Institutul Blecher 77

Vineri seara, la Tramvaiul 26, Jerome Rothenberg și antologia sa românească, Mistici, hoți și nebuni (Casa de Editură Max Blecher, 2013)

cobalt

for Alexandra

the sun is cobalt when it rises from the body and shines

above the reefs

and my weathered brain on which unknown birds

alight is cobalt

the resistance to compromise and apathy

always has been cobalt

and the nocturnal fear I wanted to

beat as if it were a stubborn animal

is cobalt

the hand I’m writing with on a increasingly distant screen

is cobalt

and my stretched compact muscles sweating

with joy and anxiety face to face with love

are cobalt

and the faint refined tremor that poetry

still awakens in me

is cobalt

a mother’s slow forgiveness is cobalt

the leaf fallen on the sheen of the water

in which a friend dreamed of finding his calm

is cobalt

the need for you was and is still

cobalt

and the old innocence of the poets who transcribed

appeasing verses that I cannot get

out of my mind

is cobalt

there are worlds with tiny skies and

these are happy worlds

in which memory is hope

and before all else wounds are healed

there are worlds in which no-one sells anyone else

and the presentiment of this

is cobalt

and when we speak to each other of love again

don’t believe a word of it

my cobalt eyes will reveal

to you

everything on

that day.

translated by Stephen Watts & Claudiu Komartin

Institutul Blecher 76

Astăzi, ediția a 76-a a Institutului Blecher îl aduce la Tramvaiul 26 pe poetul londonez Stephen Watts, împreună cu care voi citi din poezia lui (tradusă de mine în limba română și publicată în Poesis internațional, nr. 8), precum și din Gellu Naum, Geo Bogza, Angela Marinescu și Mariana Marin, din poezia cărora Stephen și cu mine am tradus în urmă cu un an și jumătate pentru Modern Poetry in Translation. Tot la această ediție se va arăta lumii și cobalt, de-abia ieșit de sub tipar, din care voi citi mai la urmă. Vă așteptăm. Cu emoții. De la ora 19, pe Str. Cercului, nr. 6, la doi pași de Calea Moșilor și de Cinema Europa.

cobalt

Claudiu Komartin, cobalt
(Casa de Editură Max Blecher, 2013)

Pentru cine ar putea să aibă vreo importanță, cobalt va apărea săptămâna aceasta. E aici o parte importantă din viața mea de pe la 26-27 la (aproape) 30 de ani. Și sunt poeme pe care, deși îmi doresc să le uit, vor mai lucra o vreme în mine. Mai sper doar să nu li se pară prea opac celor la care ar putea să ajungă. Volumul le este dedicat prietenilor mei Constantin Virgil Bănescu (1982-2009) și George Vasilievici (1978-2010).

« când e noapte în inima poetului bezna-i mai adâncă şi mai catifelată decât în orice altă nocturnă – o beznă care cere ştirilor lumii să se adâncească şi să se apere de asediul insistent al luminii – la maximum se transformă în o altă substanță: un amestec de tandră forţă destructivă, în Cobaltul lui Claudiu Komartin. »

Andrei Codrescu

Marvin Pontiac

Au spus despre mine

că sunt un negru nebun

care o caută cu lumânarea

că o să mă prăbușesc

și sângele meu o să ungă

benzile de producție ale

uzinelor Ford

și păcura ochilor mei va

mânji caroseria unei

mașini puternice și

posesive portierele unui

Firebird sau ale altei

păsări de pradă

100% americane

forjate-n Detroit.

Niciodată numele niciodată

egalitatea meritul

niciodată ritmul niciodată aici

în corul de voci

hodorogite ale

motoarelor

niciodată eleroanele

reverberația

resorbită în piept

vălurind oasele provocând

implozii-n aortă panica nucleară

niciodată erotic

cu femeile lor sexul

curat ca oțelul niciodată

în garajele din suburbii sânge

de animal pe bara de nichel

sânge de animal

lipsit de noroc niciodată

mi-au spus

până și-un câine știe asta

băiete numai tu nu

mi-au spus

că muzica mea nu poate

fi ascultată decât de cei

ca mine de
primitivi cu urechile

clăpăuge rătăciți într-o

junglă de sunete

un negru bun de nimic

ca toți din familia mea

care niciodată

și fiindcă mama înnebunise

și tatăl meu plecase departe

să-și potolească spaimele
cu vechi superstiții

eu a trebuit să rămân

și să încep să cânt

un cântec de război și de

transă împotriva obrazului

lor mort a femeilor lor

și a urechilor mici

peste care umbra

tatălui meu se întinde

ca un foc de preerie

întețit de păcura

ochilor.

Institutul Blecher 75, la Târgoviște

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită sâmbătă 18 mai 2013, de la ora 10:00, la Muzeul tiparului și al cărții românești vechi (strada Justiției, nr. 7, Târgoviște), la întâlnirea cu Octavian Soviany și Ioana Vintilă. În cadrul evenimentului va avea loc prezentarea volumului Pulberea, praful și revoluția (Casa de Editură Max Blecher, 2012), de Octavian Soviany. O ediție moderată de Claudiu Komartin și Vlad Pojoga.

Vlad Drăgoi în ofensivă

În luna mai, la Casa de Editură Max Blecher.

Institutul Blecher 74

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 12 mai 2013, de la ora 19:00, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții M. Duțescu și Krista Szöcs.

M. Duțescu (n. 1979) este arhitect și predă la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. A debutat cu volumul de poezie „și toată bucuria acelor ani triști” (2010), pentru care a primit Premiul Național „Mihai Eminescu” – Opera prima.

Krista Szöcs (n. 1990) a studiat la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și a debutat cu volumul de poezie „cu genunchii la gură” (2013), fiind cel de-al doilea membru al grupării „Zona nouă” care debutează editorial.

Un meseriaș: Petru M. Haș

L-am mai prezentat o dată pe poetul Petru M. Haș, în Poesis internațional, nr. 7 / dec. 2011 (puteți găsi portretul pe care i l-am făcut și o selecție din poezia sa de până în 2011 la pag. 14-21). Volumul lui de anul trecut, Aicea plouă de rupe (Editura Brumar, 2012) este a opta carte pe care o publică – a patra din ultimii patru ani, dintre care, ce-i drept, două antologii: Lectura de apoi (2009) și Preotul din pădurea a patra (2011). Petru M. Haș este și în Aicea plouă de rupe un poet veritabil și un meseriaș pe linia unei poezii directe, tranzitive, dezinvolte și (auto)ironice, incomode ca omul Haș, unul dintre șturlubaticii tineri-bătrâni din literatura actuală, un autor inventiv și versatil care ar merita mult mai multă atenție decât a avut parte poezia sa până acum.

val chimic

cel mai bine e să nu-ți vină

niciodată nimic

lasă, mă, ginu-n pace

și țigările, că mori,

Dumnezeului,

plebeu bătrân și prost ce ești,

fără poftă de mâncare

fără mâncare, dacă ai zice,

de poftă, ăștia de-acum ar zice

lăsați-l așa o-ntoarce el să dea bine

au mai făcut-o unii și-au murit dracului.

Ăsta-i un zeu durduliu

care toată ziua mănâncă dulciuri

pe strada castelului cu

mușina și zice: mă, să știi, mușina

ăsta e cineva. În tinerețe bea vin.

Vin roșu, credea el că dă bine. Treaba

lui.

Cel mai bine e să-ți vină să stai degeaba.

Un Degeaba uriaș cât muntele ăla Tâmpa.

Până mori. Până cu â din aaaaaaa!

De parcă ai pica de la etajul șaptesprezece.

Și, uite-așa, nu mănânci. Îți

pare rău. Dar să nu-ți pară.

Aproape un secol te-ai tot hrănit.

Și ce folos.

O dată tot mori. Fii liniștit.

Ăștia și ei au să moară. Poate unii chiar știu.

Până la urmă, peste toți, peste lume,

o să vină așa, frumos, vânturându-se un pic prin aer

valul ăla amețitor

un Val Chimic din cer,

de sulf și ciocolată amăruie

și o să amestece totul cu iarba

cu argila, cu telefoanele, cu

calculatoarele care au să tot piuie

al naibii și nimeni n-o să le

mai audă.

Atâta tot. Un val.

Poate un val val val val val.

Dar chimic, băiete, să știi, de tot chimic.

salată

În sfârșit

tot nu sunt liber

de mic mă gândeam că

în clasele mai mari

o să fiu și eu liber

pe urmă în studenție

amăgire pură

niciodată n-am fost eu liber

poate doar așa

uneori anapoda am impresia

și mă gândeam că o să fiu liber

în curtea spitalului municipal

pavată cu sânge

au tot căzut frunze

de prin septembrie

și mai plouă

și mai cad

noapte de ianuarie

Viața e o boală de care

te vindeci greu,

unii mai repede

alții mai încet

dar în cele din urmă tot scapi.

Eram în cameră doar două persoane

(adică suntem)

era frig și târziu.

Eu și o muscă.

Cine știe cum ajunsese

aici și de unde. Dar

uite că mai zboară.

Duminică

Dumitru Crudu. O selecție

Apropiatul număr 12 al revistei Poesis international cuprinde un portret al poetului Dumitru Crudu, cunoscut astăzi mai cu seamă pentru teatrul și pentru volumele sale de proză (deși Eșarfe în cer, poemul apărut anul trecut la Editura Cartier, e o carte care îl reconfirmă ca pe unul dintre poeții români importanți din ultimele două decenii). Cred și eu, precum Radu Vancu (ce semnează o excelentă cronică la Eșarfe în cer), că, împreună cu Constantin Acosmei, Dumitru Crudu reprezintă un precursor excepțional al poeziei 2000-iste. Postez aici o primă parte din selecția pe care am făcut-o din poezia lui Crudu, cuprinzând 18 poeme din primele sale trei cărți, publicate între 1994 și 1996.

dimitrie

eu sunt şobolanul şi eu sunt viermele

eu sunt fluturele care zboară prin aer

noi cu toţii suntem cei care mergem

pe pămînt şi ne tîrîm în coate vocile

noastre nu se aud sunt slabe slabe

dar uneori noi ne vedem eu sunt şobolanul

care îşi scoate capul dintr-o gaură veche ştiu

că sunt urît şi din cauza asta sufăr enorm

iar eu sunt viermele

care mişună prin bălegar

şi eu am complexe dar vine seara şi ea mă ia

în palme şi se joacă cu mine noi cu toţii suntem

singuratici singuratici şi suferim enorm

din cauza asta iar eu sunt fluturele care

zboară pe sus şi eu sunt singur singur şi mă

înspăimînt uneori cînd mă uit în oglindă

dar vine seara şi vine vara şi noi

ieşim pe cîmpie şi ascultăm cîntecele

voastre şi nouă ne plac enorm

eu sunt şobolanul şi eu sunt viermele

şi eu sunt fluturele care zboară prin aer

şi nouă ne plac la nebunie

cîntecele voastre absurde

falsul dimitrie crudu

dimitrie (crudu) a ieşit din casă s-a rostogolit

ca nişte hîrtii de ciocolată ca nişte coji de nucă

păsările l-au urmat şi-au fîlfîit

frunzele au bîzîit

salut salut

pe uşa din dos a ieşit într-o cămaşă lungă

şi uşa a rămas deschisă

dimitrie are doar un singur costum

o singură dată

nasturii săi stau grămăjoară pe masă

şi-i coase doar cînd îmbracă costumul

dimitrie nu bea niciodată un pahar

pînă la fund

el pe masă mai are vreo şase pahare

dimitrie ridică mîinile în sus

şi se contrazice

acum ca o draperie la geam dimitrie

iese din casă

ca şi demetrios

care merge în faţa sa

şi uşa la fel o lasă deschisă

X     X     X

a venit iarna a venit frigul a venit o femeie o altă

femeie a venit prietenul meu a plecat fratele şi sora

mea a venit frigul în rotocoale foamea şi spaima au făcut

un cerc în jurul meu de fum şi de flăcări m-au înconjurat

într-un deşert într-un oraş şi apoi în altul a venit

o femeie s-a întîlnit cu alta şi eu cercetez cu

mijloacele poemului despre ce vorbesc ele nu-mi foloseşte

la nimic la altceva foamea mi se ridică la fel ca un vin

prin oase în gură dimitrie fără bani recitînd poeme

pentru o ciorbă pentru o cană de vin sora iubitei mele se

coboară pe scări îmi pune ceva să mănînc e o cameră prost

mobilată ciorapii mei put vorbim despre literatura

veche plîngem încerc să dorm pe un pat întins pe o stradă

în mijlocul ei acolo chiar în pat încerc să modific

sintaxa structura mîinile îmi îngheaţă picioarele limba

mi-e îngheţată aşa sfîrşesc imperiile tot mai la nord

sar de pe un gheţar pe altul a venit o femeie mă trage

de mînă de mînecă e albă albă poate e neagră nu ştiu

mă îndeamnă să facem dragoste în piaţa goală vin poliţiştii

călări pleacă se duc mîncăm din nişte farfurii

vechi putrede sparte cu mîini îngheţate aprinse ca nişte

lanterne balene peşti mai ales peşti ne întreabă dacă

nu vrem să-i mîncăm ne dezbrăcăm ne spălăm cu ninsoare

eu o frec pe spate vin poliţiştii călări fugim tribunale

guverne iarna frigul a venit de departe nu vedeam

că ea purta ochelari

dimitrie

mi-am tras ciorapii şi abia după aia

m-am hotărît să scriu mi-am tras pantalonii

şi cămaşa şi abia după aia

am început să scriu

eram gol şi nu îndrăzneam să

scriu nici un rînd

mi-era ruşine sau poate

îmi era frică

mi-am îmbrăcat puloverul şi paltonul

şi abia atunci am început să scriu

eram în baie am dat drumul la apă mi-am

pus căciula mi-am tras mănuşile

mi-am încălţat bocancii mi-am pus

fularul şi abia atunci

am început să scriu

eram gol gol şi nu îndrăzneam să

scriu nici un rînd

mi-era ruşine sau poate teamă

din declaraţiile lui dimitrie crudu

dar şi eu am fost la fel ca şi voi

la fel la fel

dar şi eu am avut

doi ochi şi două picioare

dar şi eu am mers pe străzile astea

şi cînd se terminau o coteam pe altele

dar şi eu am fost la fel ca şi voi

dar şi eu deseori îmi băgam

mîinile în buzunare

şi nasul meu la fel stătea

între buze şi frunte

dar şi eu la fel am avut

plete lungi

unghii pe care mi le tăiam uneori

dimitrie

eu am iubit-o ca hîrtiile care învelesc tortul

din toate părţile strîngîndu-l cu putere în braţe

ce disperate sunt hîrtiile rupte de tort ruşinate

ele îşi ascund ochii şi nu mai cred să mai aibă vreun

sens în viaţa asta noi nu mai avem nici un sens nici

un sens se lamentează ele şis e aruncă bu-u-f de pe pod

în apa rîului eu am iubit-o şi îi smulgeam de corp

îi dezbrăcam hîrtiile de tort care se aruncau disperate

pe fereastră

eu o iubeam în blidul patului ce disperate

erau hainele ei noi ne iubeam iar hainele noastre ne urau

eu am iubit-o gol ca cerneala care nu s-a transformat

încă în cuvinte printre farfuriile care se spărgeau ne

iubeam iar hainele noastre care se tăvăleau în glod

păreau nişte rămăşiţe de la un mare ospăţ

nişte oase aruncate la cîini dimitrie

(din Falsul Dimitrie Crudu, 1994, 2004)

asta cam aşa e

dacă se termină asta

da da

vrei să te duci

tu ai ştiu

dar să credem

şi dacă

aşa şi este

multe îţi mai

foiesc prin cap

ştiu ştiu

ştii

nu mă mai pot

vreau să mă

pierd

dacă aş fi avut

ţâţe

dacă aş mai avea

putere în ochi

m-aş ascunde

în pantofi

au venit fetiţe

cu fundiţe

băieţaşi

cu pantalonaşi

când te duci

la toaletă

şi-ţi descheie şliţul

asia aşa e

ştii

nu

plecat vei fi cum

vrei să fii

ajunge ajunge

trompetele cărnoase

da da mătuşi după uşi

uncheşi

după cireşi

broscuţe într-un copac

oac oac

peştişorii papă viermişorii

asta cam aşa e

seara

mesele l-au părăsit

scaunele l-au părăsit

lingurile paharele

toate toate

l-au părăsit

cănile măturile

şi becul din tavan

acum

am atâtea haine

în dulap

atâţea pantaloni

e iarnă e toamnă

e 23 ianuarie

e 23 februarie

un bărbat pe o

stradă

doi bărbaţi

pe o

altă stradă

un

spectacol

un film

am atâţea pantaloni

atâţea pantofi

e destul doar

să deschid

dulapul

e 23 februarie

e anul

1994

îmi îmbrac

o cămaşă

acum

când se vor sfârşi toate

când se

vor sfârşi

toate acestea

dimitrie

femei cu copaci în braţe

ele nu se mai pot uimi

lebede viermi

ultimile zile de toamnă

când se vor sfârşi oare

toate astea dimitrie

culori pe care nu ai

apucat să le vezi

cuvinte pe care

nu vei şti niciodată

că nu le-ai spus

sticlele de votcă

sticlele de votcă

de chefir

goale goale

sunt foarte multe

beau bere

te caut

printre ele

astă noapte fusese

întuneric

cuprind cu gura

halba

fundul e rece

e uscat

deschid o conservă

de carne

mă bag acolo

(din E închis vă rugăm nu insistați, 1994)

un gândac merge

de unde această frică Doamne

în mine când eu te invoc

în întunericul care creşte în mine

Doamne Isuse Hristoase eu

stau beat pe pat şi mi-e frică

mi-e frică de tine

capul mi se învârte pe pat ca pe

valuri

şi nu pot să adorm

în camera vecină cineva râde

de mine

poate eşti tu

Doamne

Doamne Isuse Hristoase

în camera vecină

nu eşti oare tu

apartamentul nr 27 bl 5

str Memorandului unde

în fiecare seară

toţi se întorc beţi

cu troleibuzul nr 7

şi vorbesc despre mine

Te-am văzut vorbind cu portarii pe scări şi

m-am gândit cât de tare ai îmbătrânit

Şi n-am vrut să intru în clădirea asta

Stăteai de vorbă cu o sticlă de lapte în

mână Altădată

beam vin împreună în parc

Din staţie îţi vedeam ridurile Ţi se văd de la

o poştă

Degeaba porţi ochelari şi bei lapte

şi flirtezi acum cu portarul ăla tânăr Degeaba

degeaba ai mers cinci ani la facultate

şi ai transcris оn caiete diferite gânduri

înţelepte

Am urcat într-un troleu şi am coborât

peste o staţie Poate eu arăt şi mai

lamentabil

stau pe nişte pietre Doamne

şi mă gândesc la tine

stau pe nişte pietre

dintr-o casă care se demolează

pietrele mă lovesc

ca şi faptele mele din trecut

camerele astea le cunosc

foarte bine

aici

am locuit o sumedenie

de ani

degrabă va fi

un loc

pustiu

eu voi mai trăi încă

vreo câţiva ani

Doamne din casa asta nu au mai rămas decât

nişte pietre pe care eu stau acum

şi mă gândesc la tine

şi un praf alb

cade peste mine

şi tu ai îmbătrânit

ca o privire fixă

ca o gură fără dinţi

deja

nu mai putem evita

 călătoriile

în jurul becurilor aprinse

enorme

Aşa sunt şi ochii mei oare

acum

ca aceste becuri

Nu mai am poftă de nimic

de nimic

decât poate să beau

şi să mă gândesc

cât de mult

ai îmbătrânit

t

u

Şi ce vom face noi gândacii de bucătărie când or veni

oamenii cu şpreiuri Şi ne vor stropi în aer Nu vom şti

niciodată de ce ne urăsc De ce ne strivesc cu degetele lor

lungi Paturile de deasupra noastră scârţâie N-o să aflăm

 niciodată Ne ascundem prin găuri Noi nu purtăm nici o vină

Şi nouă ne plac foarte mult bucătăriile de vară Şi paturile

moi scârţâind

ei duhneau a băutură

şi ele la fel

a votcă şi lichior

a vin amestecat cu miere

ei dormeau beţi sub pat

ele bete

se loveau de perete

ei se învârteau bezmetici în baie

când am intrat

duhneau a coniac

toţi erau beţi tufă

păianjenii moliile şobolanii

Viespele se făcuseră fufă

în sticle băutură nu mai era

toţi

îţi sărbătoreau Maria

revenirea ta

eu îs guzganul şî eu îs vermili eu îs

fluturili cari zboarî prin air Noi cu toţi sîntem şei cari

merjem pi pământ şi ni târâm în coati Voşile

noastri nu s-aud Sânt slabi slabi Dar uniori noi ni

videm Eu îs guzganul cari îş scoati capul dintr-o bortî vechi

Ştiu c-îs urât şî din prişina aiasta sufăr inorm Iar io mi-s

vermili cari mişuni prin băligar Dar vini sara Şi ea mă ie

în palmi şî sî joacî cu mini Noi cu toţi sântem

singuratişi singuratişi Şî suferim inorm din prişina

 aiasta Iar io mi-s fluturili

cari zboarî pi sus Şî io îs sângur sângur Şî mă înspăimânt

când mă zgâiesc în oglindi Dar vini sara şî vini vara

Şî noi ieşim pi câmp s-ascultăm cânteşile voastri Şî nouă ni

plac inorm Eu îs guzganul Şi eu îs vermili Iar io mi-s

fluturili cari zboarî prin air Şî noă ni plac la nebunie

cânteşile voastri absurdi

(din Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente, 1996)