Prea sensibili, poate. Ucigași înăscuți, fără-ndoială.
Aceasta nu este muzică. Asta nu mai e poezie.
Doar o vibrație a lucrurilor când cad în gol,
natura îmbrățișând anomalia genetică, paradisul
experimental, războaiele fără sens și finalitate,
fascinația snuffului,
fitnessul, mișcările sacadate
ale
bietelor angrenaje amăgite
cu nemurirea –
casa noastră e zob,
prin acoperiș urlă moartea dar
unora le-au rămas visul și vorbitul prin somn,
pătura trasă peste cap,
speculația fără obiect, gesturile
ridicole de apărare în
fața invaziei, rosul unghiilor, nicotina,
antidepresivele și
drogurile ce rup,
dinți molfăind moarte,
decojind piele și carne moartă,
nervi morți, nervúri
retrase în sine,
cedrii Libanului
culcați la pământ, câțiva ultimi cretini
blestemând ceea ce dă
viață doar pentru a umili și supune,
fărâma promisă de
viitor luminos,
potențialul nelimitat
al unei rase îngropate în
produse de larg consum,
în hrana manipulată la rece,
și peste toate, fluviile
de ură,
cascadele de căcat.
Nu mai rămâne nimic. În
fine s-a terminat.
Mutter,
ich bin dumm.