețuiește astăzi doar prin lucrurile scrise în anii ’80 (și, în cazul câtorva „lunediști”, în anii ’90) de Aurel Dumitrașcu, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Viorel Padina sau Călin Vlasie, ci mai ales prin evoluția pe care au demonstrat-o în cărțile lor Pantea (care de la Casa cu retori, din 1980, până la O înserare nepământeană, din 2014, a avut un parcurs excepțional), Soviany (cu câteva titluri de neocolit ale ultimului deceniu – de la Scrisori din Arcadia, 2005, la Călcâiul lui Magellan, 2014), Mariana Codruț (excelenta poetă a recentei Hiatus, dar și a antologiei retrospective Areal, din 2011), Nichita Danilov (cu antologiile sale îndeajuns de convingătoare, Ferapont, 2005 și Amurgul orașelor, 2013) și Viorel Mureșan (poet de mare finețe, pe care, chiar dacă probabil îl confundă cu mai cunoscutul Ion Mureșan, îi recomand lui Cosmin Ciotloș să-l citească atent, pentru că Poștașul rural, antologia apărută anul acesta, îl fixează pe poet în categoria „tragicului în formă diafană” despre care scria cândva Radu G. Țeposu).

Apoi, nu înțeleg de ce într-o asemenea antologie au avut loc Romulus Brâncoveanu – autor al unui singur volum de poezie, din câte știu, cândva la începutul anilor ’90 –, Dinu Regman (un tânăr poet promițător dispărut prematur, în 1986), Viorel Padina (despre care, cu excepția Poemului de oțel, nu e mare lucru de spus) sau Eugen Suciu (pe care îl asociez mai degrabă generației precedente, rămânând un mazilescian fidel), nu însă și Petru Romoșan, unul dintre primii poeți tineri care au debutat, la sfârșitul anilor ’70, anticipând fastuos trecerea de la poetica 70-istă la câteva modalități expresive și obsesii textuale care aveau să marcheze poezia anilor ’80.

Sunt absențe greu de înțeles și prezențe chiar mai greu de justificat în această carte în care se regăsesc, ce-i drept, câțiva dintre marii poeți ai generației (Mariana Marin, Ion Mureșan sau Alexandru Mușina), fiecare cu câte patru sau cinci poeme din care nu-ți dai seama de anvergura personalităților lor. Apoi, niciunul dintre poeții antologați nu are o prezentare bio-bibliografică, un cititor neavizat nu poate ști de unde să-i ia, ce cărți importante au publicat, rămânând astfel la o receptare superficială. Iar cu Denisa Comănescu și Ion Bogdan Lefter, talmeș-balmeșul e complet, confuzia domnește peste această carte de peste 250 de pagini care e foarte departe de dezideratul anunțat în prefață: „Mi-ar plăcea ca această antologie să facă dreptate, după treizeci de ani, generației optzeci (luată în ansamblu). Ar fi un semn de maturitate culturală.”

Rezultatul cărții este însă invers: ea nu face dreptate nici poeților antologați (a căror anvergură nu o poți desluși din firimiturile selectate), nici celor neantologați. Așa încât nu ne rămâne decât să ne întoarcem la Antologia poeziei generației ‘80 (1993, 2002) a lui Alexandru Mușina sau chiar la Antologia poeților tineri (1978-1982), alcătuită de Laurențiu Ulici și apărută de-abia în 2005, pentru a putea începe să cântărim cum trebuie poezia generației care ne-a precedat.

Moods & Women & Men & Once Again Moods

Joi, de la ora 17, va avea loc la librăria Open Art din București lansarea antologiei Moods & Women & Men & Once Again Moods, alcătuită și îngrijită de Ruxandra Cesereanu, cu un preambul generos (24 de pagini, un studiu în toată regula) semnat de MARGENTO (Chris Tănăsescu). În ea sunt 50 de poeți români traduși în engleză, cu poeme erotice sau de dragoste; printre ei mă număr și eu, cu două texte (O vietate cu țepi și Imagini de august, ambele din Cobalt) traduse de Raluca Tănăsescu. Mâine, la Open Art, vom fi 10 din cei 50, citind din carte și povestind cu Ruxandra Cesereanu despre ce a implicat alcătuirea ei.

«Claudiu Komartin is the most tireless leader and animator of the Generation 2000, for which he —along with the widely praised Radu Vancu—provided a crucial part of the poetics as well as some of the most vivid arenas for expression—the internationally known magazine Poesis International, as well as Max Blecher Press and the Max Blecher Institute Reading Series.  But as soon as he established himself as a most vocal mouthpiece and awarded representative of his generation, Komartin’s interests and allegiances actually proved much wider, working as editor and publisher with poets from all generations and schools not only in Romania but throughout Europe and beyond (and being by far the most active poet of his generation at festivals and readings abroad).  His poetry itself testifies for such rare openness, only not in a kaleidoscopic or cameleon’s manner, but by borrowing from the many voices he has heard just the notes and nuances he needs in weaving his own obsessive suites.  Labeled by critics as a “miserabilist”/“post-expressionist” he actually has a deeply erotic sense of life to the extent to which, somewhat in keeping with his Italian masters, Quasimodo and Pasolini, eroticism reaches prophecy, now veering into ruthless political sarcasm and then back into sensual confession and lament.  Under a bitter playfulness and (in his more felicitous choices, mock) sentimentality, Komartin hides an oppressive apocalyptic vision, which once in a while blows out into striking “posthistoric” images and disconsolate dirges.» (MARGENTO)

Miercuri cu Gellu Naum

Miercuri ne adunăm la Cărturești să serbăm împreună centenarul Naum citind din Gellu. Mi se pare uluitor cât de mulți oameni și poeți atât de diferiți îl admiră. Eu unul voi fi emoționat să mă aflu acolo.

Mariana Codruț, „hiatus”

Una dintre cele mai bune cărți de poezie din 2015 îi aparține Marianei Codruț, care este azi în prima linie a literaturii 80-iste, chiar dacă e încă trecută cu vederea de unii care poartă ochelari de cal (Cosmin Ciotloș, de pildă, nu a inclus-o în Cele mai frumoase 111 poezii ale generației 80 – pierderea lui). După Areal (Paralela 45, 2011) și Hiatus, M.Codruț arată ca unul dintre cei mai în formă poeți români de azi. Numărul 16 al revistei „Poesis internațional” cuprinde portretul acestei poete de primă linie, adică șaisprezece poeme din volumele sale, de la Măceșul din magazia de lemne (1982) la Ultima patrie (2007).

Mariana Codruț, hiatus (Paralela 45, 2015)

concepția mea despre lume și viață

până la douăzeci de ani
toți s-au simțit datori să-mi formeze
o concepție despre lume și viață.

alți douăzeci de ani
m-am cocoșat sub astă
concepție despre lume și viață.

acum sunt un câmp
de pe care s-a smuls pielea de bitum
fiindcă într-o zi am dat naibii
concepția mea despre lumea și viață.


unde sfârșesc orașul și clocotul său

unde sfârșesc orașul și clocotul său începe realitatea mea. acolo mi-e casa, pe pământuri izolate. acolo soarele, limpezindu-mă cristal câteodată, lasă copilul ce-am fost să vină cu mine: el mi-a amintit limba ploii învățată demult, el, muzica vântului prin crengi s-o-nțeleg iar.

unde sfârșesc orașul și clocotul său mi-e patria. lent mi se varsă ea noapte de noapte în somn și lent se întoarce ziua la mine cu fantasmele somnului agățate de umeri.

dincolo de hotarele patriei mele sunt opacă. și lipsită de rost, de puteri ca un motor ruginit.

libertatea noastră aurie

libertatea noastră postrevoluționară e aurie. și duhnește ca lada cu mălai uitată-n pod în care șobolanca fată mulți pui. libertatea noastră aurie ne iubește mult. nu contează că iubirea ei reneagă tot ce o poate exila din pământurile romantice și ignoră tot ce o poate coborî din cerurile abstracte – noi suntem fericiți.

din volumul hiatus (Paralela 45, 2015)

Daniel Turcea, „Asemenea dimineții”

Al 18-lea poem al săptămânii în „Gazeta de Constanța”: „Asemenea dimineții” de Daniel Turcea (1945-1979).

Daniel Turcea