1.
„Is dying harder than being already dead?”
(Robert Lowell)
Deja 30 și nicio iluzie să netezească drumul.
Ulcerul mă trezește în pumni.
Am fața umflată și gâtul uscat ca țeava unui tanc
Sherman.
Tusea ar strica tot cheful femeii de lângă mine
dacă femeia de lângă mine n-ar fi plecat
acum câteva luni, înainte să se crape de ziuă.
Cât de penibile sunt acum comparațiile
pe care le-aș putea face între moarte
și orice altceva.
Cât de prostesc să scriu despre glonțul
care mi-a trecut de două ori prin dreptul urechii
sau să mai bag în seamă ghionturile pe care și le
împart
pe 28 de canale câteva cadavre politice.
Un mort e un mort e un mort e un mort.
Un gram de iarbă e un gram de iarbă și-atât.
Slavă Domnului, am înțeles la timp despre ce era
vorba.
Cele câteva lucruri pe care mi le-am dorit ca un
disperat
mi-au fost fluturate puțin pe la nas
și apoi mi-au fost luate.
În legătură cu scrisul,
am încercat doar să-nțeleg cum a fost posibil.
Am scris despre ce am văzut: despre iubire futută
despre nebunie
și moarte în floarea vârstei.
Nu mă mai enervează dobitocul ăla obsedat de mine
care spune peste tot
că am fost favorizat
că am avut proptele.
Ce importanță are că am scris câteva poeme
frumoase,
și pentru cine?
Ce importanță are că matematicienii ruși încearcă
să ofere un model matematic al cancerului?
Tot acolo ajungem.
Generația mea nu mai e generația mea, dacă o fi
fost vreodată.
Nicio hârjoană, nicio jerbă de artificii, niciun
spectacol
să mă țină cu sufletul la gură.
„Matur și inegal”, când alții de-abia încep.
Celulele au început să o ia razna,
grădina s-a transformat într-o pârloagă
unde se hârjonesc, cât mă așteaptă, niște animale sălbăticite.
Sunt răbdătoare. Și sunt în stare de orice.
Să se îngrijoreze mă-ta de „denivelările și inegalitatea
izbitoare din acest volum de maturitate”.
Deja 30 și nicio iluzie să netezească drumul.
2.
Despre prieteni, despre palmele lor mari,
deprinse cu munca, despre noaptea
în care un munte de om a plâns cu mine
sub un nuc despicat în două de fulger,
despre liturghiile în timpul cărora mă hlizeam
cu băiatul cantorului,
despre leucemia Feliciei, despre imensa ei
fericire
când începea dansul,
despre ochii aceia scăpărători în care
nu voi mai privi niciodată.
Despre batistele parfumate ale bunicului,
despre răutăți și regrete
și arcade însângerate și alcool împuțit,
despre dimineți amnezice și capete rase,
despre fularul lui Vasea, despre râsetele
din camera cealaltă.
Despre scrumierele vorbitoare,
despre furia indianului Cherokee după ce i s-a
luat totul,
despre banii pe care îi aștept dintotdeauna,
despre graba asta nebună, nebună –
și despre mine,
cu țigările pe terminate și gluga trasă pe cap,
pândind la geamul unei benzinării cu
luminile stinse.
3.
gata cu teenage angst-ul,
cu fițele de copii ai timpurilor noi,
de feți ai tiranului cu capul de silex, noi
am văzut de mici nonsensul revoluției
sălbăticirea treptată a lumii așa cum o cunoaștem,
„goana după lucrurile curând trecătoare”,
ne-am gândit să ne revoltăm, dar
nu mai avea niciun rost.
atunci am descoperit drogul –
tangoul amfetaminei, valsul opiaceelor,
menuetul pastilelor, revelațiile mătrăgunei –
și o dezordine unică, și dependența și, da,
am trăit la limită, pentru că altfel n-ar fi avut
sens,
am privit buimăciți în ochiul furtunii
și
ne-am
aruncat
