luni, 30 mai 2016

Poesis internațional 17 (1/2016)



Numărul 17, primul pe 2016 al revistei, trece hotărât, pentru prima oară de când Poesis internațional” apare, de 200 de pagini. Nu-i o mare diferență față de celelalte patru numere ale celei de-a doua serii, începută cu fix doi ani în urmă (acestea gravitau în jurul a 180 de pagini), însă e depășit astfel, cel puțin din punctul meu de vedere, un fel de prag psihologic”.
Explicațiile sunt simple. Prima e că Poesis internațional” a fost de la început  adică din 2010, când era concepută și tipărită la Satu Mare și apărea de patru ori pe an  o revistă robustă, de 140-150 de pagini doldora de literatură din toată lumea. A devenit destul de repede evident că fiecare apariție a acestei publicații face, prin contribuțiile atât de variate și de numeroase de care beneficiază, cât o carte în toată regula. E, de altfel, o observație pe care au făcut-o în anii aceștia destui cititori și colaboratori – ce facem noi sunt de fapt niște antologii bianuale, iar odată cu trecerea, în 2014, de la o apariție trimestrială la una semestrială, am fost forțați să concentrăm și mai mult materialul pe care-l avem la dispoziție (grupajele de poezie, cronicile, eseurile critice, interviurile, proza) pentru a nu coborî sub nivelul pe care-l impusesem. Totodată, primim atât de multe propuneri de a publica texte & grupaje excepționale, din partea celor mai buni și mai conectați poeți, traducători, critici și eseiști activi, care știu că Poesis internațional” este cel mai solid și mai coerent proiect din publicistica noastră de azi (firește, în special pe poezie), încât nu ne putem refuza plăcerea de a-i aduce la un loc pe toți acești autori în paginile revistei.
Am menționat în mai multe ocazii reviste europene și americane pe care le-am citit mereu cu entuziasm și din care am avut ce învăța, așa încât construcția care este Poesis internațional” păstrează în diverse grade ceva din spiritul și arhitectura de profunzime a acestor etaloane. Spre exemplu, păstrez o admirație constantă pentru revista new-yorkeză Parnassus: Poetry in Review”, fondată în 1973. Țin chiar acum lângă mine volumul care celebra 25 de ani de la apariție – un număr dublu de peste 600 de pagini în care semnau câteva zeci de poeți, eseiști și traducători de mare prestigiu, de la Seamus Heaney, Sándor Kányádi și Paul Celan la Umberto Saba, Marjorie Perloff și Mahmoud Darwish. În cuvântul de introducere al editorului, lăudabilul Herbert Leibowitz, astăzi octogenar, sublinia printre altele două lucruri pe care le găsesc importante: mai întâi, încăpățânarea lui Leibowitz de a susține, vreme de un sfert de secol, ideea că poetry criticism is an art”, presupunând astfel din partea criticului nu doar erudiție, dar și calități stilistice, scepticism, o intuiție bine articulată și puterea de a nu se lăsa intimidat de reputația unui poet, oricât de bine cotat la bursa zilei. În al doilea rând, plângându-se nu doar de declinul criticii neacademice, ci și de scăderea interesului (sau a curiozității) poeților americani, după anii '60, față de poezia din alte culturi și spații lingvistice, Leibowitz formula de fapt un argument pro domo, de vreme ce Parnassus” a continuat să urmărească mai departe exact aceste deziderate.
Vestea bună, în ce ne privește, e că trăim, citim și scriem (obligatoriu în ordinea aceasta) într-o cultură mică în care poeții sunt obligați să rămână atenți la ce se întâmplă în alte părți, cunosc limbi străine și traduc cu pasiune și entuziasm, scriu despre autori din epoci și literaturi mai apropiate sau mai îndepărtate, iar această prosperitate spirituală (însemnând dialog continuu, surse de hrană diversificate și îndrăzneală exploratoare) e acel lucru pe care Poesis internațional” îl încurajează și întreține în continuare.


Cuprins:
Portret: Caius Dobrescu
Poezie de Christopher Merrill (traducere de Ioana Ieronim); Radu Andriescu; Anda Amir (traducere de Costel Onofraș); Paul Celan (traducere de George State); Marius Oprea; Vintilă Ivănceanu (traducere de Daniela Micu); Erika Martínez (traducere de Anastasia Gavrilovici și Elena Borrás García); Cosmin Perţa; Diana Manole; Edward Hirsch (traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu); István Domonkos (traducere de Andrei Dósa); Mugur Grosu; Srđan Gagić (traducere de Goran Čolakhodžić); Sam Riviere (traducere de Vlad Pojoga); Mihók Tamás; Andriy Lyubka (traducere de Dumitru Crudu); Anca Pârvulescu; Mircea Andrei Florea; Alice Prajzentová (traducere de Mircea Dan Duță); Andrei Zbîrnea
* Teme: Ruxandra Cesereanu, Teodora Coman, Ștefan Baghiu, Medeea Iancu și Anastasia Gavrilovici scriu despre Subpoezie. Opere complete, de Angela Marinescu
EseuriBogdan-Alexandru Stănescu (despre Delmore Schwartz); Gabriel H. Decuble (despre Franz Hodjak); Daniela Luca (despre Max Blecher).
Cronici: Marius Conkan (despre Dumitru Crudu); Rita Chirian (despre Nora Iuga); Graţiela Benga (despre Teodor Dună); Dan-Liviu Boeriu și Laurențiu Malomfălean (despre T.S. Khasis); Alex Ciorogar (despre Ștefan Manasia)
Proză de José Cardona López (traducere de Rodica Grigore); Paul van Ostaijen (traducere de Jan H. Mysjkin și Doina Ioanid)
Prezențe. Poeți români în traduceri străineMircea Cărtărescu, Il poema dell’acquaio; Marta Petreu, L’Apocalisse secondo Marta. Poesie 1981-2014; Elena Vlădăreanu, spazio privato; Svetlana Cârstean & Athena Farrokhzad, Trado; Radu Vancu, Hajnali négy. Otthonos énekek; Dan Ciupureanu, Les jeux paralympiques
InterviuriMarius Surleac în dialog cu Marc Vincenz; Diana Marincu în dialog cu Dan Mihălţianu

vineri, 27 mai 2016

Institutul Blecher 130




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 29 mai 2016, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu scriitorii Radu Niciporuc și Marko Pogačar.

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj dintr-o familie de români și ucraineni. A absolvit Facultatea de Electrotehnică, apoi a ajuns inginer în Flota de pescuit oceanic. A cutreierat lumea în lung și-n lat, iar după 1990 a lucrat pentru companii de navigație occidentale. A tradus în românește cărți de Ramón Gómez de la Serna, Julio Cortázar, Isabel Allende și Eduardo Mendoza. A publicat volumul de proză scurtă Pascal desenează corăbii (2016), una dintre cele mai îndrăgite și mai comentate cărți apărute recent.

Marko Pogačar s-a născut în fosta Iugoslavie, la Split. Poet, eseist și critic literar croat, Pogačar a absolvit Literatură Comparată și Istorie la Facultatea de Filosofie din Zagreb. A debutat în 2006 cu volumul Pijavice nad Santa Cruzom, urmat un an mai târziu de Poslanice običnim ljudima și apoi de alte volume de poezie, ficțiune și non-ficțiune. Ediții din poezia sa au apărut în Austria (An die verlorenen Hälften, 2010; Schwarzes Land, 2015); Serbia (Portret s britvama, 2010; Crna pokrajina, 2013); Catalunia (Cada oliva és un estel fos, 2010); Macedonia (Predmeti, 2012); Slovenia (Predmeti, 2014); Spania (La región negra, 2014) și România (Ținutul negru, 2015).

Întâlnire moderată de Claudiu Komartin și Tiberiu Neacșu.

joi, 26 mai 2016

„Ținutul negru”, de Marko Pogačar


Marko Pogačar, Ținutul negru (Ed. Tracus Arte, 2015)
traducere de Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić

     Îl știu pe Marko de aproape șapte ani, când am fost împreună în proiectul Word Express, destinația finală a acelei călătorii fiind Istanbul, unde ajungeam pentru prima dată. Am ținut legătura, ne-am citit în traducerile pe care le aveam la îndemână (mai întâi doar în engleză, apoi, mai recent, eu am fost tradus în sârbă/croată, iar el în română), am păstrat o corespondență care s-a cam răzlețit într-o vreme și ne-am regăsit prin diferite părți ale Europei (Zagreb, Belgrad, București și, cel mai recent, la Viena).
     Pogačar apare pentru prima oară în românește la Tracus Arte cu volumul Ținutul negru, scos cam pe ascuns acum un an, în traducerea lui Adrian Oproiu și a lui Goran Čolakhodžić. Cartea a apărut mai întâi în croată în 2013, iar între timp ediții ale ei au fost publicate în Serbia, Spania, Austria și România. Volumul verifică o parte dintre observațiile entuziaste făcute în legătură cu poezia lui M.P., care are un acut simț pentru realitatea imediată, o poezie angajată într-un mod subtil, dar puternic, ale cărei contururi amintesc uneori de bizareriile (y compris absurdul) pline de farmec ale lui Šalamun, alteori de exactitatea și spiritul pătrunzător tipice lui Novica Tadić.
    Istoria e un personaj constant, definitoriu al acestei poezii, iar lapidaritatea unor versuri-sentință care ți se fixează-n memorie se combină excelent cu umorul negru, corosiv și cu o priză la real care se vede uneori cel mai bine în desfășurările pe orizontală ale unor poeme excelent orchestrate. Oriîncotro ar lua-o, poezia aceasta are un sens etic. O poftă nebună de a ricana. O răfuială cu regulile. Cu limita. Cu Dumnezeu.
     Marko Pogačar e un poet cu forță expresivă și exactitate. Reușește aproape în fiecare poem să fie ori intens și frapant până la scandalos (nu uit că provine dintr-o cultură catolică burgheză și meridională), ori sumbru și inteligent, ori mixează toate aceste calități în niște precipitate poetice cu care nu-i de joacă.



Duminică, după-amiază devreme


Îndes noaptea într-un e-mail hain
și-l trimit la tot poporul.
totuși pentru o poezie trebuie mai mult;
e prea ușor să pleci doar așa.
trebuie, de exemplu,
să spui: e duminică, după-amiaza devreme
băieții strigă undeva
pentru că echipa lor a câștigat,
vara și-a julit genunchii, și-a ridicat părul,
ceea ce se vede mai ales la fete.
să spui să pleci, să te îmbulzești în sine
un bulgăre de caimac bătut în cer,
în timp ce cuvintele sub masă sunt chircite
ca niște labe, mirosurile ude și groase,
șoarecii sufletului. mai mult. totuși trebuie
mai mult. și intru în poezie brusc
ca pula în micul Iisus:
e o duminică fierbinte, după-amiaza devreme
iar oamenii înnebuniți de lumină așteaptă
dimineața să deschidă poșta.



Lacul (13)


Frica e un înger minor,
un mic Goebbels care a murit în somn. malurile
mele au fost odată un bulevard lung și delicat, o înțepătură
rotundă în șoldul lui Dumnezeu. acest ghem
de bărbi și de ordine e dintotdeauna dușmanul lacului.
o dată ghemul a urcat pe lac ca într-o pădure nocturnă
și de acolo a mârâit dureros & înzăpezit. pot spune
cu siguranță că urăște lacul.

odată cu venirea apei toate animalele rapide
și înțelepte au dispărut, iar cele încete și neghioabe au rămas
cum sunt. m-am ridicat până la punctul în care
întoarcerea a fost ceea ce este: o potecă tomnatică pentru orbi.
apoi am stat speriat și gol
în mine însumi ca într-o oglindă strâmtă, am văzut
cum deodată se lasă ceva pe mine, o voce
părăsită; un corp care lipsește.

tot ceea ce lacul a văzut acolo se culcase cu
niște câini periculoși. să spunem așa: avea
o depresie doar atât cât e necesar, un exces de adâncime și toată această apă.
acum să presupunem că totul este fals. acolo
se desfășoară un picnic uscat și plăcut. e multă băutură și muzică și mult dumnezeu
dar lacul sare de pe pod. în el o cădere mută și liberă,
sub el fundul, letargic și nesfârșit, ca Parlamentul croat. peisajul
îndoaie capetele animalelor la pământ. rădăcinile putrezesc în continuare.



Revoluția permanentă a limbajului poeziei de dragoste. Troțchiștilor obosiți


Cum să scrii, în anul 2007, poezie de dragoste?
vremea asta-i groasă de iubire.

toți, adică, ne iubesc moderat.
teoria vorbește despre totala absență a mișcării.

piața spune: dacă vorbești despre iubire,
vorbești despre dumnezeu, sau viceversa.

Pogačar gândește: totul este dumnezeu = dumnezeu este nimicul.
bombardier preaplin de înțeles periculos.

dar undeva în colțișorul acelei iubiri, când o împingi la zid,
ceva crește fără de rest.

rezervația luării și a dării.
și în ea baobabul prin a cărui coroană urci la cer.

în cele din urmă știi: cel mai teribil lucru în afara fascismului
este fascismul moderat.


Marko Pogačar

miercuri, 25 mai 2016

Maeștrii unei arte muribunde



Ochi umflați, poeme de dimineață
în care păsările sunt gureșe și lascive și așteaptă
la geam semnul de slăbiciune,
când brocartul plesnește de pe fotolii
ca de pe un contabil burtos. Reziduuri, ochi plânși,
bani găuriți
prin care nu mai vrea să privească decât un
scrântit
care își urăște chipul și nu știe nimic despre
Jdanov.

Un eu mai stilat n-ar vinde
gogoșile astea, dar dacă tot sunteți aici
puteți cel puțin să arătați puțină-nțelegere.
Nu tu delir, nu tu sânge împotmolit în artere,
nu tu disonanță cognitivă,
doar o ureche clăpăugă pe care îți vine s-o smulgi
de pe căpățâna asta care nu promitea
mai nimic.

Tu știi că dacă taci scrântitul va scrie ceva –
chiar nu te deranjează? Îl lași? Ce ciudat, alții
l-ar lovi peste mâini până i le-ar face
harcea-parcea. Nenorocitu
oricum are dinții stricați, labele mereu înghețate și
fizionomia unui motan desfrânat. Știm amândoi

că totul s-a terminat că învățătura
pentru care am acceptat să fim misionari (și pe care
ăsta, caricatura, neghiobul, înc-o
fetișizează) e o minciună. – Băi, ești surd? N-ai auzit
ce s-a stabilit? Oficiul s-a-nchis, trebuie
să ne apucăm de-altceva!

Nimic. Nici nu vrea să audă, umblă ca somnambulul
aude voci, scoate bolboroselile alea
îngrozitoare.
Ce ne vom face cu el?

Eu zic să-i scurtăm agonia
și te rog stinge tu lumina când ieși.

marți, 24 mai 2016

Poemul săptămânii (42). Călin Angelescu


Era anul 2002 când am citit pe ultima pagină a suplimentului săptămânal Ziua literară” despre dispariția lui Călin Angelescu, materialul fiind însoțit de un text al lui Petru Creția și de câteva poeme din volumul pe care C.A. îl tot pregătea și care avea să apară la două zile după moartea sa (Bătrânețe fără tinerețe și moarte fără de viață). Am ales pentru rubrica poemul săptămânii anume textul ce dă titlul celui de-al doilea volum al lui Angelescu, Vârsta politică (1994). Mi-ar plăcea să organizăm o întâlnire (poate în martie viitor, când ar fi împlinit 60 de ani) în memoria acestui poet uitat, cu cele trei cărți ale sale pe masă, și cu poveștile unora dintre cei care l-au cunoscut și i-au fost apropiați (Eugen Suciu, Florin Iaru, Lucian Vasilescu, Paul Vinicius).


Călin Angelescu (1957-2002) se naște și își petrece copilăria la Ploiești, apoi urmează studii de Politehnică la București. Implicat în evenimentele din 21 decembrie 1989, la baricada ridicată la Intercontinental. Debutează după căderea regimului comunist, cu Natură moartă cu accesorii (1990), iar un an mai târziu emigrează în Olanda. În 1994 scoate Vârsta politică, în care sunt depășite ingenuitățile debutului și se face simțită vocea unui poet matur, deopotrivă tandră și angajată. Se retrage la Cârlibaba, în județul Suceava, înainte de a muri, la doar 45 de ani. Nu mai apucă să-și vadă publicat ultimul volum de poezie, Bătrânețe fără tinerețe și moarte fără de viață, care apare la Editura Muzeului Literaturii Române, în 2002.


Vârsta politică


Aici iepurele, aici molia, aici cufundacul,
partea cu oase a meduzei e ieri,
dar tu ce mai faci?
Uite peste marea grămadă de ape – vechile mări,
pistilul corăbiei,
uite şi uite farul depărtat al ţărânei
e coasta, e dorul, e nesiguranţa piciorului, e azi,
dar tu, tu ce mai faci?
Băieţii cruzi se trezesc dimineţile în râuri de lapte,
fetele tinere se trezesc dimineaţa în cascade de sânge
aici marile taine, aici frumuseţea, aici îndelungul
cu farduri şi veşmânt de bumbac,
dar tu, spune-mi, tu ce mai faci?
Vine desigur o zi când înţelegerea şi iertarea se despart
vine desigur o vreme a oaselor de ceară,
a verdelui brotac jupuit de pe cer,
vine,
dar, spune-mi tu, tu mortule tânăr, tu care ne-ai dat o vârstă politică,
tu ce mai faci?


din volumul Vârsta politică (1994)

sâmbătă, 21 mai 2016

Diseară, la Ruse


Nu vă speriați, nici eu nu înțeleg decât cuvinte răzlețe, în esență zice că în seara asta, de Noaptea Muzeelor și a Galeriilor, voi fi la Ruse, unde vom lansa Bdin, urmat de Poeme americane a lui Ivan Hristov și împreună vom face tot felul de zgomote, începând de la 23.30, la Muzeul Regional de Istorie (unul dintre cele mai frumoase din Bulgaria, situat, din câte am citit, în Palatul Battenberg).


joi, 19 mai 2016

FIPB VII, DADA 100 & Institutul Blecher


Ieri a-nceput Festivalul Internațional de Poezie București (pornit în urmă cu șapte ani ca Târgul Național al Cărții de Poezie), care a crescut constant, din 2011 aduce și câțiva poeți străini, iar anul ăsta a avut o desfășurare de forțe foarte ambițioasă. Pe lângă recitalurile poeților români invitați (ieri a fost unul la Green Hours, sâmbătă va avea loc tradiționalul Maraton de poezie din Noaptea Muzeelor), organizatorii FIPB au adus la București autori din vreo 20 de țări (lectura celor mai mulți a avut loc azi la BCU), începând cu vedeta programului, sud-coreeanul Ko Un. Mai multe detalii aici.

Treaba mea în ediția de anul ăsta e să prezint și să particip la evenimentul DADA 100, mâine la teatrul Excelsior (str. Academiei, nr. 28, București, la 3 minute de Universitate), alături de Tomomi Adachi (Japonia), Jaap Blonk (Olanda), Jöel Hubaut (Franța), Angelika Meyer (Germania), Enzo Minarelli (Italia) și Hannah Silva (Marea Britanie). Va fi un show de două ore de poezie sonoră, simultană, experimentală și de avangardă” (așa cum scrie în prezentarea evenimentului), iar pentru a vedea ce înseamnă asta va trebui să veniți de la 19.30 la Excelsior.


Iar duminică seara, Institutul Blecher, ediția 129, va încheia, la Tramvaiul 26, festivalul, cu șase poeți tineri (Marius Aldea, Ivona Catană, Mircea Andrei Florea, Anastasia Gavrilovici, Alexandra M. Păun și Horia Șerban) și un special guest star din Statele Unite, poeta Peg Boyers.


miercuri, 18 mai 2016

Hibernatus 2.0


Felul acesta subtil în care Mașina îmi verifică atenția
și sensibilitatea.
Recunoașteți din toate imaginile de mai jos pe acelea
care conțin flori.
Le iau una câte una și le marchez cu clicuri iuți și nervoase,
cum apăsam altădată pe pătrățele
în Minesweeper și aveam impresia că e o cursă
contraconometru
de care depinde viitorul băiețelului din Singur acasă.

Așa că le recunosc, fac și efortul ăsta
pentru a nu fi bănuit de nimic rău:
câteva Leucanthemum vulgare prinse kitschos într-un
buchet goethean, un câmp de Tanacetum parthenium, apoi
niște Cichorium intybus și o profuziune de
Forsythia obosite
ca un pat de flori plutitor peste apa în care îți
poți închipui că s-a înecat o balerină micuță și tristă
(o fantezie morbidă a vreunui angajat de-al lui Zuckerberg).

Și totuși, mi-e teamă de ziua când nu voi mai putea convinge
Mașina că nu sunt Robot, sunt
terifiat de clipa în care voi greși Răspunsul,
pentru că știu că nu voi fi iertat.
Atunci îmi va închide brusc toate ferestrele, îmi va
secera prietenii virtuali, îmi va zdrobi toate aplicațiile fragile
în care îmi pusesem atâtea
speranțe. Mă voi trezi singur ca Hibernatus
într-o lume necunoscută, ostilă și lipsită de antiviruși.


marți, 17 mai 2016

încă scriind poezie


Și uite-mă încă scriind poezie, sau ce o mai fi asta
în timp ce în lume prin poezie se înțeleg o mie
de lucruri
și uneori parcă nimeni nu mai înțelege
nimic.
Mai încolo spre est
oamenii mor pentru ea, de fapt nu atât pentru poezie
cât pentru un adevăr neconcesiv
care nu le dă unora
voie să tacă,
și atunci răbufnesc. Acolo se moare, și noi
aplaudăm sau protestăm
în semn de. Și protestează și cei care nici nu știu exact
pentru ce strigă, pentru unii e-un joc
oarecare, moftul unor omuleți plictisiți care
vor să occupy ceva, o băiețeală de
hipsterași, un pretext pentru ăia de se vor postumani.
Și uite-o pe fata care și-a
implantat
în braț un senzor care se activează
ori de câte ori undeva
pe pământ e-un cutremur
în timp ce oamenii mor sub dărâmături sau în lifturi ce
cad în gol sau trece peste ei un tsunami de
douăj' de metri
ea dansează pentru noi toți
și asta e într-un fel tot o poezie
o poezie proastă cum avem toți dreptul să inventăm
cu tălpile goale așteptând într-un
balansoar făcut să se legene doar dacă-l
vei hrăni cu o picătură din sângele tău

duminică, 15 mai 2016

denim & fashion & hai sictir


Vor trebui să-mi amputeze un deget, s-a decis
în vreme ce vânzătoarele croate sau
sârboaice stau și fumează liniștite în fața magazinului INFECTED
(denim & fashion) pe lângă care trec zilnic
și n-au nici pe dracu.
Parcă îi și aud pe vestiții savanți: Nu mai e nimic de făcut, ați stat
prea mult cu el așa, trebuia să ne faceți o vizită
mai din timp
desigur, asemenea vești ți se
comunică-ntotdeauna cu mare părere de rău. Cât a trecut de la
ultimul consult? întreabă de formă dr. Șnițelovschi
cu aerul lui de contabil atent-îngrijorat
dar nici n-apuci să-i răspunzi că – în sfârșit,
nu contează, se poate și fără el. Ce naiba, se poate fără toate
deștele. Uită-te la pești.
Râde, băga-l-aș în mă-sa.
– Bine, domnule doctor, dar ei au aripioare și pot
respira pe sub apă – Stai liniștit,
și tu o să ai în curând.

O să-mi depun, deci, nu doar unghiile pe masa veche, ci
tot degetul ăsta privit cu neîncredere
de feluriți ochi, înțepat, împuns, judecat
ca ultimul ocnaș. Și nici nu mă va supăra cel
mai tare c-o să mi-l taie, ci fraza care îmi răsună încă-n
urechi: în sfârșit, nu contează, se poate și fără el.
Ce poți să zici când auzi asta de la unul care n-are intenții rele?
Cel mai jenant e să-ncerci să dai explicații: n-a fost așa
dintotdeauna, are și zile mai bune, trece printr-o perioadă
tâmpită...
Cum să le spui că nu-i vina lui? Oare chiar le-o păsa?
Cum să le spui, despre un deget
sau despre un om, că n-a reușit mai bine de-atât, că
la un moment dat a clacat,
că boală, că suferință,
că cărnuri, și moarte – ții minte ce-ți povesteam
de firma aia luminoasă pe care scrie, zi și noapte, INFECTED?
denim & fashion, degețel
& un sincer hai sictir celor care se fac
că nu-nțeleg lucrul ăsta
așa de simplu și de uman.

Adineauri s-a terminat un război, dar nu mai știu care.

Graz, 14 mai 2016


sâmbătă, 14 mai 2016

Institutul Blecher 128


Mâine, duminică 15 mai, de la ora 19, la Tramvaiul 26 vor citi doi meseriași, iar întâlnirea va fi condusă de către o poetă care e mereu o prezență reconfortantă (în sensul englezescului reassuring). Ceea ce înseamnă că Institutul Blecher e pe mâini bune.


Sorin Gherguţ (n. 1973, București) este poet și traducător. Prima sa carte, Time Out (1998), a apărut ca urmare a câștigării premiului naţional de poezie „Aurel Dumitrașcu”. A revenit, treisprezece ani mai târziu, cu Orice. uverturi și reziduuri (2011) urmată de volumul Trei, cu ilustrații de Nicolae Comănescu (2016). Este coautor al volumelor colective Tablou de familie (1995, împreună cu Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu și T.O. Bobe), Marfă (1996) și Marfă reîncărcată (2011). A tradus din limba engleză romane de William Burroughs, Charles Bukowski, Paul Auster și Bob Dylan.

V. Leac (n. 1973, Năsăud) este poet, artist și curator. Membru fondator al grupării arădene „Celebrul animal” și al revistei „Ca și cum”, a debutat cu volumul Apocrifele lui Gengis Khan (2001), căruia i-au urmat Sera cu bozii (2003), Seymour: sonată pentru cornet de hârtie (2005, 2006, 2013), Dicționar de rime (2006), Lucian (2009), Toți sunt îngrijorați (2010, 2015) și Unchiul este fericit (2013).

În cadrul evenimentului va avea loc prezentarea recentului volum al lui Sorin Gherguț, Trei (Vellant, 2016), cu ilustrațiile prietenului meu, pictorul Nicolae Comănescu. Ana Toma intră în dialog cu lucrările den Berceni ale lui Comănescu pe afișul lecturii de duminică. De la care n-aș lipsi nici în ruptul capului dacă teleportarea ar fi un procedeu ceva mai bine pus la punct.

Sorin Gherguț, Trei (Vellant, 2016)

vineri, 13 mai 2016

Poemul săptămânii: O. Nimigean


Am avut prilejul (privilegiul) să lucrez cu O. Nimigean când i-am editat antologia Nu-ți garantează nimeni nimic (2014), care cred că e una dintre cele mai convingătoare cărți de bilanț ale unui poet român contemporan. Volum de aproape 400 de pagini cu un eseu introductiv (semnat de Mihaela Ursa) amănunțit-iscoditor și erudit ca însuși auctorele-n discuție, Nu-ți garantează nimeni nimic ar fi trebuit să impună o personalitate de prim-plan a poeziei de azi, dar despre carte s-a scris puțin și indecis, ceea ce mi-a confirmat câteva deficiențe structurale ale câmpului literar autohton. Nu doar uneltele au părut să lipsească, dar și curiozitatea și anvergura culturală pentru a ataca” cele cinci cărți publicate între 1992 și 2007 și adunate în integrala (de pănă în acel moment) a lui O. Nimigean. Sigur, ca să nu fiu nedrept, trebuie să admit că au mai fost și excepții (îi rețin pe Doris Mironescu și dosarul din revista Timpul), însă nici vorbă să comparăm numărul de articole (deși calitatea comentariilor s-ar putea să fie, chiar și așa, în favoarea sa) scrise pe marginea cărții lui Nimigean, pe de o parte, și torenții de tuș în care a fost scăldată, să spunem, antologia cam șchioapă a lui Dan Sociu din același an. Nu-i nimic, unele lucruri se așază (și se confirmă) în timp. N-am nicio îndoială că importanța (sau greutatea) literaturii lui Nimigean în contextul a ceea ce se scrie la noi de un sfert de secol încoace va fi nu peste mult timp înregistrată așa cum e cazul. Până atunci, poemul săptămânii îi aparține, fiind însoțit de un comentariu în care m-am străduit să explic cum mă pricep mai bine de ce îl apreciez la superlativ (motiv pentru care a și fost, în urmă cu patru ani, pe coperta numărului 8 al revistei Poesis internațional).


O. Nimigean

O. Nimigean (n. 1962) a fost, în anii ’90, membru fondator și președinte al grupului „Club 8” de la Iași. A publicat volumele de poezie: scrieri alese. debut (1992), Week-end printre mutanţi (1993), adio adio dragi poezii (1999), planeta 0 (2002), nicolina blues (2007), nu-ţi garantează nimeni nimic (integrala primelor sale cinci volume, Casa de Editură Max Blecher, 2014) și nanabozo (Cartea Românească, 2014), două romane (Mortido, 2003; Rădăcina de bucsau, 2010) și a coordonat câteva importante antologii, cea mai cunoscută rămânând Ozone Friendly. Iași. Reconfigurări literare (2001).
Cine i-a citit publicistica, știe că Nimigean e, pe lângă un excelent prozator și unul dintre cei câțiva poeți debutați în anii '90 ale căror cărți rezistă până azi, și un polemist aprig, cu nerv și cu aplombul unuia care s-ar bate cu lumea-ntreagă pentru adevăr & justețe.
Fiind un irascibil, unul dintre acei „grands nerveux“ din familia lui Baudelaire, a lui Jünger sau Gombrowicz, O. Nimigean stăpânește foarte bine și diatriba, și cufundarea în scriitura deodată viscerală și vizionară, în ceea ce Mihaela Ursa numea „convingerea că poezia se generează prin luptă“. Cu alte cuvinte, el e unul dintre rarii poeți români ce reușesc să împace cultura cu natura (poetică), scriitura corporală și sangvinitatea „zonelor interioare“ cu programul estetic migălos-rafinat sau, mai bine zis, cu organul critic în continuă ebuliție al unui erudit.
Al șaselea volum al lui O. Nimigean, nanabozo (2014), marchează o nouă etapă din evoluția acestui poet în care se amalgamau până acum o conștiință foarte exactă, având tentația permanentă – și, firește, orgolioasă – a tehnicilor și procedeelor discursive stăpânite de un meșteșugar cum rar mai întâlnești în poezia românească de ultimă oră, cu un biografist care macerează (și în textul căruia ard la foc mocnit) pulsiunile care generează forța și prospețimea nealterată a acestei poezii (chiar așa, tratată de unii ca excesiv livrescă, de nu chiar culturală într-un sens pe care unii comentatori au ales, din comoditate sau suficiență, să o conoteze negativ).
Prin cele șase volume de poezie (plus o antologie retrospectivă) dintre 1992 și 2014, cele două romane – în special Rădăcina de bucsau, considerat printre cele mai puternice cărți de proză românească din ultimul deceniu – și volumul solid și pasionant de publicistică din 2006, Inerții de tranziție, altruisme & bahluviuni literare (feat. Flori Stănescu), O. Nimigean s-a impus nu doar ca un lider al generației lui, dar este un scriitor de vârf, comparabil cu nume grele ale literaturii central și est-europene de azi.


din străinătate


gol într-o noapte încinsă
undeva la marginea germaniei
fosta fermă tace în întuneric
viermii moi se preling în sus și-n jos
pe punga de gunoi bio de sub chiuvetă
îi privesc fără scîrbă
și constat că moartea
nu mă mai înspăimîntă

poate e o trufie
ce va fi pusă cîndva
crîncen la încercare
dar moartea
nu mă mai înspăimîntă

mă înspăimîntă cumplit
respirația mea liniștită
pulsul
odaia noaptea românia
căreia-i simt de departe
mirosul dulceag de stîrv

moartea – nu


din nicolina blues (2007)

joi, 12 mai 2016

Poesis internațional 15 (1/2015), integral online


În timp ce lucrăm la numărul 17 al revistei „Poesis internațional”, care va apărea la începutul lunii iunie, urmând să-l lansăm la târgul de carte Bookfest, am încărcat online numărul de acum un an, 15 (1/2015), unul dintre preferatele mele all-time, în care puteți citi poezie de Aurel Pantea, Ștefan Manasia, Mark Strand (SUA), Fady Joudah (SUA), Rita Chirian, Marcin Baran (Polonia), Katja Perat (Slovenia), Mihail VakulovskiBoris Gumeniuk (Ucraina), Svetlana Cârstean, Daniel Boyacioglu (Suedia), S.J. Fowler (Marea Britanie), Mike Kasprzak (Franța), Emanuel Guralivu, Bajtai András (Ungaria), Constantin Abăluță, Kateřina Rudčenková (Cehia), Goran Čolakhodžić (Croația), Tiberiu Neacșu, Horia Șerban; proză de Robert Walser (Elveția) și Cristian Fulaș; eseuri, articole, comentarii critice, prezentări de carte, teatru și două interviuri palpitante cu Wojciech Bonowicz (Polonia) și Mircea Florian. Lectură plăcută!



Sau puteți merge pe dichisitul site al revistei.

luni, 9 mai 2016

Poemul săptămânii (38, 39, 40). Ben Corlaciu, Ileana Mălăncioiu, Petre Stoica


Adică mă țin mai departe de rubrica „Poemul săptămânii”, iar alegerile mele pentru săptămânile 38, 39 și 40 au fost texte semnate de Ben Corlaciu (1924-1981), Ileana Mălăncioiu (n. 1940) și Petre Stoica (1931-2009). 
În vreme ce Corlaciu e un poet foarte puțin cunoscut, deși unul dintre cei mai talentați și mai flamboianți tineri autori ai „Generației pierdute” (în cazul său, s-ar spune că sintagma se potrivește perfect), Ileana Mălăncioiu și Petre Stoica sunt, cred, reținuți ca poeți importanți ai generației lor (ambii au primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” când acesta mai însemna ceva, adică în 1995 și 1996).
Așadar, trei poeți născuți în anii '20, '30, respectiv '40 ai secolului trecut, care întregesc panorama (antologia) pe care încerc să o creionez prin această rubrică. Cel puțin până va împlini un an, cred că lucrurile vor avea un contur suficient de clar.

  

Manifest liric

Oamenii spun că Europa e centrul de gra-
vitație al culturii.
Totuși, eu aș pleca spre Cape-Town sau,
în cel mai grav caz, oriunde în afara meri-
dianelor acestui continent.
De altfel oamenii sunt obișnuiți să se
creadă – fiecare-n parte – buricul Pămân-
tului.
Așa că negreșit realitatea trebuie să fie cu
totul alta.

O sticlă de vin, și încă una,
că venim dintre oameni iluștri și bogați
care ne-au spus că nu merităm să fim decât dezbrăcați
și cărora le este totuna
că dormim pe maidan, lângă o casă
cu șapte etaje și-o sevitoare țâfnoasă.

Astăzi am găsit niște bani
pe stradă – sau, dacă vreți, i-am furat;
însă n-am să mănânc, fiindcă scrie
undeva că n-am voie, deoarece-s deocheat
și-mi place să mă joc cu păduchi și țigani.

Mai adu, mai adu, mai adu,și nu te uita c-am slăbit într-atât;
dacă vrei, poți să mă prinzi și de gât
ori să m-arunci triumfal sub tejghea,
numai adu o sticlă și bea,
ca și cum ai putea să-nțelegi
de unde venim și plecăm zile-ntregi.

Să nu-ți fie frică de moarte,
că nu te cunoaște și chiar de te-ar ști
nu ți-ar surâde și nu te-ar privi,
așa cum doar eu o cunosc și-o dezleg,
nebun, cum mă credeți, și prost,
de mi-e silă de mine, de voi și de câinele
pe care-l iubesc și care-mi curăță mâinile.

Vrei să bei cu mine sau nu vrei?
Îți pot arunca vinul din mila unei femei
care susține că ea
mă iubește și nu e cățea.

Cum plouă, privește cum plouă!
Hai, râzi ca și mine și treci
de te culcă sub masa cea nouă,
să nu-i simți țârâiala și brațele reci.

Venim dintre oameni și-i greu
să fii prăfuit și desculț și plouat;
hai, dormi până mâine, căci mâine
are să te șteargă câinele meu
pe care-l iubesc și îl bat.


din Manifest liric (1945)




Liniște


Liniște, o singură explozie la un subsol,
Un singur glas revoltat într-o piață,
Un singur măcelar găsit tăiat
Într-o hală într-o dimineață.

Un singur incendiu strălucitor,
O singură tristețe înăbușită,
O singură umbră fără sfârșit
Pe ființe și pe lucruri răsărită.

Un singur fel de cădere,
Un singur fel de salvare
Care așteptăm să ne pice din cer
La o zi mare.


din Urcarea muntelui (1985, 1992)




Privesc și ascult


fără voia mea privesc și ascult
vecinii de la masa bufetului plutind în fumăraie democrată

fiecare în parte
este politolog economist astrolog istoric
jurist republican din tată în fiu pomanagiu
tolerant spiritist antisemit șovin ventriloc
și-n anumite momente de furie supremă
adeptul tragerii subtile în țeapă

fiecare în parte știe mai multe
decât celălalt și decât toți laolaltă
oricum împărtășesc egal convingerea fermă
că suntem victima unui complot mondial
care ține să ne extragă presupusele
diamante depozitate în mațele patriei

privesc ascult îmi sorb cafeaua
și în gând aduc un omagiu pios celor care m-au învățat
să-mi suflu tandru nasul în batistă
spre a nu tulbura niciodată liturghia prostiei
cădelniță cu fum de balegă autohtonă
ajunge am obosit

sunt politicos noapte bună fumăraiei
și aștept întâlnirea cu somnul care vindecă


din Vizita maestrului de vânătoare (2002)

duminică, 8 mai 2016

Patru poeme traduse în bengaleză



Cu totul neașteptat, mi-au apărut patru poeme într-o revistă din Dacca, Bangladesh. Numărul prezent e dedicat poeziei din Europa și Africa (apropo de ceea ce scriam și ieri) și conține o selecție din 9 autori (un italian, un sudanez, un britanic, o americancă stabilită-n Germania, un român, trei nigerieni și un olandez). Poemele sunt traduse de tânăra Keya Chowdhury Jui (n. 1995).
This is a classic, so to speak:


YOYO                     লাট্টু

când                         যখন
nu                             
আদতেই
vor                            
থাকবে না
mai                           
কোনো
fi                                
লেনদেন
cheltuieli                  
আর
şi                                
মৃত্যুই
moartea                    
কেবল
va                              
একমাত্র
face                           
পানযোগ্য
restul                         
মধু

o                                
জেনো
să                              
কথা হবে
vorbim                      
কফিনের ছায়ায়
prin                           
তক্তার
scânduri                  
ফাঁক
o                                 
গলে
să                               
খিলখিল
ne                               
হাসিতেই
s p a r g e m              
মুক্তি
de                               
মিলবে
râs                              
শুধু।