Despre splendidul Caiet de citire şi de caligrafie (fragmente de jurnal) (Vinea, 2003), primul volum postum al lui Cristian Popescu (cuprinzând texte puţin cunoscute, publicate la începutul anilor '90 în Luceafărul şi în Adevărul literar şi artistic, ale poetului stins din viaţă în 1995) s-a scris şi vorbit foarte puţin, nici măcar în termenii politicos-măgulitori în care tot felul de comentatori de ocazie au năvălit, mai cu seamă după dispariţia liderului nouăzecist, la construirea unei legende mult prea asemănătoare în multe locuri cu istorii avându-i în centru pe alţi copii teribili ai poeziei româneşti din trecutul nu prea îndepărtat (Nichita Stănescu şi vajnica boemă a generaţiei sale). Îmbălsămat mult prea curând, citit pe sărite, pomenit în discuţii (insipide) de care poetul mai degrabă s-ar fi ferit (şi ar fi meritat minima complezenţă – sau gratitudine – ca cei ce i-au supravieţuit să-l ferească), Cristian Popescu arată şi prin aceste fragmente de jurnal cât de importantă a fost apariţia sa în literatura noastră de la sfârşitul anilor ’80.
Se vede cât de importantă şi de durabilă a fost înnoirea lirică adusă de Cristian Popescu în influenţa majoră pe care o are astăzi în rândul unei părţi semnificative a poeziei ultimei generaţii (Adela Greceanu sau Teodor Dună îi datorează mult, poate şi Aglaja Veteranyi, faimoasa prozatoare-poetă de limbă germană care s-a sinucis la 39 de ani), pentru care, aproape fără excepţie, opera lui Popescu e comparabilă s-ar zice, ca întindere, greutate şi influenţă postumă, celei a lui Virgil Mazilescu. Mazilescu a publicat în timpul vieţii patru volume, pe când Cristian Popescu – trei (Familia Popescu, Cuvânt înainte, Arta Popescu), astăzi imposibil de găsit.Impresionantă este, în acest context deja precizat,
miza foarte înaltă a
Caietului..., care ni-l prezintă pe Cristian Popescu, încă de la pagina cu care jurnalul se dechide, ca pe un credincios (“Toate cărţile tind să se topească, să fie cuprinse în Biblie”), dacă nu chiar ca pe un mistic pătruns de misterul revelării, într-o continuă tensiune cu sine şi cu lumea, pentru care scrisul reprezintă mai mult decât terapie, exorcizare sau exerciţiu de seducţie: un mod de a trăi întru credinţă, de unde şi încercările sale stăruitoare de „
teologia literaturii”,
căci “(...) literatura este frumuseţe-şi-adevăr-şi-învăţătură-
de-credinţă. (...) Teologia şi mistica sunt adevăratele prilejuri pentru poezie de a-şi depăşi condiţia. Adică, aşa cum se întâmplă de obicei,
numai când şi-o depăşeşte ea devine poezie mare” (pag. 15-16). Aşa se face că însemnările acestui poet sclipitor, chiar atunci când nu se ocupă în mod direct (sau făţiş) de
teologia literaturii sau de relaţia sa cu divinitatea (despre “Dumnezeu privit de jos, dinspre lume”, după cum scrie într-un loc), precum în rugăciunile transcrise în momentele cruciale, în care Popescu pare transfigurat de credinţă, sunt străbătute de o adevărată năzuinţă spre înduhovnicire.
Fie că face un portret superb lui Toulouse-Lautrec (poate cel mai expresiv şi mai
adânc făcut vreodată pictorului francez
în cuvinte): “Un cap enorm, brunet, o faţă morbidă, suptă, suferindă, dar foarte colorată, cu pielea grasă, uleioasă şi înnegrită de barba zburlită; o gură tăind figura de la un obraz la celălalt, având aspectul unei răni deschise, cu buze formidabile, turtite şi fleşcăite, buze a căror pieliţă violet-trandafirie tiveşte deschizătura înspăimântătoare, aproape obscenă ”, pentru ca de aici să pornească într-o aventură de descoperire a propriei “conştiinţe a trupului”: “Conştiinţa trupului este conştiinţa încercării la care este supusă fiinţa în cadrul devenirii lumeşti. Conştiinţa trupului este că el însuşi e o bucată de pământ ce poate fi salvată” (pag. 57-61), fie că are viziuni sumbre, încărcate de o covârşitoare tensiune spasmatică, iar condiţia celui ce notează este evident traumatică, de
încercare extremă: “Un turn de cruci puse una peste alta, potrivite perfect ca şi cărţile în pahetul de cărţi de joacă, ca şi foile cărţii aşezate una peste alta. Îmi iau crucea în cârcă şi fac turism: sus-jos, jos-sus (...) Ajute Dumnezeu cel Mare, cel Bun şi cel Sfânt” (pag. 82) sau ca în fragmentul răscumpărător din “Zile” (Sâmbătă, pag. 109): “Noapte: puţ de petrol arzând şi eu înecat în foc negru. O piatră de moară azvârlită peste gura cu dinţi a fântânii cu antracit clocotind. O piatră strivindu-mi limba şi mâinile. Satana este obligat să-şi caute într-una Antihristul. Iartă-mă Dumnezeule Mare şi Sfânt, dar în noaptea asta a vrut să şi-l găsească în mine”, fie că vorbeşte în “limba cărciumii” – prilej pentru însemnări de o extraordinară poezie: “Îmi imaginez gustul a cincizeci-de-vodcă făcută din grâul care va creşte pe propriul meu mormânt” (în “Crâşme”, pag. 43-53), Cristian Popescu este acelaşi poet inconfundabil, de o fineţe cuceritoare a observaţiei, inegalabil în joaca şi jocurile funambuleşti, în care se întâlnesc, după cum s-a mai spus, Bacovia, Urmuz şi Caragiale, şi pentru care amorurile (“Femeia doar ca pretext de iubire. Infirmitate”) şi Dragostea credinciosului plin de smerenie (“Criza, boala, nebunia nu pot fi decât prilej de smerenie”) sunt într-o curioasă “întrecere”: “Amantele, concubinele, marile amoruri, femeile cu care am trăit ar putea fi măştile noastre mortuare, adică măştile de gaz pe care le poartă îngerii atunci când, uneori, ne vizitează” (pag. 90).
O carte superbă, din care se poate cita copios şi la întâmplare, fără spaima că ai putea nimeri vreo scădere în extraordinarul flux al conştiinţei poetice, o carte de o curăţenie şi o expresie a credinţei întru totul exemplare, transcriind căderile şi înălţările unui poet despre care de-abia acum putem afirma cu încredere că este un mare poet. Un caiet de însemnări faţă de care notaţiile zeloase şi îngâmfate din jurnalele publicate de scriitori astăzi la modă par nişte mizilicuri vorbăreţe şi plicticoase.
Şi ce alt final ar fi mai potrivit decât un citat din pledoaria lui Cristian Popescu pentru jurnal, pentru mărturisire şi “nebunie”: “Jurnalul este un fel de nuntă continuă”; “Deci, aşa cum nu există diferenţă între jurnal şi creaţie, nu există diferenţă nici între om pe de-o parte şi nebun pe de alta. Orice literatură, fie ea jurnal, teatru, pamflet sau roman este una a unui biet nebun”.
"Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Şi nici măcar Popescu. Nu, Doamne, nici măcar atât." (Cristian Popescu, Arta Popescu, 1994)
