Poezia în 2017. O descriere sumară

       Un an bun pentru poezie, cu toate lamentațiile unora, cu incredibila miopie a altora (provenită din comoditate și/sau din resentiment, ca în cazul unui Mircea Mihăieș), 2017 a arătat varietatea de poetici, de orientări și de personalități din literatura română actuală. Poeți din toate generațiile au scos volume noi, de la Constantin Abăluță (căruia Editura Charmides i-a publicat trăiesc în fața dumneavoastră, iar o nouă carte, mai sincer ca himalaya. poeme politice, îi va apărea anul viitor la Casa de Editură Max Blecher, cu puțin înainte să împlinească 80 de ani) la câțiva debutanți cu discursuri deja clar personalizate și foarte diferiți între ei: Cristina Stancu (teritorii), Simona Nastac (Culoarea deprimantă a mierii), Dan Dediu (4,5 litri de sânge, miliardar), Nicoleta Nap (ușor desincronizat, aproape imperceptibil), Bogdan Tiutiu (sundial), Ligia Keșișian (Mici cutremure) sau Iulian Leonard (Stau jos și tac), ale căror cărți au apărut la Tracus Arte, Max Blecher, Fractalia, Charmides și CDPL.
       Dintre poeții care au debutat la începutul anilor 2000, Ștefan Manasia (la 40 de ani, Gustul cireșelor e a șasea sa carte, și a patra publicată de Charmides), Dan Coman (Insectarul Coman, Charmides, o revenire extraordinară după opt ani în care a publicat proză), Teodor Dună (kirilă, apărută la Tracus Arte), Elena Vlădăreanu (Bani. Muncă. Timp liber, ieșită în colecția „Vorpal” de la Nemira), Vlad Moldovan (tot Charmides a scos și mult lăudata Glitch), Ana Dragu (Borderline, Charmides) și Diana Geacăr (Dar noi suntem oameni obișnuiți, de la Cartea Românească) sunt în pole-position.
       Dintre așa-numiții „post-douămiiști”, Vlad Drăgoi își continuă parcursul plin de surprize de după Metode, venind cu o carte inclasificabilă, Sergio Leone (Charmides). A patra carte a lui Andrei Dósa, adevăratul băiat de aur, volumul prin care discursul lui Mihók Tamás pare în sfârșit limpezit și ascendent (cuticular), cea de-a doua carte, așteptată cu mare interes, a Teodorei Coman (foloase necuvenite), volumul prin care Marius-Iulian Stancu obligă la o reconsiderare după două plachete prea puțin remarcate/comentate (Pe tine te cântă menajerele) și prima carte de poezie a lui Ovidiu Komlod (noapte-lumină) au apărut la Casa de Editură Max Blecher. Cărți care s-au adăugat titlurilor semnate de 90-iștii Radu Andriescu (Gerul dintre ei) și Sorin Catarig (În răstimpul dintre două plecări).
       De asemenea, cartea unuia dintre cei mai valabili poeți debutați după 1990, Nicolae Coande, intitulată Plagiator. 1962, a apărut la Editura Măiastra, unde poetului craiovean i-au mai apărut în ultimii șapte ani un volum și două antologii. Tot în Craiova, Silviu Gongonea a publicat la Editura Aius, după o pauză de opt ani, volumul A doua natură.
       La Nemira (în aceeași colecție coordonată de exigenta Svetlana Cârstean) au scos a doua carte Cosmina Moroșan (Beatitudine. Eseu politic) și Sebastian Sifft (DADI, după o absență de treisprezece ani). Al doilea volum al lui Florentin Popa, Efrafa, a apărut la Charmides după ce în urmă cu patru ani câștigase cu Trips, heroes & love songs concursul de debut al Casei de Editură Max Blecher. Tot la Charmides au ieșit volume noi de Moni Stănilă (O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni), Alexandru Vakulovski (Priveliști) și Dumitru Crudu (Cinci poeme din Rotterdam). Iar CDPL a scos a doua carte a lui Octavian Perpelea, Noaptea Sfântului Alcoolomeu (Antologie de haikuuri).
       Fractalia a scos cărți noi, în general conceptuale sau experimentale (aceasta fiind direcția predilectă a editurii), semnate de Bogdan Lipcanu (Wishing Light), Sebastian Big (Eul îmbunătățit, o soluție?), Olga Ștefan (Charles Dickens) și Andrei Zbîrnea (Turneul celor cinci națiuni).
       La Tracus Arte, ceva mai puțin activă pe zona de poezie nouă decât în anii trecuți, au apărut un volum postum al lui Ion Stratan, La umbra Greciei în floare, a șaptea piesă dintr-o construcție începută acum 48 de ani de către Sorin Mărculescu (Atât. Carte singură, VII), al cincisprezecelea volum (fără să socotim antologiile publicate din 2005 încoace) al lui Liviu Ioan Stoiciu (Efecte 2.0), precum și a doua carte a lui Yigru Zeltil, ulei de palmier. Singurul titlu menționabil scos de Polirom este Ascuns în transparență a lui Robert Șerban (carte-obiect realizată împreună cu artistul Pavel Vereș).
       Iulia Modiga a revenit la Cartea Românească, după debutul de acum doi ani, cu Incendii. La Paralela 45 au ieșit un nou volum de poezie al lui Octavian Soviany, E noapte în arhipelag, și a treia carte a Danielei Luca, Intermezzo, după un deceniu de tăcere. Editura Școala Ardeleană din Cluj a scos, în coeditare cu Casa de Editură Max Blecher, cartea unui poet 80-ist încă prea puțin cunoscut, Dumitru Păcuraru (Punctul de inversare a memoriei).
       Colecțiile de antologii și/sau opere complete de la Cartea Românească (Liviu Ioan Stoiciu, Romulus Bucur, Matei Vișniec, Magda Cârneci și Ioan Es. Pop) și Cartier (A.E. Baconsky, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Emil Brumaru) întregesc peisajul unui an în care s-a publicat mult mai multă poezie decât ce am ales eu să consemnez aici. Numai să ai timp, ochi și dorința de a (mai) citi.

Două cronici la „Maeștrii unei arte muribunde”

Au apărut, pe final de an, primele două cronici la Maeștrii unei arte muribunde (Cartier, 2017): Rita Chirian a scris despre carte în „Vatra”, iar Lucia Țurcanu în „Revista literară” de la Chișinău.

          Spirala neputinței de a ieși din poezie

         Claudiu Komartin este cel mai activ poet douămiist; câteva dintre cele mai însemnate întâmplări literare – predilect poetice – care se petrec de ani buni pe scena noastră literară îl au ca inițiator și ferment, fie că vorbim despre mica & elitista Casă de editură Max Blecher, fie că amintim despre Institutul Blecher (numit, cam prea minimalist, „club de lectură”) sau despre Poesis International, apreciată drept cea mai unitară, sub aspect valoric, și cea mai „occidentală” revistă de poezie de prin părțile noastre. Privit din orice unghi biografic, Claudiu Komartin este, cu siguranță, omul-orchestră, capabil să se așeze, asumat, „până la sânge”, într-o funcție care miroase a vetustețe și utopie – dacă nu chiar dezonorantă în ordinea pragmaticilor: este un involuntar maestru al poeziei muribunde. Dacă este vorba despre o ciudată formă de franciscanism exersat asupra mezinei sluțite din familia literaturii de astăzi, poezia, sau, dimpotrivă, despre o gravitație care-l leagă indisolubil de marginalitate nu se poate spune cu certitudine, dar sigur este că, fără a ne feri de cuvinte mari, Komartin este poetul care face pentru poezia românească – de azi și de ieri – și pentru cei câțiva câini romantici alienați de poezie cât de mult se poate face aici și acum.

De altfel, Al. Cistelecan formula, vaticinar-lucid, cu ani buni în urmă o sentință care lega numele lui Komartin de „viitorul” poeziei noastre. Nu avea de unde să știe, atunci, importanța pe care o vor căpăta microinstituțiile culturale puse în mișcare de Komartin și nici consecvența cu care va lucra, mai cu seamă în anii din urmă, la reinventarea alchimică a propriei formule poetice (căci fiecare dintre volumele lui Komartin – deși au suportat rând pe rând acuze de manierizare și autopastișă – este produs în laborator diferit, atât ca instrumentar, cât și ca mijloace retorice; firul roșu care fixează însă traseul prin labirint este o vocație de periferic mixată pe sfâșierea de vox clamantis in deserto). Stigma ex-centricității, în ciuda unui halou de notorietate, l-a urmărit încă de la început pe Komartin, atunci când, în aerul încărcat electric de tensiunile fracturiste, debuta, în 2003, cu Păpușarul și alte insomnii, culegere decadentă și clepusculară, marcată de torsiuni care, fără să le fie străine congenerilor, apăreau la el în dantelării vizionare care trebuie să le fi mirosit tare anacronic tranzitivilor de violentare mizerabilistă.

Discursul se limpezește mai apoi, scutură din hlamida damnatului de sorginte romantică și provoacă, din ce în ce mai mult, concretul, sordidul cotidianității, „domesticitatea” pulverulentă – fără a îmblânzi însă animalul convulsiv al viziunii. Așa se prezintă Circul domestic (2005) sau Un anotimp în Berceni (2009). Adevărata mutație se produce însă începând cu volumul Cobalt (2013), cu Dezmembrați (2015) – volum de heteronim, publicat sub numele Adriana Carrasco – și cu textele de underground sau inedite colate în Maeștrii unei arte muribunde (Ed. Cartier, 2017). Titlul din urmă, grație căruia, dacă ne asumăm parcursul unui explorator de amonte, poate fi urmărită spirala acumulărilor din ultimii șapte ani (inițiatici), adună textele reprezentative pentru poetul matur, cu voce distinctă, capabilă să rostească – fără cusur, deci armonic – un ambitus de stridențe, bemoluri și poncife de aparentă inactualitate care ar descalifica orice alt poet. În cazul lui Komartin, reacția scontată se produce însă; și ceea ce ar avea potențial de scandal în mainstream devine nu doar acceptabil, ci sursă de poeticitate. Cum altfel ar putea fi tratate aproape gratuitele asprimi de limbaj sau recurențele semantice sau extinsele serii sinonimice decât ca licențe de artist pentru care tușa groasă ori hiperexplicitatea sunt mișcări de drift stilistic controlat? Și, deloc întâmplător, dacă este să comparăm textele din primele volume cu ineditele din Maeștrii..., o să observăm că cele din urmă și-au lărgit deja amplitudinea, vin din prea-plin, nu din fulguranță, sunt discursive ori actoricești, extinse monoloage de revoltat & acuzator, violente pledoarii ori vituperări de profet-bufon. Poemele, mai cu seamă cele din Douăsprezece secunde până la dispariția luminii, sunt demonologii sau exerciții suicidare, false dialoguri în care eurile își dispută primatul într-o ierarhie de dezagregări, își clamează deriva și, ca probă a inadecvării, și-o cultivă cu poftă autodistructivă; în aceste stranii teritorii ale dezafectării, tras de sfori de prezențe fascinatorii și distorsionante (de pildă, un profesor demonic), subiectul poetic desfășoară scenariile înfricoșate ale unei contrainițieri. Dezarticulată, ruptă, sfărâmată, destructurată, in-coerentă este această făptură ridicol întocmită, nepregătită pentru ritmul nazist al luminii ori pentru cartoanele stridente și friabile realității. În acest registru al obsesionalului și al terifianței, eul cochetează cu cele mai „utile obiecte în cariera pe care vreți/ s-o urmați – fularul, ciobul, gazul, blisterul, lama etc.”, instrumentele (interzise ale) autosuprimării.

Chemările de dispariție, compulsiile fărâmițării, zvâcnetul incontrolabil al unui trup neascultător și al unui creier imploziv sunt laitmotivele acestor narațiuni de apocaliptice ori desprinderi de gravitație și abrutizări: „dar sunt tot mai puține motive să te apuci/ de obișnuitele angrenaje, de aceleași/ construcții înșelătoare/ și mai e teroarea epidermei/ și paranoia/ și durerea nu caută transcendența,/ și mă indispune ceea ce vine din vieți/ pe care nu mi le pot aminti – nu am nici măcar de unde/ să știu dacă au existat – poate/ o licărire, o intuiție din altă eră – și-apoi/ din nou întuneric,/ întuneric deplin” (Sâmbure). Fără îndoială că toate adstraturile tenebroase sau aglutinările de isterii și nevroze țin de o practică a expresionismului în care urletul nu pierde niciun moment din intensitate; e un strigăt care înfierează spuzeala mediocră, inconsistența, nonsensul, devitalizarea, ușurătatea, violul, lumina murdară, infecția.

Totuși, relaționarea cu această realitate nu se poate face decât în logica rictusului, a sarcasmului, a loviturilor ritmice de bici, a autopersiflării, grație căreia jigodia poate fi temporar îngenunchiată: „Mă gândesc la Viorica și la următoarea postare pe/ facebook – nu, nu va fi un text social, angajat,/ nici o glumiță de marginea tevaturii/ politice din ultima vreme – poate o frază-două prin care să-i/ mai împung pe năprasnicii scriitori de statusuri/ ai generației viitoare. Pe băieții puri și duri care/ luminează înfumurați cu un neon deasupra capului/ pe care ei nu văd că e scris TERMINATIO MEMORIÆ –/ treaba lor, eu oricum iluzii nu mai îmi fac.” (Crampa și cearcănul). Oricum, dezastrul este deplin, în ciuda trusei de asigurări și găunoase solidarizări prefirate de guri străine: „Orice ar fi, nu ai niciun motiv să te temi.” (Oscioare) sau „să nu fie nevoie/ să spun banalitățile crase prin care/ oamenii își oferă asigurări că se ascultă” (Crampa și cearcănul), căci râsul – ca orice formă de ieșire din infern, fie ea chiar sursă de noi cercuri halucinatorii – este întotdeauna în „camera cealaltă”, ascuns.

Malign, universul pe care îl în-scenează Claudiu Komartin nu are ieșiri de urgență, nici chiar atunci când schițează existus-uri de aparentă facilitate, menite să coboare tensiunea poetică la un nivel mai ușor de metabolizat; nici liniile trasate înspre realitatea imediată, recognoscibilă biografic, onomastic, toponimic sau evenimențial, nu desfac continentele înghesuite ale acestei lumi aflate sub blestemul implacabil al autodistrugerii, ca în atipica artă poetică 30 plus – și unul dintre cele mai puternice texte ale Maeștri-lor: „Ulcerul mă trezește în pumni. Am/ fața umflată și gâtul uscat ca țeava unui tanc Sherman./ (...)/ Cât de penibile sunt acum comparațiile/ pe care le-aș putea face între moarte/ și orice altceva./ Cât de prostesc să scriu despre glonțul/ care mi-a trecut de două ori prin dreptul urechii/ sau să mai bag în seamă ghionturile pe care și le împart/ pe 28 de canale câteva cadavre politice./ Un mort e un mort e un mort e un mort./ (...)/ În legătură cu scrisul,/ am încercat doar să-nțeleg cum a fost posibil./ Am scris despre ce am văzut: despre iubire futută/ despre nebunie/ și moarte în floarea vârstei./ (...)/ Ce importanță are că am scris câteva poeme frumoase,/ și pentru cine?/ Ce importanță are că savanții ruși încearcă/ să ofere un model matematic al cancerului?/ Tot acolo ajungem./ Generația mea nu mai e generația mea, dacă o fi fost vreodată./ Nicio hârjoană, nicio jerbă de artificii, niciun spectacol/ să mă țină cu sufletul la gură.” Anhedonie, sastiseală și ochi dedat la repugnanțe, metehne ale unei generații paradoxale („o pace încheiată cu atâta ură-n ochi”), sunt articulate în „coregrafii ireproșabile”, într-un „balet mecanic”, în chip de „schimonoseală respingătoare”, doar „trandafirul exorbitant se va transforma/ în cele din urmă într-o scobitoare sordidă”. Trezirea din coșmar este inițiere, cu forțe înnoite, a unui alt coșmar, fie social, fie politic, fie intim, fie ontologic. Hipersenzitiv, eul poemelor lui Komartin este paranoizat, ultragiat, torturat, inervat de toate alertele realului, prins într-un labirint de congestii, în care „Mașina (...) verifică atenția/ și sensibilitatea”, până la capăt, până când „nu voi mai putea convinge/ Mașina că nu sunt un Robot”, până când se va fi trezit „singur ca Hibernatus/ într-o lume necunoscută, ostilă și lipsită de antiviruși”. Mereu în stare de provizorat, întovărășit de amenințarea inconsistenței și a prăbușirii iminente, în zgomotul și furia unui sfârșit continuu, damnatul komartinian visează „să vină odată ceva să întrerupă să intre cât de adânc/ până te destrami de plăcere până ce sunetele/ care te-au făcut să o iei razna se transformă într-o/ muzică pentru speriații care totuși trăiesc/ pe bază de triciclice și autosugestie” (Ilustrată din Schlachthausgasse), corelativ în negativ al sentenței „Și când vom ști ce e de făcut,/ nu va mai fi nimic de făcut”.

Dacă Douăsprezece secunde până la dispariția luminii explorează subteranele unei individualități nevrotice, Dezmembrați și Cobalt – volumele reluate în Poeme-le alese – sunt, judecate laolaltă, alegorii mai curând politico-sociale, în care se tratează, în spiritul unei evanghelii negre, alienarea, ieșirea din țâțâni a lumii, condiționările modernității care transformă ineluctabil omul în mașinărie, care-l instrumentalizează și-l tranzacționează programatic și aseptic, la capătul unei cosmice, infinite linii de producție: „Celor săraci cu duhul nu li se va arăta nimic// Cei ce-au jelit vor jeli până le vor seca inimile// Cei blânzi nu vor moșteni mare lucru, fiindcă/ pe toată întinderea lui, pământul va fi otrăvit// Cei însetați de dreptate vor vedea nedreptatea/ batjocorindu-le osul, împuțindu-le glandele// Cei milostivi vor ști că-n nici una din lumi/ nu le e dat să aibă parte de îndurare// Cei curați își vor miji ochii să vadă o umbră trecând/ pe zidul la care se vor ruga în zadar// Cei ce aduc pacea vor mesteca cenușă, se vor numi/ fiii nimănui// Cei persecutați nu vor găsi loc sub soare/ pentru odihnă și împăcare,// Și nici măcar soarele nu va mai fi zărit decât o dată la câțiva ani// Și plata din ceruri nu va veni, pentru că cerul va fi de piatră/ și va scuipa tot timpul// cobalt peste cei de pe urmă.”

Maeștrii unei arte muribunde are, așadar, forța unei lovituri profesioniste, care paralizează și asfixiază deopotrivă. Departe de a alcătui lirică mângâietoare, textele de aici arată, poate și sub presiunea cantitativă, un poet de neverosimile convulsii, de acute și de splendide viziuni apocaliptice, cel mai puternic și coerent regizor de scenarii negre al generației sale și, pe cât se pare, singularizat deja chiar la scara întregii literaturi de la noi.

Rita Chirian

           „În spaimă ca într-o placentă mare...”

Primul poem – sâmbure – din antologia lui Claudiu Komartin Maeștrii unei arte muribunde (apărută la Editura Cartier în 2017 în seria Cartier de colecție) lovește în plex (preiau această expresie din unul dintre interviurile Norei Iuga: „Scriitorul trebuie să fie original, să te lovească în plex atunci când îl citești”) – este bulversant prin subiectul pe care îl relevă – sinuciderea –, uimește prin austeritatea imagistică și directețea mesajului, dând tonul întregii cărți: „și acum, copii,/ pentru proba următoare vom analiza cele mai/ utile obiecte în cariera pe care vreți/ s-o urmați – fularul, ciobul, gazul, blisterul, lama etc./ și mai ales nu uitați: tot ce vedeți în jur – nu pune/ mâna, tinere, doar v-am spus ce ușor/ poți să distrugi o imagine la care am muncit… cât am/ muncit, dragi cursanți, un semestru întreg? – iată, un întreg/ semestru ne-am scos creierii pentru a putea scrie/ versurile acestea: ce macină în cap rămâne în cap/ ca un hamburger cu dinți strivit între ușile de la metrou –,/ așa încât trebuie să înțelegeți: totul aici este atât/ de cald și de familiar numai fiindcă nu are cum să dureze”. Dacă în primele volume – Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) – prevala interesul pentru exercițiul stilistic și faptul de cultură, în poemele scrise în ultimii patru-cinci ani atenția lui Claudiu Komartin este redirecționată dinspre livresc către existențial (iar antologia la care mă refer este grăitoare, însuși autorul sugerând de fapt, prin selecția pe care o face, că  poezia sa a intrat într-o altă fază: sunt incluse un grupaj inedit – douăsprezece secunde până la dispariția luminii (august 2013 – iunie 2017) –, poeme din Dezmembrați (carte apărută în 2015 și „prezentată ca o traducere a unicului volum semnat de poeta mexicană Adriana Carrasco”) și din Cobalt (scris după sinuciderea poeților Constantin Virgil Bănescu și George Vasilievici și publicat în 2013). În textele cu caracter de artă poetică se pune accent pe dorința de rupere cu viața, provocată de sentimentul lipsei „de temei ontologic” (cum observa Doris Mironescu într-o cronică la Cobalt), ca în – testamentul? – de la etajul nouă nu mai e nimic de văzut: „că poezia consolatoare, că singurele/ noastre salvări, că anxietățile mele își vor găsi/ un liman. prostii./ doar un cazan ruginit, un spațiu convulsiv/ în care fierbe la foc mic toată/ osânza în care m-am lăfăit ca o șopârlă/ borțoasă. ca un roboțel oblu/ hotărât să se extragă din utilaj înainte de a/ afla ce grozăvii mai urmează./ să-mpiedic toate chestiile gogonate pe care va urma/ să le spun./ pentru că se-ntețește și se-ntețește./ așa că mă decupez din fotografii, golesc/ ce se mai poate goli”.

Folosind, de cele mai multe ori, un limbaj minimalist, Claudiu Komartin pune în centrul poemelor sale un eu marcat de angoasa existențială, urmărit de gândul sinuciderii și profund dezamăgit în capacitatea terapeutică a actului poetic. Trăirile sunt prezentate la modul cel mai intens, sentimentele sunt exacerbate până la distorsionare, iar imaginile care rezultă sunt de un naturalism contrariant, pline de nerv: „să te învăț în sfârșit tot ce știu, la lumina brichetei, cu buzele plesnite ca după o lovitură neașteptată, clefăind cearcănele unui azil de bătrâni” (ultimul dumicat); „Creierul meu dă cu mine de toţi pereţii” (Încercăm să convingem nebunia); „Celui ce vrea să-și facă țăndări capul,/ îi las capul meu// și mă duc” (Gata cu strategiile); „…să ne zburăm creierii hohotind// hohotind al naibii, ca după o treabă bine făcută” (Toamna vine și fără noi). Alteori însă e surprins suspansul de până la…, ca în douăsprezece versuri pentru îndreptarea fricii,/ douăsprezece secunde până la dispariția luminii, unde ideea de sinucidere este raportată, volens nolens, și la faptul de cultură, prin introducerea imaginii podului – că o fi Podul Mirabeau, că o fi Washington Avenue Bridge, nu mai contează, cert este că eul are conștiința apartenenței la tagma poeților.

Antologia lui Claudiu Komartin se construiește ca o carte a revoltei ontologice și sociale. În Cobalt era vorba de răzvrătirea eului împotriva propriei lumi interioare. În continuare însă, putem observa tendința de a frecventa tot mai des o altă formulă poetică, cea proprie poeziei de angajare socială. În Dezmembrați revolta dă peste margini, fiind orientată către toate nedreptățile și inepțiile lumii (poate anume din cauza acestui preaplin al nemulțumirii și indignării și din nevoia de libertate totală în exprimarea revoltei autorul o inventează pe Adriana Carrasco și evocă lumea Mexicului, cu toate atrocitățile ce-i sunt proprii). Limbajul este violent, tranșant, de o duritate covârșitoare. Imaginile, specifice zonelor marginale ale existenței, sunt uneori năucitor de crude: „Eu, care sunt încăpățânată și rea,/ care îngrijesc oameni dezmembrați/ și îi spăl cu un burete aspru ca Mexicul,/ eu care fac dușuri reci și citesc/ literatura pornografică a Americii,/ care le arunc în față literaților/ tot adevărul despre mamele lor și/ care le-aș scoate ochii cu ghearele, eu,/ Adriana Carrasco, ademenesc fetele cuminți/ și îi pun coarne/ președintelui în fotografii oficiale” (Citindu-ți scrisorile, Alejandra); „am știut că nu voi zgâlțâi conștiințele ecosez/ târfele haute-couture care-și fac fundițe și panglici din spaimele/ celor singuri, înfulecă foie gras din ficat de om/ dezmembrat” (prin straturile compacte), „ștreangul de intestine e pregătit” (Nimic împuțit să nu mai rămână). Este o poezie a visceralului, a reacției profunde, astfel actul poetic devenind o formă de defulare, o acțiune prin care eul/poetul își dezvăluie toate nemulțumirile, supărările, fricile etc. provocate de... orânduirea nedreaptă a lumii. Dispar căutările stilistice și experimntele care se mai întâlneau sporadic în Cobalt, scrisul manifestându-se ca necesitate instinctuală și, odată cu aceasta, sporind autenticitatea discursului. Iată câteva versuri din poemul Instinctual (o artă poetică), în care se relevă ideea de scris ca necesitate vitală, dezvăluindu-ni-se, totodată, unul dintre modelele poeziei lui Claudiu Komartin – Arthur Rimbaud: „Scrie cel care ar scrie și dacă ar fi ultimul om/ din lume asediat de toți mutanții radioactivi ai lui Bukowski/ ros de anxietăți și-ndoieli/ scrie cel care oricum se simte așa prefăcându-se/ că nu dă doi bani pe asta și totuși/ bâiguie instinctual cu sentimentul precar al unicității /.../ scrie cel căruia nu-i pasă că scrisul proliferează/ ca boala dar nu va umple niciodată vreun gol/ și explodează în flori contagioase și insolente /.../ scrie cel care va muri într-o zi fără semnificații precise/ 10 noiembrie 1891 pe un pat infect de spital/ lângă care alt idiot hârâie în limba celor pe ducă” (Instinctual).

      În douăsprezece secunde până la dispariția luminii, grupajul de poeme inedite (scrise după apariția Dezmembaților) care deschide antologia, deși persistă poemele de revoltă socială, limbajul este mai temperat. Unul dintre cele mai bune poeme ale antologiei este, după mine, Patriotic. Cei singuri (text aprobat de Ministerul culturii și identității naționale), în care intoleranța față de cel care este altfel este prezentată ca problemă majoră a societății (de această dată, românești): „Trebuie să-i lichidezi pe cei care se/ simt mai bine singuri/ să-i lichidezi sau să le scoți asta din cap/ cu burghiul/ fiindcă cei singuri nu își iubesc patria/ n-o iubesc și n-o înțeleg/ ceea ce duce la dezorganizare la haos și chiar la/ trădare /.../ Pentru că ăștia singuri care se uită în gol/ nemulțumiți mereu cârtitori vor/ să fie mai dichisiți și mai pricopsiți să plângă mai frumos/ decât noi chiar să emigreze și-atunci/ ce ne vom face împuținați aici în/ patria-n care totul se rezolvă cu o atenție cu/ pâine și sare/ cu puțin dezinfectant diluat cu/ făptura umană îngropată-n dosare cu doine/ și grătare pe care sfârâie mici?// Pe cei singuri patria îți cere/ să-i bați până cad/ lați/ cu urzici”. Discursul nu este nici emfatic, nici moralizator. Claudiu Komartin depersonalizează de fapt demersul civic, reușind să prezinte, fără prea multe invenții stilistice (practică repetiția ca procedeu de intensificare), o lume a discriminărilor de tot soiul. Din aceeași categorie fac parte poemele Patriotic. Voluptăți, Ceaun, politică personală ș.a. Atrage atenția și Crampa și cearcănul, un poem al marginalului, scris în tonalitățile râsu-plânsului, al cărui final (ultimele două versuri, care sunt un poem în poem) amintește de scena mirifică de la sfârșitul Solenoidului lui Mircea Cărtărescu: „E întuneric, pe Moldovița miroase a tei și a ploaie, ascult/ cu urechea ciulită motoarele care pregătesc înălțarea”.

Referințele la istorie nu sunt mai puțin expresive, Claudiu Komartin developând, în unele versuri, atrocitățile trecutului într-un limbaj de o directețe izbitoare („când vine porcul/ de rus și-ți fute ce ai mai scump/ sau bagă-n rubașcă cesulețul de la bunica”, Patriotic. Cei singuri) sau prin metafore ce trimit la realități specifice unei epoci concrete („Ce altă dovadă mai vrei? – sunt fulgi sângerii, pleoape/ înmuiate-n poloniu./ Și-n Piața de Pește un slăbănog care/ încă n-a greșit cu nimic/ se preface că-i un morun cu gura cusută”, Pregătiri pentru Centenarul Revoluției din Octombrie).

Maeștrii unei arte muribunde este cartea unui poet format, tot mai înclinat către exprimarea autentică, de o pregnanță de netăgăduit. Fotografiile Anei Toma care ilustrează această carte se pliază perfect pe stările și atmosfera ce denotă, afirmă O. Nimigean pe coperta a patra, balansul „hamletian între a fi și a nu fi, între furie și extenuare”. Antologia din Cartier de colecție dovedește maturitatea poetului Claudiu Komartin și confirmă că e unul dintre cei mai buni din generația sa. 

Lucia Țurcanu

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Geo Dumitrescu

Geo Dumitrescu (1920-2004)

s-a născut pe 17 mai 1920 în București. Gheorghe V. Dumitrescu locuiește în copilărie pe Calea Griviței, între Podul Grant și Podul Basarab. După absolvirea Liceului „Marele Voievod Mihai” (în care începuse deja să tipărească reviste în care semna G. Dumitrescu-Geo – de menționat cele două numere din „Licăriri”, scoase împreună cu prozatorul Marin Sârbulescu), intră la Facultatea de Filosofie și Litere. Pe 10 martie 1941 scoate revista bilunară „Albatros”, în care va publica versuri, cronici, pamflete. Tot în 1941 debutează editorial cu Aritmetică (semnată Felix Anadam), iar un an mai târziu pregătește pentru tipar antologia Sârmă ghimpată, cuprinzând poezii ale sale și ale colegilor săi albatrosiști. Însă revista e suprimată după șapte numere de către Cenzură, Sârmă ghimpată nu vede niciodată lumina tiparului și îi este interzisă publicarea celui de-al doilea volum, Pelagră, care trebuia să apară în 1943 la Editura Prometeu. Geo Dumitrescu este nevoit să aștepte încheierea celui de-al Doilea Război Mondial pentru a publica volumul său cel mai faimos, Libertatea de a trage cu pușca (1946), odată cu apariția căruia țelul declarat al tânărului care pleda la 21 de ani pentru „revenirea scriitorului la realitate” pare atins. Libertatea de a trage cu pușca impune un poet ironic, nervos, nonconformist, lider incontestabil al generației sale, comparabil uneori cu tânărul Bogza (deși parcă mai flecar, mai înclinat spre o poză patetică și funambulescă), pe care George Călinescu îl etichetează ca „persiflant” și „sentimental”.

„Prima încercare majoră de tranzitivizare a poeziei noastre” – despre care scrie Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei moderne – are în Geo Dumitrescu un vârf de lance. Poezia de după 1965 reia cu temele și atitudinile, îngropate pentru aproape douăzeci de ani, ale acestei generații lipsite de șansă, pentru care poetul Libertății de a trage cu pușca a fost un reprezentant exemplar. Cărțile de după „dezgheț”, Aventuri lirice (1963), Nevoia de cercuri (1966) și Jurnal de campanie (1974), sunt mai retorice și mai narative decât poezia sa de început, însă întregesc profilul unui autor inteligent și calculat, a cărui ingenuitate e înlocuită cu vremea de o demnitate și un profesionalism ireproșabile. Aceste calități, pe lângă sobrietatea morală de care a dat dovadă în comunism (deși nu se poate spune că distincțiile și recunoașterea „oficială” l-ar fi ocolit), au făcut din G.D. unul dintre cei mai admirați scriitori ai epocii. După această dată, nu mai publică prea multe noutăți, ci doar antologii care îi cimentează reputația: Africa de sub frunte (1978), Versuri (1981), Aș putea să arăt cum crește iarba (1989), Câinele de lângă pod (1997) și Poezii (2000, 2002), în care se arată de o exigență exemplară.

Citabil ca precursor al Generației 80, poet când insurgent și problematizant, când parodic și diversionist, autor al unei literaturi de atitudine și suplețe etică, traducător al lui Baudelaire, Rafael Alberti și Curzio Malaparte în românește, Geo Dumitrescu se stinge din viață pe 28 septembrie 2004.

Probleme

Pentru ce atât de gravi, domnii mei,

pentru ce așa palizi și supți?...

Scriem toți versuri, toți visăm dragoste și femei

și ne coasem singuri nasturii rupți.

Pentru ce atât de triști și răvășiți,

pentru ce visul supremului foc de revolver?

Toți avem simboluri și prieteni iubiți

mocirla vieții și o scară la cer.

Asupra acestui gând pentru care am fost bătut

voi avea dreptate întotdeauna:

pentru ce toată viața, mut

când arta e una singură, una?...

Pentru cine gândul rău și gândul bun,

pentru ce atât de gravi, domnii mei?...

Timpul este un genial nebun

ce numără întruna: un, doi… un, doi, trei…

Portret

Acum pictez un tablou mare –

vreau să-mi fac un autoportret.

Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,

aici, creierul – un aparat sacru și concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,

n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,

aici în colț o să-mi pictez gândurile –

o claie informă de rufe murdare.

Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –

va lăsa să se vadă interiorul

(cu totul neinteresant, în definitiv),

sus, sprâncenele își vor schița zborul.

Două aripi vor fi probabil și urechile,

fruntea cutată – o scară către infinit,

buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate

obsesia roșie a sărutului-mit.

Un ochi atent ar mai putea zări, în fine,

cicatricea unei găuri în frunte,

sau, în maldărul recuzitelor inutile,

ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte...

Ipoteze

            Elenei Diaconu

Câteodată mi-ar plăcea să ai mai mult de paisprezece ani,

să fii mai puțin inteligentă și mai degrabă castă,

să umbli desculță prin bucătărie

și să te cheme cineva, posesiv, umilitor și vulgar, „nevastă”.

Nu știu dacă te-aș iubi mai mult atunci –

poate că aș scrie aceleași rânduri aspre, sceptice și fără poezie

și aș cugeta, la fel, cu neliniște și amuzament,

la bazinul tău prea larg și la sânii de strictă simetrie.

Dar cert e că aș fi tentat la maximum

să te am – cu complicitate și fervoare –

numai pentru a mă gândi superior la prostia soțului tău

când îi spun cu pervers zâmbet afectuos: salutare!...

Încolo, cred că nimic nu poate fi mai interesant

decât să stai la soare o zi întreagă întins pe spate,

fără să mai poți observa că nu există Dumnezeu

și că la C.F.R. condica se ridică dimineața la 7 și jumătate.

De aceea, câteodată mi-ar plăcea să ai mai mult de paisprezece ani,

zâmbetul tău să nu mai fie reticent și ochii tăi să nu vadă

ridicolul entuziast și milenar al omenirii

care aleargă cu preocupare după propria-i coadă.

Aș vrea să fii blindată de aceleași inutile și binecuvântate prejudecăți,

să nu te mai plimbi cu sfidare prin fața zidurilor, goală,

să te îngrozești cu decență de propriu-ți sex

și să te duci docilă și ignorantă la școală.

Încolo, cred că nimic nu poate fi mai interesant

decât să zvârli câmpurilor sălbatice un rod din propria-ți viață,

fără să mai poți observa că nu există Dumnezeu

și că la C.F.R. condica se ridică prea de dimineață.

Nu știu, draga mea, dacă te-aș iubi mai mult atunci –

poate că aș scrie tot aceste rânduri aspre, sceptice și fără poezie

și aș cugeta, la fel, cu neliniște și amuzament,

la bazinul prea larg și la sânii tăi de strictă simetrie.

La moartea unui fabricant de iluzii

Prietenul meu proorocul mi-a spus discret într-o zi

că veacul nostru, bătrân și putred înainte de timp,

va muri lamentabil în curând, pe nesimțite,

ca o simplă trecere de anotimp.

Hei, hoțoman bătrân, veacule muribund,

ai isprăvit prin a pieri de păcatele tale –

din cavourile tăcute și negre de sârmă ghimpată

nu te vor scoate o mie de mii de macarale.

Fanfaron, perfid, te lăudai cu lumină și generozitate –

cineva spunea că ești cel mai modern și cel mai deștept;

ce-am să râd când oi vedea mâinile tale murdare de bani și de sânge

definitiv încrucișate pe piept.

Nu, nu, să nu crezi că te mai iubesc, veac nemilos,

veac stupid al tuturor elanurilor grave și puerile –

cu toate că tu m-ai învățat să silabisesc cuvintele sonore și agreabile

pe care-mi place să le ronțăi zilnic ca pe niște pastile.

Dealtfel, prietenul meu proorocul mi-a spus acum

că tu ești anacronic și pe bună dreptate desuet –

se zice că ai inventat tot felul de iluzii prea colorate și prea fragile

și toată lumea are impresia că ai fost și puțin cochet.

O, veac melancolic și cabotin,

vei duce în groapa ta o mie de minți enorme,

o mie de cărți înțelepte, o mie de mâini misterioase și veștede,

o mie de blesteme, decaloguri, drapele și alte vanitoase forme.

La dracu, să nu fim patetici! – prietenul meu proorocul are dreptate –

în sârma ghimpată timpul doarme și moartea e stăpână –

deces banaș: un cadavru a încetat din viață de plictiseală

cu o hârtie de o sută de dolari în mână...

Ford

Știi, omule nou, ieri am plecat cu închipuirea

peste întinderile tale de pământ și viață...

Nu credeam că femeia ta e mașină de gătit cu petrol

și că-ți înnozi șireturile cu aparatul în fiecare dimineață.

Am fost foarte mirat când ți-am citit numele cu „dublu-ve”

și când am văzut vastele tale abatoare de tinichea,

unde tai cu eroism și dezinvoltură

tot ce-ți trebuie pentru burta și gloria ta.

Eu îți spun că știu să fac versuri,

tu îți încrețești fruntea de mușama bronzată,

îmi demonstrezi că elevatorul ăsta reprezintă una sută mii brațe omenești

și cugeți cordial că poezia este iremediabil demodată.

Mi-arăți apoi cirezile tale enorme –

boii tăi au coarne frumoase, privirile calme și nările moi;

e cu neputință să crezi că funcționează cu benzină

și că se războiesc și ei ca toată lumea și ca noi.

Vezi, omule nou, ai dreptate să râzi de mine –

vagoanele tale cu grâu înconjoară globul de „atâtea” ori,

Fordul tău are mulți cai putere

și din vârful celor 300 de etaje ție nu-ți vine niciodată să zbori.

Tu ești simplu, și mare, și practic, și util, ca Majestatea Sa Cărbunele,

omule nou – cap de nucă! –

în creierul meu se învârte o Americă întreagă de gânduri

și eu încă mai stau câteodată de vorbă cu o ulucă...

Pelagră

Hei, Violaine, dragostea ta caniculară

a eșuat undeva în halucinațiile cu păduri de mămăligă;

bobul de porumb patetic și emancipat

s-a ridicat în vârful picioarelor și strigă:

– Să-mi dați voie, sufăr de actualitate! –

fără injecții cu vitamine și petrol, o să semăn tot mai mult cu o epavă...

Dar, Dumnezeule!, nimeni nu ia în seamă nebunia bobului de porumb –

tu, Violaine, din cauza asta ești bolnavă.

Cu siguranță, însă, tu nu te sinchisești;

când și când, scoțând cuiburile de cartofi din grădină,

îți curge sânge din nas, și nu te miri,

cum nu te miri când iese, mare, indiscretă, luna plină.

Ți-am spus „Violaine” și tu nu ești „intelectuală”

și nu-nțelegi capriciul meu pedant și citadin,

pe mâini și pe picioare pelagra și-a pus pecețile de sfeclă

tu le spui „bube” și le dai cu fiertură de pelin.

Devenit principiu, bobul de porumb a înnebunit, draga mea;

îl vom judeca în instanța veacului exasperat,

deopotrivă cu dragostea ta caniculară,

cu corijențele la limba germană, ca pe un Dumnezeu pensionat.

Îl vom judeca pentru răsplata acestui lirism pierdut,

pentru justificarea eforturilor de medicină și patriotism,

pentru toate primejdiile stomacale, pentru reabilitarea soarelui,

care se varsă pentru noi cu atâta deznădejde și optimism.

Pe legea mea, Violaine, îl vom judeca –

bobul de porumb retrograd, împotriva veacului,

bobul de porumb scelerat, trădător, disimulat în „generalul mămăligă”,

îl vom judeca pentru dreptatea lui Dumnezeu sau a Dracului.

Pentru dragostea noastră universală, Violaine,

în lupta noastră interplanetară pentru un veac mai bun – sau mai nou, în orice caz,

ajunge! nu vom tolera nici o defecțiune!

Domnule Pământ, e timpul să ai ceea ce se cheamă obraz!

De două mii de ani nu facem nimic –

trăiască războiul! – suntem oameni cu doctrină și cu dispreț de moarte:

împotriva „generalului pelagră” și pentru un veac mai bun,

hei, inginer, o conductă de oxigen pentru aliata noastră Marte!

                                                            *

Îți închin, Violaine, sfârșitul acestui poem

– din fericire nu e nimic contagios sau peste mână –

ca să-ți spun că te iubesc și că te aștept

până ce vei avea curajul să te arunci în fântână.

Libertatea de a trage cu pușca

În groapa neagră, poate chiar într-un cimitir,

oamenii, prietenii mei înarmaţi, îşi ascultau propriile şoapte -

toţi erau murdari, slabi, şi patetici ca în Shakespeare,

îşi numărau gloanţele şi zilele şi nădăjduiau un atac peste noapte.

Atunci, a ieşit luna, fără cască, de undeva din bezna ghimpată;

dar oamenii n-au căzut cu feţele la pământ,

ci au aprins ţigările, discutând despre libertatea de a trage cu puşca,

rezemaţi comod în groapa neagră sau poate chiar pe câte-o piatră de mormînt.

Sunt sigur că unul din ei eram eu –

de altfel, astăzi mi-am găsit în sertar, printre manuscrisele fel de fel,

pistolul meu ghintuit, cu douăzeci şi patru de focuri,

cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nşel.

Doamne, ce de isprăvi am mai făcut şi-atunci!...

Ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz şi crud;

ţin minte să fi ucis trei sute şaizeci de duşmani într-un singur asalt –

ah, răcnetele mele de mânie şi triumf şi-acuma mi le mai aud!...

La Waterloo, eram cu bietul Bonaparte cabotinul,

rostandizând pe pragul unui veac;

viteaz şi inutil şi graseiat la culme,

luptam şi-atuncea – ce era să fac ?

  

*

Degetele strângeau o ţigară fumată de mult.

În groapa neagră, ca nişte pietre, cădeau ultimele cuvinte.

Prietenii mei înarmaţi şi patetici mă ascultau uluiţi,

rezemaţi comod de pietrele de la morminte.

Paralel cu noi, dedesubt, oameni îşi dormeau veşnicia –

şi ei discutau despre libertatea de a trage cu puşca, după fiecare măcel...

Dar, pe pistolul meu cu douăzeci şi patru de gloanţe!, luna mi se pare aceeaşi

cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă-nşel!...

Când muritorii dorm

Am scris acum mai bine de nouă ani (când semnam, introdus acolo de către Ioan Es. Pop, ba în „Ziarul de duminică”, ba în „Descoperă”, de unde reușeam să mai câștig mici onorarii, cât să nu fiu sărac lipit) despre Bun-venit printre maimuțe (Humanitas, 2008) – era, cred, primul volum de proze scurte semnat de Kurt Vonnegut tradus la noi (de către Alexandra Coliban) și venea după câteva romane, acelea care l-au făcut celebru în toată lumea, pe care le devorasem. Am rămas un mare admirator al literaturii lui Vonnegut și nu m-aș fi gândit în veci că voi ajunge vreodată să traduc o carte de-a sa. După lupte seculare, ajutat decisiv de Anastasia Gavrilovici, am reușit să duc la bun sfârșit transpunerea în românește a volumului Când muritorii dorm, unul dintre cele trei care strâng postum proza scurtă a lui K.V., publicat de curând de Editura ART. Ca bun cunoscător al operei lui Vonnegut (și ca detectiv al versiunilor românești ale cărților sale), țin să fac observația (sau sugestia) că ar merita republicată Zâmbiți, vă rog (al cărei titlu original e Look at the Birdie...), apărută în condiții tare modeste la Univers în 2009. Recomand Când muritorii dorm, are câteva povestiri minunate, pe care le-am adus în românește cu grija și dragul firești față de scriitorii pe care-i păstrezi aproape cu trecerea anilor.

Iar „cobalt” deveni „kобалт”

La patru ani şi jumătate de la apariție, volumul meu, cobalt (Casa de Editură Max Blecher, 2013), iese în limba bulgară, tradus de către Lora Nenkovska şi publicat de o editură sofiotă mică şi vioaie,  Издателство за поезия ДА (Editura de poezie DA). Sâmbătă, 16 decembrie, la amiază, îl lansez la standul României de la Târgul Internațional de Carte de la Sofia, împreună cu celebra carte de debut a lui Ioan Es. Pop (Ieudul fără ieșire / Адът без изход), tradusă tot de Lora şi apărută anul trecut în aceeaşi colecție. Pentru cartea lui Ioan, ce rămâne o bornă a poeziei românești postbelice, am și scris un scurt text de ultima copertă: „De un sfert de secol, poetul Ioan Es. Pop ostenește la documentele cunoașterii înfricoșate. Asta este ocna sa și, dincolo de tot ce am putea afla din cv-ul său de civil, cred că nimic mai important și mai cumplit de atât nu a făcut Pop pe lumea asta în tot acest timp. Cu o biografie tumultuoasă la tinerețe, cu zdruncinările, supliciile și deziluziile morale ale unui personaj demn de romanele lui Steinbeck – sau de precipitatele grele ca osmiul ale lui Beckett, Ioan Es. Pop rămâne unul dintre cei mai buni și mai glorioși poeți ai unei epoci lipsite de glorie.”
kобалт este a doua colaborare între Lora și mine (nu că aş fi contribuit cu mare lucru la transpunerea acestei cărți în limba ei natală), după traducerea lui Ivan Hristov în româneşte (2016), şi precede antologia Georgi Gospodinov pe care Casa de Editură Max Blecher o va publica în prima parte a anului 2018.