Enoriașul eolian

Muzica se oprise, dar întârzia să dispară
am mai auzit-o o vreme, fanată, la capătul coridorului
în colțul acela stăruiau o droaie de amintiri
cu enoriașul eolian, fratele meu de cruce
tipul ăsta plutea la câțiva centimetri deasupra podelei
cu toate că nu era unul dintre cei ușuratici
care datorează totul alcoolurilor tari și imaginației
îmi cerea să jurăm că nu ne vom trăda
singurătatea muncită, că vom fi îndărătnici și traklieni
eram îndrăgostiți, plăvani galeși ce se visau poeți
cum alții visează la un oarecare triumf inghinal
puri și tâmpiți baletam printre câteva mii
de femei care se prefăceau dornice
deși erau al naibii de prefăcute și rele
numai că noi ne promiseserăm să facem din viață
un truc genial, un număr de magie
urmat de o dispariție fulgerătoare
alunecam în vârtejurile de fum din
încăperile lor minuscule camuflați în faguri
pe acordurile unei muzici toată numai
sex și vâltoare, sarcasmul ne încâlcea versurile –
despre una din nopțile acelea s-a povestit îndelung
cineva (poate chiar eu) a bătut un cui în aer
altul (cu siguranță el) s-a strecurat într-un pian
de unde nu a mai fost văzut ieșind niciodată.

Căutătorii de aur

 

Ca tăunii, ca vulturii și ca viespile s-au năpustit
până s-apuc să pun masa și să aerisesc încăperile
ca ciulinii și florile carnivore mi s-au lipit
de pielița zgârcită a pieptului
când am dat de știre că inima mea e un bulgăre de aur
și că e de ajuns pentru toți aventurierii
cartoforii și călugărițele excomunicate
pentru căutătorii de comori decepționați
de puținătatea ascunzătorilor rămase necercetate
pentru junkiștii imaculați
pentru cei pierduți și uitați și flămânzi după glorie
pentru băieții duri care s-au crescut singuri
cu pielea crestată de atâtea eșecuri fumează
pe bordură și cântă privind indiferent trecătorii
am uitat să menționez că sunt un mincinos înnăscut
că am sărutat cu forța o broască râioasă care
de rușine s-a retras în pustiu
și stuchesc precum un gibon respins de toți ceilalți din ceată
că cerul gurii mi-e mai negru decât cerneala de sepie
că dragostea m-a jucat la cărți și-a pierdut
dar inima mea e un bulgăre de aur
și nu mai am de dovedit nimănui nimic.

Erevan, iulie 2026

Dar există și poezie

 

Dar există și poezie

pe care o citești fiindcă e despre un om

ce se simte mai mizerabil ca tine

poate îl și cunoști

poate n-ai bănuit că e așa de nasol

poate nici nu e de fapt se preface

exagerează

s-a lăsat iar de pastile

de iarbă sau colțunași

ți-e milă de el

sau de ea nici nu mai știi

poate că-ntre timp și-a început tranziția

și ție nu ți-a zis nimeni

și nu te prinzi nici din carte

fiindcă tu cauți să citești printre rânduri

să iasă de acolo suferința ca untdelemnul

așa ești tu autosuficient și transfob

doar ți s-a zis

+ trecut de 40 deci de-a dreptul libidinos

și brusc ți se face milă de tine

Dar există și altfel de poezie?

normal hai să-ți zic

e despre unii care lucrează la ceva epocal

un nekrovehicul propulsat de melancolie

iar pentru asta nu au

la îndemână decât oasele

celor mai adorabile animăluțe din crângul ăla

după ce sfâșie pielea

carnea și zgârciurile

trebuie să lustruiască oscioarele zile în șir

apoi le asamblează cu grijă vor

să ajungă cu utilajul ăsta la Lună

în centrul Pământului sau

al unui furnicar de siliciu

conectat la hipofiza ta

sunt întreprinzători lipsiți de compasiune

și nu se tem de nimic

nu îi știi

nu te știu

ai grijă ca lucrurile să rămână așa

Te-aș ține de mână acum, dacă și mâna mea ar mai fi ce a fost

Doamne Dumnezeule, cât mi-am mai măsurat cuvintele în ultima săptămână.
Cât de tare am încercat să nu fiu patetic și să nu mă agăț ca boul de coma ta
doar ca să scriu poezie, deși dacă nu era poezia noi n-am fi fost decât doi străini,
chiar dacă până-n final am rămas străini,
cu toate prinsorile și bețiile și respingerile și cârtelile
care ne-au adus câteodată laolaltă și deopotrivă ne-au despărțit.

Ai excelat de când eram tineri în arta scalpării, deși nici tehnica, nici trofeele nu te interesau,
ci, cum am aflat din cartea ta cea mai inegală, plăcerea spectacolului.

În creierul tău nu mai e nimeni, dar corpul ți-e viu, uite încă o întâmplare pentru care nu ne-au pregătit
nici cărțile,
nici fotbalul,
nici Pearl Jam.

S-a stins și ultima scânteie, s-a dus ultima fază din finala în care
n-am înscris golul decisiv
și-aș vrea să vă întreb, pe tine sau pe Adi, care era visul
pe care-l pasam în sufrageria aia de la unul la altul
de parcă lumea ar fi-nceput cu noi.

Era un Paște posac, ne simțeam cu toții în deplasare,
dar eram golgheteri, pariori geniali și poeți
și nu avea cum să se termine.

 

Să ne imaginăm o țară

 

Să ne imaginăm o țară din care a dispărut dragostea.

Și într-o familie-i cumplit când se întâmplă asta,

ce să mai vorbim de un întreg popor

plin de hachițe și prost orientat din născare.

Să ne imaginăm un loc unde oamenii nu se mai recunosc

și se pândesc unii pe alții

și nu se rușinează de nimic.

În care membrul-fantomă amenință, suduie,

oftează în somn după satârul care l-a retezat.

Să ne imaginăm o placă de metal

trântită cu ciudă peste proiectele tale de viață.

Cămășile verzi și cămășile brune,

semn că unele mode nu apun niciodată,

taberele de instrucție, marșurile, ordinele lătrate.

Primii creieri scurși pe asfalt

într-o încăierare cu ăia care ne dușmănesc.

Să ne imaginăm limbile

tăiate și azvârlite iar ca vreascurile pe foc.

Să ne imaginăm flăcările

și să păstrăm în minte imaginea asta

ea ne-ar putea opri de la încă o mare ticăloșie.

Să ne imaginăm florile și oasele de sub flori.

Singurătatea. Mirosul ei de smoală încinsă.

Regretele prea târzii.

Să ne imaginăm o țară.

Meridianul Zero

țigani maghiarizați pe bicle țanțoșe

în fața statuii lui Emmanuel de Martonne

degeaba dau să-mi feresc buzunarele

și glezna sudistă trecută prin șpițuri și prin zoaie,

că ei se duc în treaba lor

dar mai încolo sunt de-ăștia de-ai mei,

vântură-lume lihniți, la Seven Food,

ronțăind trei dintr-un hot dog

(o, casa mea e peste tot, și râuri curg

muștar, sictir și maioneză)

dar arătarea din parc nu o s-o știe nimeni

pentru că firea ei și-a mea,-ndrăznesc

să cred, sunt confraterne

ce cuvânt mare, când ești născut în '83

și năruit surprinzi în toiul nopții rotirea

euforică a unui Puck pe role și-n minijupă roz,

eliberat de-obolul zilnic

(cât îmi dorisem beatitudinea aceasta-n vers).

iar eu, care-s de nici o săptămână-aici,

părtaș la viața unui oraș cuminte

și virtuos în pacifism și langoși cu leurdă,

mă trag nici întru totul treaz, nici bubuit, înspre cetate

și mai că m-aș opri în fața catedralei

înflăcărat de frumusețea pe care nu o înțeleg

și-acolo să fac circ, să ricanez, să mă dezic

de poezia confesivă,

de poezia-crater, suficientă sieși

și minții-n fine lămurite, de mitíc.

stea, măr, enigmă

Am povestit mult despre tine noaptea trecută

sunt câțiva ani de când nu o mai făcusem

acum trec într-o mașină condusă de inevitabilul

tip matinal și nervos

pe lângă apartamentul în care

te-au găsit, ca pe-un copil cuibărit în el însuși,

sărbătorind cu sângele coagulat

reușita ștrengăriei macabre,

fără suflare, vânătă, greu de recunoscut

(cum te-am văzut depusă la capela din Visarion)

doar zâmbetul ți se păstrase enigmatic,

cumva năstrușnic și insondabil –

imaginea asta îmi scapără și azi pe bolta craniului,

electrizând câteva fire de păr răzlețe.

fără să te preocupe asemenea frivole banalități,

nu te-ai păzit și nu ai promis nimic,

ai vrut să scrii tot ceea ce se cerea rostit,

să nu lași grozăvia nedivulgată –

și dusă ai fost într-o clipă.

„altarul” din sufrageria mea – pesemne c-ai auzit

vorbindu-se pe șoptite despre el

printre oameni care nu cunosc loialitatea

crâncenă a poeților –

e-o stea ce îți păstrează, gravate, trăsăturile

din ziua în care, zâmbindu-i amar,

despletindu-te, expunându-ți nedumerirea

și jindul de a trăi, mușcând cu toată ființa ta cea

plăpândă dintr-un măr

pe care prietenul tău, fotograful cu faimă,

ți l-a întins în după-amiaza de vară –

intuind o rotunjime a chipului tău

de femeie încă tânără – chip încercat de

suferințe cărora atâția se siliră să

le găsească un tâlc – ai părut să mai cauți o dată

în obiectivul rece al acelei scule nemțești

penumbra unei biografii îngemănate cu erupția

și cu dezastrul.

stea, măr, enigmă,

sprintenei uitări nu îi vom da satisfacție –

mutilarea artistului la tinerețe, atelierele tale,

aripa dreaptă și un război de o sută de ani

te trăiesc mai departe,

refuzând orice supunere și extracție a umanului

pe recile, sângeriile dale.

cândva am dansat acolo, la ani-lumină de moarte. 

(790 de zile)

 

Ura e o fregată rusească
berzele din Mariupol nu se vor mai întoarce mulți ani
nici celelalte păsări și animale alungate de suflul
exploziei
nici toți acești oameni pentru care
ceea ce era mai curat și mai simplu
s-a spulberat într-o clipă
transformându-se în cenușă
și pulberi de oase.

Ură. Puritatea ei,
comparabilă doar cu a celui mai teribil izotop,
pregătit pentru oarbă exterminare.
Ură. Uraniu. Întinși în șanțuri,
la Zaporojjia.
Atâtea milioane sub cerul de unde vine kalibr-moartea,
ca o răpăială de ură, uraniu din stepe,
oamenii din Harkiv și din Dnipro,
din Lviv, Kiev și Odesa.

Limbii lor reziliente, neretezată nici
după 790 de zile, un sprijin, o laudă –
monumentul imperfect al puterii celor
lipsiți de putere.

Patru poeme

 

I

 

Au îmbătrânit Le Grand Professeur, Visătorul,

       Regina de Pică și Măcelarul-cel-blând,

favoriții muzelor și ai birtașilor din

                           Alexandria și din Taipei

dinainte de prăbușirea drahmei

            și de sinuciderea surorilor Trung.

 

         Inimi zbârcite de poeți fataliști,

de urmași de robi și chivuțe

peste care a plouat cu viziuni și manii –

                ăia care sapă o viață întreagă

excavând camioane întregi de lignit,

munți de vorbe restituite limbariței colective

      fără grija de a nu perturba somnul

                                          statuilor uleioase,

și pe deasupra cu o răsplată de râsul curcilor.

 

Fiecare dintre ei a tras din greu la forja expresiei

                  și totuși gelozia le-a întunecat

adeseori mințile, i-a făcut nemiloși și fragili,

             porțelanuri cu fantezii violente.

 

Săvârșim până și-n scris toate silniciile

                                                           posibile

    și ne mirăm că mai suntem (crezuți).

 

Șubrezitoare invazii de realitate,

               când se știe că ar trebui să te ferești

de autosabotarea constantă a celui

          obsedat de limitele propriei ficțiuni.

Naufragiații visează la nava

                               salvatoare, dar de fapt nu ar

mai pleca nicăieri –

                    cine îi poate învinui

cu atâtea ciozvârte de aripi vândute drept

       aparate de zbor pentru cei spetiți?

 

Dar piruetele memorabile se fac numai

pe marginea prăpastiei –

                                 am învățat-o de la

cei mai sclipitori morți în floarea vârstei:

poate o să-i reîntâlnesc pe plaja

                                                  de la 2 mai

jucând table și bârfindu-i tandru

                              pe toți puștii ăștia care cred că

literatura începe cu ei.

Și eu am crezut că-ncepe cu mine,

                îți închipui ceva mai caraghios de atât?

 

Mușețel, lavandă și floarea-soarelui,

în lanurile acestea se coace răbdarea

       de a locui o singurătate macerată de năluciri,

și peste paginile trecute prin foc

              un ochi pare că se deschide

                         ca repede să se închidă la loc.

 

II

 

să-i asculți respirația

șuierătoare, întretăiată,

să te temi și să speri, să dormi

iepurește, poate chiar să te rogi

deși n-ai învățat pâna la vârsta asta

vorbele nimerite,

să încerci să risipești frânturile

de cuvinte picurate în beznă

să aprinzi lumina și mâna

pusă streașină la ochi să acopere

ce nici în noaptea celei mai precoce

odrasle nu se poate ascunde

plâns, chiar țipăt, spin strecurat în

nodurile unei tăceri dorite

ca altădată sexul, puterea

asupra altuia, altoiul ăsta care

îți poruncește cu vocea ta,

uneori prea târziu, alteori

nesperat de devreme, ce

va urma, ceea ce a fost

și nu va mai fi, de acolo s-au sustras

deja rănile care pot încolți

și toți cei care pe furate-am dormit

și cei pe care în defileurile

presărate cu tot soiul de-nchipuiri

somnul ne-a secerat

ne vom scula, vom pândi

cu inima cât un purice răsuflarea,

pulsul corpului micuț de lângă noi

și de îndată vom ști.

 

III 

 

cine îmbătrânește cu noi

                                   îmbătrânește împotriva noastră

și cine a murit prea devreme

                                  tot împotriva noastr-a murit

„ia uneltele din copârșeu și-ntoarce mortul

                                                             cu gura în jos” –

dar ce ne facem cu pletora asta de vii cărora

                                                          totul li se cuvine?

ce să-nțeleg din toate parastasele și prohodurile care

                                          se îndesesc în mine ca disperarea

de a fi tată, ca disfagia, ca blocajele pe care le credeam

                                                             acum zece ani tot ce

poate să fie mai rău? poezia s-a retras în nișele antrenatei

                                                                                      răbdări

                                         sau toți țăcăniții înghesuiți în mine

știu mai mult, dar n-ar împărtăși

                                     nici de-ai dracului?

                         eu am vrut să împărtășesc totul cu orișicine,

o să mă mut de mâine pe instagram

                                      unde nu-i nici întristare nici suspin

ci peregrinare fără sfârșit de imagini din care se-ngrașă

                                   ca o turmă de porci nesățiosul ego.

unde ești tu pocitanie care-n parcul cu buruieni

                                                       crescute de-a valma

rânjind mi-ai prevestit printre leagăne și învârtitori gârbovite

                                                           o viață în divorț cu realul?

unde ești grădină ocrotitoare, unde e scrisul compulsiv

                                                               care ar fi trebuit să

justifice totul? 

       nel mezzo del cammin mi se părea că n-am cum să duc,

ani buni mai târziu, când pricep în sfârșit că rasa mea a

                                                     dereglat termostatul,

îmi vine să plâng în pumni pentru toți copiii ăștia pe care

                                                            nu am cum să-i salvez.

cine îmbătrânește cu noi

                                   îmbătrânește împotriva noastră

și cine a murit prea devreme

                                tot împotriva noastr-a murit –

străbunica descânta de deochi, de spăriet, de strâns,

       de frigări, de cârtiță, de bubă neagră, de plânsori și de

soare-în-cap, versurile mele nu ascund și nu vindecă

                                          de nimic. biografie, munci și zile,

văgăuni abandonate de zeu –

                 și eu, în nopți ca asta, dac-oi fi știut vreodată

                                         mai bine,

după atâtea cacealmale, evaziuni, pretinse destinderi,

                                                                      chiar nu mai știu.

 

IV

„How can I save my little boy

 From Oppenheimer's deadly toy?”

(Sting, 1985)

 

sunt diverse condiționări

(așa învățasem în școală)

care ne aduc în același loc indiferent de ocoluri

ultimul autobuz tocmai a demarat

suntem iar singuri cu noi înșine

plătim scump pentru cine știe ce ticăloșie atavică

până începe războiul și ne găsim un ideal

cât un bob de mazăre

cât o lăsare la vatră cu un glonte-ntre ochi

 

memoria gastrică a tuturor

circumstanțelor prin care a trebuit să trec

mi-a permis să scriu despre poezie și adevăr

în câteva perioade cu droguri proaste

dragoste pe sponci confuzie

acum sunt vremuri cu sacrilegii, maternități

bombardate și nesfârșită minciună

la care dumnezeul nostru mare și bun

se uită toropit

 

și mai bagă o fisă