Pledoarie pentru un insurgent
Când Ben. Corlaciu revenea în poezia românească, la sfârșitul
deceniului al șaptelea, cu amplul volum intitulat Poezii
(Editura pentru Literatură, 1969), trecuseră douăzeci și
patru de ani de la Manifest liric – generația războiului,
sau „albatrosistă” (în cazul său sintagma este îndreptățită,
Corlaciu fiind în 1941, la numai șaptesprezece ani, mezinul
publicației legendare și meteorice din care au apărut la
București șapte numere în numai trei luni) începea să iasă
din nou la suprafață. Tinerii critici șaizeciști care scriu despre
cartea cu care Corlaciu revine după aproape un sfert de secol
de tăcere (Nicolae Manolescu, Ion Pop, Alexandru Călinescu
și, mai cu seamă, Laurențiu Ulici, care semnează cuvântul
înainte la Poezii) o fac fără să apeleze la clișee politicoase
sau laude formale: Corlaciu este considerat „reprezentativ
pentru o generație din multe puncte de vedere sacrificată”
(Ion Pop) și „un spărgător de iluzii (...) consecvent cu sine
însuși”, care „a parcurs drumul spre eul său profund fără ca
privirea să-i coboare” (Ulici). Redactor-șef al Almanah-ului
literar al Uniunii Scriitorilor între 1968 și 1970 și autor, în
1972, a două cărți noi, antologia Starea de urgență și placheta
Poeme florivore, Ben. Corlaciu dă impresia că ar fi reintrat,
la aproape cincizeci de ani, odată cu Geo Dumitrescu, Ion
Caraion, Mihail Crama sau Alexandru Lungu, în circuit.
Pe la sfârșitul lui 1971, Ion Pop îi trimite întrebările pentru
un interviu ce va apărea în Echinox (nr. 3/1972), și care am ținut să fie republicat la sfârșitul acestei antologii fiindcă
rămâne actual și oferă un alt unghi, complementar, din care
poetul poate fi privit și înțeles dincolo de versurile cuprinse
în selecția pe care am alcătuit-o.
Anul 1974 avea să-i schimbe însă decisiv traiectoria,
provocând a doua ruptură majoră, după cea din tinerețe,
în biografia lui Ben. Corlaciu. Un nou volum de poezii,
intitulat Elanul interzis (Editura Dacia, 1974), este retras
și topit imediat după ce iese din tipar și apare ulterior
într-o altă ediție, cu titlul schimbat Arcul biologic. (Îi sunt
recunoscător domnului Vasile Igna, redactorul acelui volum,
pentru lămuririle pe care mi le-a dat în această chestiune.)
Un an mai târziu, în vara lui ‘75, lămurit probabil în urma
acestei experiențe decepționante, Corlaciu părăsește țara și
rămâne la Paris, unde va trăi ca disident, trecând prin mari
încercări și suferințe morale, până pe 16 iunie 1981, când
moare pe neașteptate. Iată de ce am ținut ca această antologie,
publicată cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la nașterea
lui Ben. Corlaciu – și a jumătate de secol de la ultimul său
volum apărut în România – să poarte titlul suprimat de
cenzura comunistă: cred că este sintagma cea mai potrivită și
mai justă, în stare să exprime spiritul neliniștit și insurgent al
acestui scriitor a cărui operă (nu foarte întinsă, dar ilustrativă
pentru o epocă, și demnă de a fi recuperată, chiar cu o atât de
mare întârziere) a fost trecută la index după 1975 și neglijată
de istoria literară în postcomunism.
Interesul meu pentru poezia lui Ben. Corlaciu nu
este o noutate – au trecut ceva mai bine de douăzeci de
ani de când i-am citit prima oară câteva poezii din Manifest
liric, marcându-mă în special aceea, de referință, care dă titlul
cărții, în Poezia română actuală, vol. III (Editura Pontica, 1999) a lui Marin Mincu; de atunci, strădania mea de a
recupera și organiza de o manieră coerentă fragmentul de
istorie literară uitată care este poezia tinerilor recalcitranți
ce începuseră să se afirme în prima parte a anilor ‘40, a
fost constantă. Rezultatul acestui travaliu a fost Sârmă
ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți
ai generației războiului (Editura Cartier, 2018), care oferă,
cred, cea mai completă imagine de până acum a liricii
anticalofile, contestatare și sedițioase pe care această
generație ulcerată și cu destinul frânt a produs-o între 1941
și 1947. Însă, la momentul apariției cărții, încă aveam semne
de întrebare legate de biografia ulterioară a lui Corlaciu, o
serie de pete oarbe ce mi-au fost în parte deslușite de lectura
volumului postum, care nu a apărut niciodată în România,
Tout espoir sera puni (Editions S.O.S., 1984), purtând
subtitlul Témoignage d’un écrivain roumain réfugié à Paris,
asupra căruia voi reveni.
Născut la Galați pe 6 martie 1924, Benedict Corlaciu
a crescut până la 8 ani în Țara Lăpușului, locul de baștină al
mamei sale, Rozalia, de fel din Groșii Țibleșului, acolo unde
școala din comună îi poartă începând cu 2015 numele (cu acea
ocazie fiind inaugurat un bust de marmură ce-l reprezintă
pe poet). În 1932 merge la școală în București, unde studiază
apoi la Facultatea de Litere și Filosofie, absolvită în 1947.
Talent de o uimitoare precocitate, face figură de enfant
terrible, publicând primul său volum, Tavernale (Cadran,
1941), în anul în care aderă la gruparea „Albatros”. Influențat
de Dimitrie Stelaru, prietenul său cu șapte ani mai mare ce
publicase deja câteva cărțulii astăzi intruvabile (Melancolie,
Abracadabru și Preamărirea durerii, semnate D. Orfanul),
Corlaciu scrie o poezie în care cultivă ipostaza de goliard și de halucinat, descriind o lume periferică, mohorâtă, înecată
în fum și în alcool, pe care o zugrăvește, după expresia lui
Geo Dumitrescu, „cu trăsături mari de penel viu și categoric”.
Tentația evaziunii este puternică încă din prima poezie
a volumului, iar romantismul viforos și exacerbat – obsesia
geniului, revolta metafizică, demonismul („Trei erau stăpânii
înserării:/ Lucifer, Corlaciu și Stelaru”) – caracterizează
această lirică de început, ce aspiră la „fantastice călătorii
lunare”, amintind întrucâtva de Constant Tonegaru, însă
într-o dimensiune mai patetică și convulsivă, cu un pronunțat
colorit balcanic, apropiat cânticelor, mult mai pitorești și mai
exuberante, ale lui Miron Radu Paraschivescu. Am reluat
din Tavernale zece poezii, dintre care pe una, „Hipnoză”,
am așezat-o lângă versiunea ei rescrisă după șaisprezece ani
și intitulată „Unde-i?” – mi s-a părut mereu pasionantă
compararea diferitelor variante ale unui poem, care te poate
introduce în „laboratorul” de creație, oferind indicii prețioase
pentru înțelegerea unei gândiri poetice în evoluția sa.
Urmează, la scurt timp, Pelerinul serilor (Editura Alfa,
1942) și Arhipelag (Editura Prometeu, 1943), cărți legate
organic de profilul și de explorările lui Ben. Corlaciu din
acești ani, pentru care este comparat destul de superficial cu
Esenin și cu Bacovia. Subiectul poetic al lui Corlaciu este un
damnat și un rătăcitor prin smârcuri, un „fiu al mlaștinei”
(de altfel, „balta” este, pe lângă tavernă, un topos predilect
și revine obsesiv în poeziile din acești ani), un bastard
anatemizat de societate. Față de Stelaru, care face figură de
orfan și inadaptat genial, Ben. Corlaciu e mai volubil și mai
radical în truculență și în sarcasm, nu fără excesele inevitabile
ale unui artist care nu a ieșit încă din adolescență. Doza de
teatral e nelipsită și un complex patern poate fi ghicit în ipostazele asumate de foarte tânărul poet, „Robul soarelui”
sau „Trecere alegorică” oferind unele indicii în acest sens.
Pelerinul serilor conține exact la mijloc un ciclu, „Poemele
sanatoriului” (din care fac parte poeziile: „Koch”, „Efigii în
ceară”, „Joc de Hydrargir” și „Rugă bolnavă”), cu o pronunțată
dimensiune expresionistă, iar aceste texte cu ftizici trăindu-și
ultimele clipe și medici „răi”, „rupți din coasta câinilor” sunt,
pentru mine, momentele de vârf ale cărții.
Locul lui Corlaciu în ceea ce a fost îndeobște numit
„poezia boemei” e de neignorat, înscriindu-se într-o tradiție
dionisiacă și nihilistă pe care poezia românească a secolului
XX o va reactualiza periodic, de la momentul Bacovia,
trecând prin poeții exponențiali ai boemei de după război
(Tudor George „Ahoe”, Teodor Pîcă), prin Ion Mureșan
și până la 90-iști (versurile lui Ioan Es. Pop din Ieudul fără
ieșire, „aici nu stau decât doar cei ca noi. aici/ viața se bea
și moartea se uită”, rămânând emblematice pentru această
promoție de ireverențioși și naufragiați mistici). Dincolo
de superbia cu care își asumă condiția marginală, dincolo de
gesturi ostentative, de dezabuzare și impenitență (care conduc
aproape implacabil la mitologizarea condiției de artist),
„sfâșiați din soare” și cântând „adâncirea nefericitului veac”
(cum scrie Corlaciu în „Prăvălire”), poeții din această tradiție
exprimă în fond protestul la adresa unei lumi percepute ca
inautentică și filistină (atunci când nu se îndreaptă de-a
dreptul împotriva condiției umane). Deopotrivă singuratici
și solidari, boemii lasă senzația că ar conspira împreună,
ei dețin un secret pe care, oricât de locvace și de expansivi, nu
îl mărturisesc niciodată până la capăt.
În 1945, Manifest liric este unul dintre cele șase
câștigătoare ale concursului de manuscrise organizat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial de Editura
Forum (Omul profilat pe cer a lui Ion Caraion apare sub
aceleași auspicii) și reprezintă punctul maxim al poeziei de
tinerețe a lui Corlaciu, o încununare a căutărilor înfrigurate
din anii războiului. Bravada nervoasă și autoironică, poezia
boemei, gesturile de răzvrătire împotriva unei lumi strâmbe
care îl respinge și terfelește, ecourile războiului mutilant sunt
acum puse în scenă cu o mai bună stăpânire a mijloacelor
expresive și stridențe atenuate, în poeme de respirație mai
largă, iar cartea conține, citită și după aproape opt decenii,
hituri memorabile, precum „Câteva rânduri despre viața
de ieri”, „Kilometrul 9”, „Doamna Mecena”, „Pisica” și,
desigur, „Manifest liric”. O altă poezie cu suflu și atitudine,
„Cătușele”, întinsă pe douăsprezece strofe, este unul dintre
textele în care Corlaciu își demonstrează adeziunea la
poetica albatrosiștilor, având destule corespondențe, prin
formula virulent rechizitorială, cu poemele de frondă și
protest social ale lui Geo Dumitrescu sau Ion Caraion din
aceeași perioadă.
Anul 1946 aduce publicarea romanului Moartea
lângă cer, „un soi de poem epic ubuesco-picaresc”, de un
„suprarealism cumva convențional” (Mircea Platon) pe
care îl va rescrie și va apărea într-o nouă ediție în 1967.
Corlaciu se înscrie, la fel ca o bună parte a colegilor de
generație, în Mișcarea Tineretului Progresist, precursoare a
Uniunii Tineretului Muncitoresc și este în 1949 unul dintre
primii membri ai nou înființatei Uniuni a Scriitorilor, care
înlocuiește Societatea Scriitorilor Români. Redactor la
Frontul plugarilor și apoi la Flacăra, scrie în Viața sindicală
și e responsabil cultural la Casa Scriitorilor; publică patru
volume de proză realist-socialistă „pe linie” (La trântă cu munții, Candidatul, Timpii de aur și Pâinea păcii) și pare
cumințit și integrat în „noua epocă eroică”. Despre anii
aceștia va scrie mai târziu în Tout espoir sera puni în termeni
necruțători: „Între 1949-1951, am comis păcatul de a-l mânji
eu însumi pe adolescentul protestatar care am fost în anii
războiului. L-am mânjit, da, l-am mânjit eu însumi, cu
propriul meu stilou. Ca un imbecil!”
De aceea, poate că ceea ce i se întâmplă în 1954 este
în definitiv o șansă de a se desprinde de orice servitute și
compromis cu regimul. Pe 8 decembrie, este judecat și exclus
din Uniunea Scriitorilor, împreună cu Geo Dumitrescu,
după o ședință de zece ore în care cei doi sunt acuzați cu
vehemență și demascați în cel mai pur stil stalinist de Mihai
Beniuc. La fel ca atâția oameni de stânga, progresiști sau
antifasciști din perioada anterioară care au suferit teribile
deziluzii, la fel ca poetul Libertății de a trage cu pușca, ce
clama, să nu uităm, în 1945: „(...) aștept momentul să mă
integrez convingător și deplin în frontul lumii de mâine,
pentru realizarea căreia admit orice metodă și orice preț și
scuz orice fărădelege trecătoare”, Ben. Corlaciu s-a putut
lămuri pe deplin în legătură cu noua putere instaurată de
sovietici, care a zdrobit în câțiva ani orice ideal de dreptate și
înfrățire la care atâția visaseră cu naivitate.
Mutat cu domiciliul obligatoriu într-o râpă din
Străulești, trăiește câțiva ani din banii primiți ca figurant
la Teatrul Tineretului. Reușește să mai publice, pare-se cu
sprijinul lui Zaharia Stancu, două cărți de proză, Noaptea de
la Ipotești (1957) și romanul, altfel bine primit, Cazul doctor
Udrea (1959), care nu-i schimbă în mod esențial situația.
Cât despre poezie, nu mai publică (cum nu mai publică
nimeni din generația războiului, cu excepția acelora dispuși să devină versificatori proletcultiști) multă vreme, dar scrie
în continuare, aceste poezii dintre 1945 și 1967 (peste o sută,
dintre care am păstrat în antologia de față patruzeci și nouă)
fiind publicate de abia în Poezii (1969), în ciclul Postumele.
Textele „înviatului” Corlaciu (reprimit în 1965, anul
apariției masivului roman Baritina, în USR) din Postumele
sunt în general epurate de atitudinile extravagante și
de histrionismul turbulent din volumele anilor ‘40.
Sensibilitatea rănită se exprimă în mod diferit, fiind
mai retorică și mai ceremonioasă, de un lirism reflexiv
și clasicizant, iar poza de rebel fără cauză e înlocuită cu
o atitudine elegiacă și depresivă. Și totuși, are dreptate
Alexandru Călinescu atunci când scrie la apariția Poezii-ilor: „ar fi o eroare să se creadă că acum Ben. Corlaciu își
reneagă convingerile, că după o cumințire subită urmează
pocăiala de rigoare” – poeme precum „Sămânța anti-zero”
(cu scenariul sinuciderii unui poet în care nu e greu de
ghicit un alter-ego al lui Corlaciu), „1943”, „Primenirea” sau
„Strigăte” o dovedesc pe deplin, reactualizând fizionomia
poetului neîmpăcat și flămând după lipsa de condiționări și
constrângeri, care clama într-un text datat 1956: „Inima mea
n-a bătut niciodată decât libertate”.
Scriind dintr-o „scorbură calmă” (care nu e altceva decât
văgăuna din Străulești în care a fost forțat să își ducă zilele),
„cu speranța în cearcăne”, elementul biografic pătrunde în
text fără inutile ritualizări, ca în această poezie scrisă pe un
ton dezabuzat, la împlinirea vârstei de 33 de ani: „M-ați
umplut de pământ. Misiunea vi-i gata./ Luați-vă paznicii.
Ajunge lopata./ De-acum înainte cobor/ pe trepte de trup
migrator/ și cred c-o să-ncapă/ algebra exilului meu într-o
groapă.” Câteva frumoase poeme de dragoste (aș atrage atenția asupra celui mai izbutit dintre toate, „Nedumerire”,
purtând data 1958), iar mai apoi poeziile din 1966 pentru
fiica nou-născută („Copilul”, „Cântați-i”) oferă dimensiuni
noi personalității lirice a unui Corlaciu ajuns la maturitate.
Trei ani mai târziu îi apare antologia Starea de urgență
(Cartea Românească, 1972), conținând, pe lângă o selecție
din cărțile anterioare (reluate programatic dinspre momentul
prezent înspre trecut), ciclul Explozia sertar (1971-1955) și,
la final, câteva „Poeme fără carte” nedatate. Explozia sertar
este, alături de Manifest liric și de Elanul interzis, unul
dintre titlurile cele mai puternice și mai elocvente ale lui
Ben. Corlaciu; e de mirare că nu a avut nevoie de nicio
deghizare pentru a fi acceptat de Cenzură, iar poeziile pe
care le conține sunt reluate aproape integral în cuprinsul
volumului Poeme florivore, apărut în același an la Editura
Eminescu. „Metamorfoză” este poemul asupra căruia aș
atrage în primul rând atenția, un fel de „Madrigal răsturnat”,
ce amintește de junețea sarcastică și insolentă a albatrosiștilor.
Cu Arcul biologic (al cărui titlu legitim rămâne, peste
timp, Elanul interzis) se încheie scurtul galop editorial care-ncepuse la sfârșitul deceniului anterior cu Poezii. Practic,
cele opt cărți de versuri ale lui Ben. Corlaciu au apărut în
două paranteze istorice restrânse – volumele de tinerețe
între 1941 și 1945, iar cele de maturitate între 1969 și 1974.
Adică până la impunerea silnică a comunismului, respectiv
în perioada de relativă liberalizare de la începutul regimului
ceaușist. Ironia, de bună seamă amară, face ca Ben. Corlaciu
să se fi declarat în 1965 (dacă e să credităm mărturia lui
Axente Horoba din Mișcarea literară, nr. 2/2011) încrezător
„în reformele democratice pe care le va face Nicolae
Ceaușescu”. La un deceniu de la venirea acestuia la putere, Corlaciu alege calea exilului, găsind la Paris sprijinul lui Noël
Bernard: citește la Europa Liberă o scrisoare adresată lui
Nicolae Ceaușescu prin care își justifică opțiunea, criticând
starea de lucruri din cultura românească dirijată și solicită ca
soției și celor doi copii, încă mici, să li se dea drumul pentru
a i se alătura la Paris.
Urmările acestei scrisori apar fără întârziere: este
calomniat violent, fiind acuzat de plagiat, de furt și de
imoralitate, buzduganul acestei ordinare operațiuni
de defăimare fiind cine altul dacă nu Eugen Barbu în
Săptămâna. Tot în țară, familiei Corlaciu i se refuză eliberarea
pașaportului, iar tergiversările și șicanele la care soția sa
este supusă îl fac pe B.C. să ia o decizie extremă: face greva
foamei pe Esplanada Trocadéro, iar un număr de scriitori
parizieni își exprimă solidaritatea cu azilantul politic român.
Pe 15 octombrie 1976, săptămânalul Partidului Socialist
Francez, L’Unité, publică în pagina de politică internațională
un articol în care se anunța încetarea pe 7 octombrie, după
27 de zile, a grevei foamei făcute de Ben. Corlaciu, reîntregirea
familiei petrecându-se după câteva săptămâni.
La Paris, cu tot sprijinul moral de care s-a bucurat inițial,
emigrația românească nu îl tratează cu o deosebită simpatie,
cu toate că publică în câteva numere dintre 1976 și 1982 ale
revistei Limite opt poezii care au fost recent scoase la iveală de
un vechi și statornic admirator al său, poetul și prelatul Ioan
Pintea. Nu cred că este exagerat să afirmăm că Ben. Corlaciu
a picat la mijloc în războiul dintre secția românească de la
Europa Liberă și conducerea RSR, ce avea să culmineze în
anii ‘80 cu asasinarea lui Noël Bernard (moartea lui Vlad
Georgescu de mâna Securității fiind la fel de plauzibilă).
Documente desecretizate ale Departamentului de Stat al Statelor Unite arată că atacurile asupra lui Corlaciu au fost
parte a unui plan orchestrat, Nicu Ceaușescu declarându-i
personal unui oficial al ambasadei SUA la București că
guvernul RSR era decis să răspundă neîntârziat atacurilor
lansate de Europa Liberă, dând ca exemplu (citez din această
depeșă datată noiembrie 1975) „Eugen Barbu’s attack on
defector Ben Corlaciu”.
Cu sănătatea șubrezită, Corlaciu se prăbușește pe 16
iunie 1981 pe peronul unei stații din metroul parizian. Orice
speranță va fi pedepsită, în traducerea Maurei Barbul, apare
trei ani mai târziu, fără să aibă parte, din păcate, de circulație
și ecouri. Cred că este de datoria celor de azi (dacă cei din
trecutul apropiat nu s-au îngrijit să o facă) să se ocupe de
publicarea acestei spovedanii de surghiunit, la patru decenii
de la apariția sa în Franța. O variantă a manuscrisului se află,
din câte înțeleg, în posesia familiei Corlaciu și aștept cu mare
interes reconstituirea și dactilografierea ei (după care va fi
utilă, probabil, o confruntare cu varianta franceză publicată
de Editions S.O.S. în ‘84).
Antologia Elanul interzis. Poezii alese (1941-1974) este
o primă tentativă de recuperare a poeziei lui Ben. Corlaciu
și apare la Casa de Editură Max Blecher la puțin timp
după împlinirea, pe 6 martie, a o sută de ani de la naștere.
Am făcut-o încrezător în puterea acestei lirici de a-și
emoționa și pune pe gânduri cititorul – și uneori chiar de a-l
zgâlțâi, cu bătăiosul ei spirit neoavangardist de la început,
dar și cu răbufnirile mai ponderate de la maturitate. Spirit
ce nu l-a părăsit pe Corlaciu nici chiar când insurgența sa
fundamentală a părut să ațipească sau să se acomodeze. Trecut
prin turbioane existențiale care i-au pus în câteva rânduri la
grea încercare integritatea și puterea de a continua, aparent uitat ca scriitor (și tocmai împotriva uitării am alcătuit
această carte, la fel ca pe cea de acum cinci ani și jumătate,
ce se ocupa de întreaga generație poetică a războiului),
Ben. Corlaciu este un învingător.
