Din Chişinău

Mă simt bine, mă simt ca acasă. Știu, e ciudat, e foarte ciudat că simt asta. Lectura a fost frumoasă, una dintre cele mai calde avute vreodată. Ieri am fost la Europa Liberă, astăzi merg la cenaclul-atelier ținut de Dumitru Crudu. Câte ceva din ce a fost la librărie (fotografii și un scurt filmuleț) pe site-ul editurii Cartier.

Lansare la Chişinău

Am ajuns în cele din urmă să ne lansăm cărţile în locul de unde ele au plecat: la Chişinău - eu cu Anotimpul meu şi Dan Coman cu Dicţionarul Mara. Era lansarea pe care mi-o doream, încă din aprilie trecut, cel mai mult. Merg pentru prima oară în Basarabia. Ţineţi-mi pumnii!

Un poem de Raman Mundair

Raman Mundair s-a născut în 1977 în India şi locuieşte de la 5 ani în Marea Britanie. Este autoarea a două volume de versuri şi a unei piese, toate bine primite de critică. În 2009, a participat la proiectul internaţional Word Express.


Adevărata poveste a ursului
(Stockholm, 2001)


Ursul a venit
din nord
ca să-şi găsească perechea.
Am devenit cu toţii sentimentali
uitându-ne la televizor
citind ziarele
dorindu-i să se aşeze
şi să găsească dragostea.
Săptămâni întregi a umblat;
iar noi l-am urmat.
A ajuns până în sud,
aproape că a trecut podul.
Iar apoi a fost povestea aceea
cu oile, şi a trebuit să
fie împuşcat. Am plâns.
Şi l-am visat
săptămâni întregi.

Un pictor extraordinar la MNAC

Adrian Ghenie (n. 1977) a expus, din noiembrie 2009 până acum câteva zile, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, lucrările sale cele mai importante: pe veioza arte, un film şi un articol despre expoziţia sa.

Ceva despre Circ

Un gest frumos, care m-a dezmorţit după o noapte albă, o bucurie neaşteptată venită de niciunde în dimineaţa asta rece. Mulţumesc, Dan Boeriu!

Încă un poem de Charles Simic

Motel cu gândaci


Spaimele mamei mele
Şi eu, proiecţionistul lor
Acţionând proiectorul.

O seară cu filme noir.
Scaunul electric e-acolo,
La fel şi poliţaii.
Fumez un trabuc ieftin
Şi joc poker cu un ucigaş plin de cicatrice
Şi cu o femeie cu voce gâjâită.
Ea bea gin dintr-o sticlă,
Îşi leagănă şoldurile pe ritmul radioului,
Are planuri de nuntă.
În zori, o pânză de umbre întrepătrunse
Aruncate de un ventilator de tavan.
Am găuri în ciorapi
Şi un şuierat astmatic
Când îngenunchez să mă rog.

Mai am şi o coadă lungă
Şi-arăt ca o maimuţă
Pentru că mint tot timpul.

De la lectură

foto: Ştefania Coşovei

video: white noise

Lectură în "Groapă"

Astăzi, de la ora 18.00, în barul "La Muzeu", Bd. Dacia, nr. 12.

Trişez cu viaţa (fragment)

Sala de mese. Deţinuţii aşteaptă cu tăvile în mâini să le vină rândul. Murmur de sală de mese, ghionturi şi glume.

Cristi: Încet mai înaintăm. Se răceşte mâncarea până îţi vine rândul.

Liviu: Degeaba te plângi. Cum necum, noi avem ce să mâncăm. Jumătate din ţara asta moare de foame. Noi suntem aicea la creşă.

Toader: Eu în Germania am văzut cum sunt organizate lucrurile. Acolo stricteţe, nu ca la noi.

Rareş: Da, da’ acolo tot la închisoare erai.

Robert: Aşteptarea asta e la fel de grea, nu contează prin câte puşcării ai trecut. Ai zice că ajungi cu timpul s-o accepţi, că te-nveţi cu ea. Dar parcă e tot mai lungă coada.

Ştefan: Ieri nu mai erau destule linguri. Unde naiba or dispărea?

Cristi (glumeţ): Mă, care pui deoparte lingurile?

Rareş: Şi-n tăvi au început să apară găuri.

Marin: De nouă ani de când sunt arestat, am văzut multe, dar pe unii care să se plângă ca voi mai rar.

Robert: Ce să facem şi noi, vorbim de linguri, de tăvi, am învăţat deja totul despre oi şi capre de la Cristi, despre păsări de la Ionel, despre albine de la Liviu... Chiar mă, a rămas ceva ce n-am învăţat unu’ de la altu’?

Cristi: Da, mă, uite despre femei nu te-am învăţat nimic încă, dar tu nici n-ai nevoie. (râsete)

Toader: Eu pe Stelică am încercat să-l învăţ ce să facă după liberare, dar nu s-a prins nimic de el. Cât a trecut, ia zi, până ai venit înapoi? Un an?

Stelică: Opt luni. Opt luni şi treişpe zile. Asta dacă nu socotesc şi zilele din arest.

Cristi: Tu te-ai găsit să-l înveţi, care eşti la al cincilea mandat?

Toader: Eh, aşa m-a creat pe mine viaţa.

Cristi: Hai gata cu gluma, care mi-ai luat lingura? (se întoarce spre Rareş, la care se uită cu reproş şi-i ia lingura, pe care o loveşte de tavă. Rareş ia lingura de la colegul de lângă el, o loveşte şi el de tavă, iar gestul se repetă până la capătul rândului, însoţit de sunetul ritmic)

Institutul Blecher, noua serie

Pentru cei care n-au aflat încă, vă reamintesc că azi, la Sala Oglinzilor de la USR (Calea Victoriei, 115) vor citi Radu Vancu (poezie) şi Ioana Bogdan (proză) în prima ediţie a Institutului Blecher. Vă aştept.
http://institutulblecher.blogspot.com/2010/02/sezonul-ii-editia-icu-radu-vancu-si.html

Un poem de Charles Simic

Unul dintre marii poeţi americani ai zilelor noastre, deţinător al celor mai mari premii din Statele Unite şi autorul câtorva cărţi superbe, precum Unending Blues (1986), The Book of Gods and Devils (1990, tradusă şi în româneşte de Mircea Cărtărescu), Hotel Insomnia (1992) sau Walking the Black Cat (1996), din care face parte poemul tradus: Charles Simic.

Anchetă oficială printre firele de nisip


Eşti complet anonim.
Te vezi trăind incognito
În fundul unei vile demult părăsite

De la malul mării,
O vilă înghiţită de iarbă
Şi infestată cu şobolani.
Un pescăruş cenuşiu,
Cel mai probabil iscoada-şefă
A unei agenţii guvernamentale secrete
Până acum necunoscute
Umblă pe vârfuri primprejur
Dându-şi importanţă.

Aha! La intersecţia
Vizibilului cu invizibilul,
Dincolo de părul pierdut al câinelui,
Dincolo de firicelele de zahăr:
Iată-te! Cu pantalonii în vine!
Cu gura încleştată de groază.
Fără umbră de îndoială
Tu, cel inconfundabil.

Un dialog cu Mihai Vieru

Mihai Vieru: Dragă Claudiu Komartin, cum e să fii atât de tânăr şi atât de prins în fenomenul poetic? Ai vrut să fii poet de la început?
Claudiu Komartin: Nu, trebuie să recunosc că la-nceput nu m-am gândit că aş putea fi poet. Bine, dacă e să fiu sincer până la capăt, îţi voi spune că nici acum nu sunt convins că aş fi poet. Dar scriu poezie şi am înţeles la un moment dat că asta am de făcut, că fără poezie sunt mult mai sărac şi că mă trădez dacă ignor vocea asta (care uneori mi s-a părut că nici n-are legătură cu mine, parcă cineva îmi şoptea tot felul de lucruri în ureche, iar eu nu trebuia decât să le notez – dar asta e cumva partea pozitivă, idilică a scrisului). Am început scriind un fel de eseuri filosofico-poetico-istorice (pe la 14-15 ani), iar poezie scriam cu totul întâmplător, şi doar ca un reflex al lecturilor pe care le aveam. Dar, încetul cu încetul, poezia a preluat controlul, iar pe la 18 ani am început să scriu şi să citesc mult, atunci s-a petrecut în cazul meu declicul – şi datorită profesorului meu de română din liceu, domnul Octavian Soviany, care a contat mult pentru mine în acei ani.

Cum ai debutat?
Am debutat foarte devreme – între debutul meu publicistic şi cel în volum a trecut cam un an, în care e drept că am mâncat jar. Mai întâi am publicat o proză în “Contemporanul”, unde am fost recomandat de Octavian Soviany, iar apoi, aproape în acelaşi timp, câteva poeme în “Ziua literară”. Era perioada cenaclului “Euridice”, am citit în ultima ediţie din acea vară, pe o căldură infernală, tocmai terminasem liceul, eram înainte de bacalaureat şi începusem să cred în ce scriu. N-am fost prea bine primit, dar asta m-a “montat” să le demonstrez lui Urmanov şi celorlalţi că e ceva de capul meu... Apoi, în primăvara lui 2003, Mariana Marin, cu care legasem o frumoasă prietenie, m-a dus la “România literară” unde am publicat o pagină cu poeme mult mai bune. Nicolae Tzone mi-a văzut textele (cu prezentarea lui Madi) şi mi-a propus în pauza unei şedinţe de cenaclu să debutez la Vinea. Astfel, Păpuşarul şi alte insomnii apărea după nici două luni… Din păcate, Mariana Marin nu a mai apucat să-l vadă.

E oarecum straniu pentru lumea în care trăim ca un tânăr să se arunce în poezie şi nu în afaceri. Cum consideri statutul artei în general şi al poeziei în particular în lumea dominată de mercantilism?
Bănuiesc că nu e un statut mult mai trist decât în alte epoci ale omenirii caracterizate prin pragmatism şi dezvoltare economică şi tehnică foarte rapidă. Nu are nici un rost ca noi, cei care ne ocupăm cu scrisul, să ne victimizăm – ştiam în ce ne băgăm când ne-am dedicat poeziei (sau literaturii, în general), cu tot ce presupune asta: trebuie să citeşti mult, să fii la curent cu ce se întâmplă în cât mai multe locuri, să fii cu un pas înaintea ziarelor, a artei de consum, a divertismentului tembel. Asta nu-i tocmai uşor, dar merită!

La vârsta ta, mulţi ar putea avea un mic colţ de invidie. Ai fost în toate părţile globului, ai reprezentat poezia românească şi încă alţii abia acum îşi încep viaţa sau o ratează. Cum ai reuşit?
M-am dedicat exclusiv, timp de şapte ani, scrisului. Nu a contat nimic altceva. Şi chiar dacă am simţit uneori că viaţa îmi scapă printre degete, mai târziu am reuşit să descopăr lucruri minunate şi în felul ăsta m-am simţit recompensat. Am ştiut că trebuie să citesc mult, să umblu mult, să descopăr înăuntrul şi în afara mea acele imbolduri care să mă facă să înţeleg de ce sunt aici – şi să mai şi scriu câteodată despre ele. Dar am avut şi noroc cu carul. Cred că fără el acum aş fi fost distrus – sau mort.

Critica a făcut unele apropieri între poezia ta şi cea a lui Ion Mureşan. Ce spui de asta?
Comparaţia e măgulitoare, dar cred că nu poate merge prea departe (sau prea în profunzime). Şi eu cred, ca atâţia alţii, că Ion Mureşan este, alături de Ioan Es. Pop, cel mai bun poet din România ultimelor două decenii. Vorbesc despre poeţi încă în activitate, pentru că “seniorii” Ileana Mălăncioiu şi Mircea Ivănescu nu mai scriu de ceva vreme. Sigur, mi se va aminti că în aceşti ani au scris poeţi excelenţi precum Petre Stoica, Nora Iuga, Angela Marinescu sau Emil Brumaru, ba au mai şi apărut câţiva care au şanse să devină voci foarte importante (după cum au şi fost poeţi cu adevărat buni care s-au stins destul de repede – ne-a îndurerat pe toţi dispariţia recentă a lui Constantin Virgil Bănescu). Pe mine mă leagă de Ion Mureşan mai puţin decât de alţi poeţi pe care îi pot considera “patroni spirituali”, dar e bine că cei mai mulţi critici nu remarcă asta, rămân în felul ăsta cu câţiva aşi în mânecă.

Mă gândesc că ai foarte mulţi prieteni. Ai un cult al prieteniei? Sunt poeţii mai prieteni decât oamenii copleşiţi de griji?
Ştii cum e, oamenii aflaţi mai des la ananghie şi cei care înţeleg că lumea poate fi un loc înfiorător ("selva oscura", spune poetul) dacă umbli de unul singur prin ea sunt înclinaţi să se apropie mai mult de semenii lor, să lase la o parte egoismul, fudulia şi prostiile ca să ajungă să-şi lipească inima de inimile celorlalţi. Nu ştiu dacă am un cult al prieteniei, nu-mi place să fac caz de asta şi nu sunt un prieten "zgomotos", nu-mi exacerbez silnic afectivitatea (poate că mai am de lucrat la capitolul "exprimarea deschisă a sentimentelor"), dar cred că atunci când e nevoie de mine, sunt acolo. Oricum, cred că ar trebui să facem din poezie o artă a generozităţii, altfel nu văd cum va putea supravieţui în epocile viitoare.

Ai venit de câteva ori la Oradea şi pentru zilele Revistei Familia şi en passant. Cum ţi s-a părut această parte de ţară? Rareş Moldovan spunea că Oradea are tramvaie frumoase...
Iubesc Oradea, m-am legat foarte tare de acest oraş, cum poate, în anii din urmă, doar de Sibiu. Eu sunt bucureştean get-beget, dar am o relaţie tare complicată cu oraşul ăsta, care sigur că e încărcat de tot ce ţine de copilăria mea, iar memoria afectivă nu poate fi înşelată, dar în acelaşi timp, mă şi exasperează – cel puţin în ultimii a fost ca o oală sub presiune. Da, şi mie îmi plac tramvaiele din Oradea, deşi trebuie să-ţi spun că nu am mers decât o dată cu tramvaiul – într-o dimineaţă, pe la 6, după o noapte albă la capătul căreia până şi Rareş Moldovan m-a părăsit...

La Seul ţi-ai rupt o coastă "adamică" şi ai fost premiat, la Espacio Niram în Madrid ai fost premiat. Pe unde ai mai hălăduit în lume (deşi cuvântul îmi pare un pic barbar, mă refer la călătorie şi reprezentare)?
Am umblat destul de mult, mai ales prin Europa, dar şi în Coreea de Sud, unde, e-adevărat, mi-am cam betegit o coastă. Invitaţiile au venit aproape întotdeauna pe neaşteptate şi s-au legat una de alta – iată, anul acesta, după ce am fost împreună cu Ioan Es. Pop la Madrid la invitaţia unor oameni cu care m-am şi împrietenit, am mai primit, prin ricoşeu, două invitaţii – una la Granada, alta la San Sebastian, din partea unei organizaţii basce de cultură care face o treabă splendidă. Am încercat mereu să reprezint România cât am putut de bine. Iar călătoriile astea au reuşit să-mi deschidă perspective neaşteptate. Chiar am impresia că m-am mai emancipat astfel şi că am oferit unor oameni prilejul de a se întâlni cu ceva de bună factură venit dinspre România.

Da, în general, în epoca Mailat se aud lucruri mai mult nasoale despre România şi români. Am cumplita senzaţie că, de fapt, numai alea se aud!
Cred că ar mai fi şi lucruri bune, numai să ai urechi să le auzi.

Ţi-ai propus să fii un reprezentant al vorbitului frumos în orice circumstanţă. Cum de îţi iese aşa de bine?
Am vrut în ultimii ani de liceu să mă fac actor. Uite că am rămas cu ceva din asta, cum şi din pasiunea mea – şi mai veche – pentru elocinţă şi retorică...

În ciuda eclectismului, lumea literară nu e un paradis, ci o junglă. Cam toată lumea îşi dă coate ca să ajungă în faţă. Cum de nu te-ai supus acestei părţi întunecate?
Am întâlnit nişte oameni rarisimi, adevărate efigii ale generozităţii şi ale frumuseţii, de la care am învăţat că nu e nevoie de dat coate şi de lipsă de fair-play (deşi e posibil ca, la început, să o mai fi făcut şi eu, sub influenţa nefastă a unor indivizi meschini – şi, din păcate, e plină "lumea literară" de ei). Îmi doresc să fiu un om tolerant, un om cu vederi largi care să nu judece pe nimeni şi să-i poată ajuta pe alţii să treacă cu bine peste încercările dificile. Prietenul meu Radu Vancu spune mereu asta: scriu ca să fiu un om mai bun. Ce poate fi mai frumos de-atât?

În general, am observat tendinţa de a "scrie bine" în timpurile noastre şi nu pentru vanitate. Crezi în glorie literară?
Cam cred, deşi încerc să mă abţin. Dar nu vreau să fac din dobândirea acestei "glorii" (şi ea, ca toate celelalte, iluzorii) un ţel. Ar fi bine să nu fim vanituoşi (ci doar orgolioşi), dar specia asta încă nu a ieşit din copilărie.

Mă obsedează smerenia asta de tip Zacharias Lichter, pe care îl recitesc. Crezi că e aplicabil modelul la viaţa de zi cu zi?
Am un prieten drag care a trăit până pe la 25 de ani cam tot ce putea trăi un bărbat de lume, un tip dintre aceia care trăiesc viaţa la maxim şi se bucură de ceea ce le aduce ziua de mâine – cu exuberanţă şi frenezie. Iar de la o vreme, ceva s-a schimbat radical în el – citeşte aproape numai literatură religioasă şi e un model de modestie şi de smerenie, gândindu-se să plece din Bucureşti pentru o viaţă curată şi simplă. Îi admir credinţa şi frumuseţea sufletească, dar nu înţeleg până la capăt "ieşirea din lume". Ar fi bine ca oamenii să fie mai moderaţi, mai sinceri şi să trăiască mai cuminte în vâltoarea lumii ăsteia, dar mi se pare uneori că nu suntem decât nişte copii speriaţi care au rătăcit drumul spre casă.

Ce gâlceavă are Claudiu Komartin cu lumea?
E simplu: că omul face ce face şi moare.


(text apărut în "Vatra", nr. 1 / 2010)

Cum îşi dau scriitorii cu firma în cap

Sâmbătă, la noul AFI Palace Cotroceni, am încercat un experiment: o lectură a câtorva scriitori contemporani față cu publicul de mall. Într-un eveniment pus la cale de Leonard Ancuța, adică Expo Mall Cotroceni, Institutul Blecher (adică eu) și Fabrica de Literatură (din partea căreia a venit Victor Potra). O lectură într-un spațiu în care performarea textului contează mult pentru a mai agăța câte un spectator, doi. Ceva oameni au venit special pentru eveniment, alți câțiva s-au așezat sau au stat câteva momente, fiind în trecere. Problema nu a fost publicul (nici foiala dimprejur și toate zgomotele specifice), cum s-ar fi putut crede (ba dimpotrivă), ci scriitorii invitați (care știau de poveste de o săptămână), care în majoritatea lor (3/5, adică Vasilievici, Grosu și Mihuț) au fost absenți, punându-mă într-o situație destul de penibilă. Au citit, însă (și au făcut-o bine, chiar și după criteriile mele), Lorena Lupu, cu care am și avut un dialog interesant despre scrisul ei și dubla postură de actriță și autoare, Adrian Suciu (un poet a cărui revenire o salut cu interes), Victor Potra, cu niște texte scurte sprințare și de efect și Leonard Ancuța. Cei care n-au venit nici măcar nu m-au anunțat personal că nu vin. Pardon, Grosu mi-a sau și-a lăsat un comentariu pe blog, în care se arăta foarte mâhnit (nu înțeleg, zău, ce avu cu mine, care pe blogul lui m-am exprimat mereu corect și echilibrat, spre deosebire de istericii și de fixiștii care îi populează universul blogheresc).

În condițiile astea, nu cred că putem cere prea mult de la public. Nu așa. Ne tot plângem că nu se ajunge la "reprimirea" scriitorilor ca voci importante-n "cetate", toți sunt dezamăgiți că nu reușesc să trăiască din scris, dar sunt atât de puțini destul de serioși, de profesioniști, și care nu se comportă infantil (aud că un cristian iar a impus ca eu să nu fac parte, deși recomandat de unul dintre cei implicați, într-un proiect, sub diverse pretexte penibile). Un alt autor a refuzat să vină la lectură fiindcă nu vrea să citească alături de o scriitoare pe care o antipatizează (și care își confirmase deja prezența la eveniment)... O altă mostră recentă de seriozitate - în ciuda promisiunilor inițiale, USR sprijină noul Club de lectură Blecher pe care l-am dus la Uniune cu 4 milioane de lei pe lună (eu voiam să le decontez drumul celor din provincie, iar lecturile să fie plătite)...

Dacă aș spune că sunt profund dezamăgit ar fi, cred, redundant.

foto: Ana Toma