Zgomotul
paharului spart, ce aterizase pe ciment într-un moment de euforie în care
dialogul interior purtat de Viorel Scutaru începea să se încingă, îi făcu pe
ceilalți mușterii de la Gardul Verde să se întoarcă spre masa de plastic la
care acesta bea de unul singur, pufăind și mârâind din când în când indignat de
tot ce-i turuia în cap celălalt Scutaru, acea voce cătrănită și resentimentară
ce nu-l lăsa în pace, înveninându-l cu bodogăneala ei inepuizabilă. Zvâcnind pe
neașteptate, mâna sa măturase într-o fracțiune de secundă sticla de Ciucaș,
paharul cu vodcă proastă alintată de cunoscători „iadu’ măruntaielor” și
albumul jerpelit cu reproduceri după Gerhard Richter pe care Viorel îl purta
peste tot de câteva săptămâni, jurându-se că neamțul e un impostor grosolan
căruia cu siguranță i-ar fi denunțat găunoșenia dacă ar fi găsit pe careva să-l
asculte prin cârciumile din Dristor în care își făcea veacul.
Din fericire, sticla de bere nu zburase
pe jos, oprindu-se de data asta chiar pe marginea mesei, unde se tolănise
leneșă sub privirile tuturor, în timp ce lichidul auriu și-nspumat se scurgea
din ea peste cioburile împrăștiate la picioarele lui Scutaru și începea să-i
năclăiască șosetele cândva albe vârâte în niște sandale de plajă care ai fi zis
că îl însoțiseră pe posesorul lor printr-un lung șir de bătălii din care
scăpase de fiecare dată cu viață în chip miraculos.
–
Cristoșeii ei de viață, pictore, de câte ori ți-am spus că nu mai vreau sticle
și pahare sparte, borâturi și căcat pe clanță la mine în crâșmă? Ce sunt io mă,
bătaia voastră de joc? Cât să mai rânesc după voi, derbedeilor, că mi-ați
mâncat zilele?
Mariana,
care îi disprețuia fățiș pe clienții de la Gardul Verde, însă pe Scutaru îl ura
din tot sufletul, începu să urle din rărunchi și să-l înjure din partea
cealaltă a barului, unde stătea proțăpită cu mâinile-n șolduri în amuzamentul
general.
– N-am
vrut, Marianita, n-am vrut, îți jur. Ce morții mă-sii să-i fac dacă mâna asta
nu mă ascultă?
– De
câte ori n-am auzit placa asta, porcule! Ți-am zis de săptămâna trecută, io nu
mai adun cioburi după tine, nenorocitule și-mpuțitule care ești!
– Lasă-l
în pizda mamii lui, că nu-i decât un amărât de pahar, trece-mi-l pe notă și mai
adu-mi o sută, mormăi Viorel fără chef.
– Ce
notă, animalule, ce notă, că iei numa’ pe caiet de nu știu când. Și io ca
proasta ți-am tot dat, am zis că ești infirm și hapciupalitic și mi-a fost
mereu milă de tine, alcoolistule. Da’ gata, pân-aici!
Și puse
mâna pe măturoiul proptit de una dintre umbrelele sub care mustăceau bețivii
cartierului în timp ce își sorbeau tacticos băuturile și trăgeau din țigară-n
răstimpuri ca niște bursuci visători. Nu era clar dacă Mariana dă înapoi și va
strânge cioburile, iertându-l încă o dată pe Scutaru după un nou tir de
sudalme, sau dacă de data asta femeia de un metru patruzeci și trei va pune în
sfârșit capăt idilei, croindu-l cu sete pe nelegiuit. Simțind pericolul, acesta
se ridică în picioare și, cu un gest teatral, își deschise brațele – de fapt,
mai mult pe cel stâng, căci dreptul îi tremura cumplit atunci când nu i se
bălăngănea pe lângă corpul sfrijit, ca un copil neascultător – și își drese
glasul trăgând cu ochiul la asistență:
–
Bate-mă, omoară-mă, Marianita, fiindcă am spart un pahar, fără să te gândești
că în felul ăsta am irosit mai mult decât o bucată de sticlă fără valoare. Iar
dacă nu înțelegi că am pierdut astfel ceva mult mai prețios, ultimele picături
din anestezicul pe care mi-l dăruiești, singurul care mă mai consolează,
primesc orice. Lovește deci un om fără apărare dacă asta-ți dorești, poate că
așa-i cel mai bine, să mor aici, zdrobit de mânia unei gorgone, în locul cel
mai drag inimii mele. Să vadă toată lumea și să ia aminte la sfârșitul unui
artist damnat. Da, Marianissima, accept, pe urmele atâtor alți bărbați
neînțeleși, să fiu victima, țapul ispășitor, fiindcă suntem amândoi niște gnomi
nefericiți cărora le-a fost ursit să sufere, iar numele lor e scris cu litere
de scârnă în terfeloaga acestei lumi neiertătoare.
Deși mai
asistaseră la asemenea monoloage din partea lui Scutaru, toți cei de pe terasă
rămăseseră interziși, însă nici un ropot de aplauze, nici o privire
înțelegătoare nu urmă acestei reprezentații, poate doar milă și o undă de
uimire că pictorul reușise să se adune și să declame fără nici o poticnire
discursul învățat parcă pe dinafară, la capătul căruia lui Viorel i se-ntinsese
pe față un rânjet biruitor. Ca o turmă de alpaca, clienții de la Gardul Verde
își întoarseră la unison capetele către Mariana, în mintea căreia, dacă mai
existau îndoieli, decizia fusese luată.
– Tanti
Mariana, probleme?
De după
colțul coșmeliei de tablă se ivi nepotul patroanei, Mirel, care auzise printre
sfârâituri și vălătucii de fum ai grătarului o parte din zbieretele de pe
terasă și, recunoscând vocea lui Scutaru, pe care-l știa ca pe un cal breaz,
își deplasase corpul masiv către scena improvizată.
–
Mârțoaga asta bătrână își bate joc de mine, Mirele mamă. Distrusu’ iar a
răsturnat tot ce era pe masă și crede că mă duce cu tâmpeniile lui. M-a făcut
și gorgoană. Cât să-l mai rabd, zi și tu?
Mirel
practicase până nu demult scrimă la Steaua, da, ați citit bine, scrimă, nu
rugby, așa cum ar fi fost de așteptat când îl vedeai, și nu renunțase la
cariera sportivă din pricina vreunei accidentări cumplite, ci fiindcă își
alergase cu floreta antrenorul prin întregul complex sportiv din Plevnei până-l
prinseseră câțiva judoka destul de sprinteni înainte să-i găurească acestuia,
dacă ar fi să ne luăm după amenințările proferate, scăfârlia. Mirel luase în
doi ani vreo treizeci de kilograme, de parcă toată adolescența, de-a lungul
căreia fusese chinuit de taică-su cu sportul acela antipatic ce i se potrivea
ca o mănușă de mătase pe pumnul unui boxer de categorie grea, nu așteptase
decât momentul în care va îmbrăca maieul pătat – și, toamna, un halat de
aprozarist rămas de la părintele abuziv, îndrăgostit în tinerețe de Ileana
Gyulai –, devenind după trecerea acestuia în lumea drepților ceea ce își dorise
dintotdeauna: grataragiu și bodyguard de ocazie al Marianei.
Ca orice
borțos covârșit de propria-i importanță, Mirel își mișcă lent și legănat corpul
către masa la care Scutaru se așezase și încerca să dea pe gât cu un efort
herculeean conținutul sticlei pe jumătate vărsate. Ajuns lângă el, își puse
mâinile pe masă, atent să evite băltoacele de bere și scrumul devenit o pastă
cenușie și împuțită, și îi aruncă printre dinți, îndeajuns de scrâșnit pentru
a se face auzit și la mesele vecine:
– Te
ridici în momentul ăsta și pleci!
– Hopa,
uite că a venit să mă amenințe și cel mai lătăreț organism saprofit din
Dristor, încercă Scutaru o jignire bâlbâită dincolo de limita posibilităților
intelectuale ale lui Mirel, după care râgâi satisfăcut și scoase un râset
gâlgâitor, suficient pentru Mirel să-l tragă cu tot cu scaun până când cei doi
se aflau față în față:
– Ți se
pare că glumesc, mă treanță?
Și-l
apucă de brațul drept, ridicându-l ca pe o paiață și începând să-l târască spre
ieșirea din crâșmă în ovațiile bășcălioase ale audienței, după care-l aruncă în
stradă, nu înainte să-i dea și un picior în fund.
– Să mai
treci pe-aici doar când o să poți să-i plătești Marianei ce-i datorezi, băi
artistule.
Disprețul
cu care o spusese îi era binecunoscut lui Viorel, care, odată ridicat cu greu
de pe trotuar, începu să suduie namila care-l umilise, dar când acesta făcu un
pas amenințător către el, începu să-și târșâie piciorul șchiop în direcția
stației de metrou, întorcându-se de câteva ori să se convingă că Mirel nu vine
după el. Nu venea, ci intrase înapoi la Gardul Verde, îndreptându-se cu iuțeală
spre grătarul de unde venea un miros de carne arsă.
Ajuns în
dreptul metroului, unde se adunaseră deja drogații din Dristor, Viorel se
regrupase și se sforța să facă în mintea lui mai tot timpul buimacă un plan
pentru ceasurile următoare. Se căută în buzunare, unde firește că nu găsi decât
vreo câteva monede mici care nu i-ar mai fi putut cumpăra nici un suc – asta
dacă pictorul ar mai fi băut în ultimii douăzeci de ani vreo băutură care nu
conținea alcool.
Se lăsa
noaptea și nu mai era nici un local pe o rază de un kilometru unde Viorel să
fie primit și să i se servească măcar încă o bere. Începu să se certe singur în
mijlocul străzii și, după câteva mustrări și tirade inutile ale vocii mai
limpezi a conștiinței, sau a zdrențelor de conștiință care-i mai rămăseseră, se
hotărî să o apuce spre casă. Lucru nu tocmai simplu, cu care era însă obișnuit,
căci i se întâmpla cel puțin o dată la două seri.
Se aprinseseră felinarele, care
împrăștiau o lumină bolnăvicioasă peste strada principală, așa că hotărî să o
apuce printre blocuri, cu toate că pentru o clipă se gândise cum ar fi dacă ar
lua-o chiar acum pe mijlocul Bulevardului Camil Ressu. Îi rămăsese în minte un
filmuleț pe care i-l arătase într-o noapte, nimerit către ziuă la unul dintre
puținii tovarăși de troscăneală care-l mai suportau, Trofin, un regizor
schizofrenic care mai cerșea uneori în Romană, altfel un cinefil înrăit care
viziona filme sau asculta muzică la maxim până când vecinii chemau inevitabil
poliția. În videoclipul acela, un tip care-i semăna destul de bine (și despre
care gazda îi spusese că e „genialul Denis Lavant”) umbla la bustul gol
printr-un pasaj subteran, făcând în cele din urmă praf mașina venită-n viteză
care îl lovea în plin la finalul videoclipului, ieșind curat și indestructibil
din lovitura altfel fatală pentru orice ființă lipsită de puteri supraomenești.
Se așeză pe bordură și își aprinse o
țigară, amintindu-și, încă sub imperiul imaginilor care-i rămăseseră înfipte-n
memorie, momentul accidentului trăit în 1987. Camionul fără numere de
înmatriculare dăduse peste el și-l lăsase terciuit acolo înainte de a se face
dispărut fără urmă. Trecuseră douăzeci și șase de ani de atunci, iar viața lui
fusese într-o continuu, vertiginos declin.
În ’87 avea douăzeci și opt de ani și
era de vreun an-doi pe val, i se întrevedea o carieră frumoasă, iar la Pitești
nu-i lipsea nimic – bărbatul mătușă-sii, Dora, era prim-secretar pe Argeș, iar
tânărul pictor avea spatele asigurat datorită intervențiilor lui „nea Puiu”,
cum era acesta alintat în familie. Era o perioadă în care Scutaru descoperise,
după o expoziție de grup în Polonia, realismul fantastic al lui Zdzisław
Beksiński și, având deja consolidată o mică reputație de neoexpresionist cu
tușe puternice și „o remarcabilă forță imagistică”, revenise de-acolo decis să
nu mai facă nici un fel de compromis.
Inconștient și plin de energie cum era,
începuse să lucreze la o serie de picturi post-apocaliptice, aparent golite de
elementul uman, și totuși cât se poate de prezent, comprimat în țesătura de
imagini morbide și grotești. În primă instanță, adică în momentul prim al
transei pe care o trăia aflat în fața pânzei, trasa ceea ce păreau
mâzgăliturile unui mare surmenat, dar apoi revenea cu un fel de înfocare
înghețată, îngroșându-le și suprapunând peste desenele acelea care ar fi putut
fi schițate de un oligofren imagini care aduceau picturii noi sensuri,
printr-un meșteșug pe care și-l însușise nu fără mari osteneli, adică punând pe
foc, sub privirile îngrijorate ale tinerei lui soții, zeci de încercări
neizbutite. Așa încât acum, că își desăvârșise tehnica, lucrările ajungeau în
final niște palimpseste obsedante în fața cărora și cel mai experimentat
privitor era deconcertat și nu știa de unde să le apuce.
Pentru a i se aproba la Muzeul Județean
expoziția pe care-o visa, reușise să-i convingă pe mai-marii din cultura
locală, și mai ales pe unchiul său, care n-avea nici cea mai vagă idee despre
artă, că seria de lucrări pe care dorea să le expună sunt reprezentări ale unei
lumi nimicite de marele cataclism nazist – invocase ca argument grozăviile pe
care le văzuse vizitând în Polonia Auschwitzul și Treblinka, iar ca să fie pe
deplin acoperit, dăduse celor douăzeci și două de tablouri titluri care nu
lăsau loc vreunui dubiu.
Toate bune și frumoase, dar Scutaru
plănuise ca vernisajul să fie unul răsunător. Acum că reușise ca lucrările să-i
fie acceptate și panotate, iar data dezvelirii fusese anunțată, mai urma doar
ultimul act al protestului pe care își propusese să-l pună în scenă.
S-au adunat aproape o sută de oameni în
seara aceea de noiembrie, pentru vernisaj venise special de la București un
critic faimos cu secrete înclinații homosexuale, care avea o slăbiciune pentru
el, Scutaru îmbrăcase un cămeșoi alb și-și legase la gât o eșarfă roșie, iar
cât timp lumea s-a adunat în așteptarea discursului de introducere (criticul
era cunoscut pentru expozeurile sale care uneori se întindeau pe mai multe zeci
de minute), Viorel a băut o jumătate de sticlă de țuică (jumătatea rămasă,
pentru că avusese nevoie să se încurajeze și-nainte de a pleca de acasă) și s-a
închis în toaletă, unde și-a făcut conștiincios mai multe tăieturi pe braț cu
un ciob de la sticla pe care, odată terminată, o spărsese în grădina din
spatele muzeului, tăieturi îndeajuns de superficiale cât să dea drumul câtorva
firicele obstinate de sânge, dar care să nu-i pună viața în pericol, cel puțin
nu în cele patruzeci și cinci de minute ale expunerii critice.
Pe scurt, în timpul lungului discurs
ținut de invitatul său nebănuitor, Scutaru a stat nemișcat în stânga acestuia,
liniștit și aparent pătruns de importanța momentului. Acțiunea avea loc chiar
în dreptul lucrării centrale a expoziției, de doi metri pe un metru și
jumătate, intitulată „Ultimul coșmar al Holocaustului”. Cu cât minutele
treceau, de sub mâneca dreaptă a pictorului picăturile de sânge se scurgeau în
ceea ce deveni curând o mică băltoacă pe care cei prezenți, inițial foarte
atenți la discurs și cufundați cum erau în atmosfera sobră și în paharele de
Cotnari cu care fuseseră serviți, începură să o înregistreze cu uluială. În
toată încăperea nu se mai auzeau decât cuvintele pline de erudiție ale criticului
și, din când în când, picurii ce se adunau cu un pleoscăit intermitent la
picioarele tânărului artist, ce părea transportat din mijlocul întregului
eveniment.
Reacția publicului îngrozit a fost să
părăsească expoziția, așa că, unul câte unul, toți cei strânși acolo au ieșit
în deplină tăcere și spre stupoarea vorbitorului, care nu înțelegea, captivat
de propriul discurs, ce se întâmplă. Când încheie, criticul se îndreptă către
Scutaru, căruia îi întinse mâna pentru a-l felicita, iar acesta, foarte palid și
totuși radiind de încântare, i-o prinse și nu-i mai dădu câteva zeci de secunde
drumul, mânjindu-i cămașa și sacoul făcut pe comandă la Casa Modei, până când
înțelese, coborându-și privirea către lăcșorul strâns pe pardoseală. Se smulse
cu un amestec de buimăceală și crescândă neliniște din strânsoarea lui Viorel
și-i șopti:
– De data asta chiar ai făcut-o lată,
dragul meu. Nimeni și nimic n-o să te mai poată salva acum.
Cuvinte care se dovediseră de o
exactitate necruțătoare. Nu doar că expoziția fusese strânsă a doua zi, dar
scandalul se răspândise în oraș cu repeziciune, cu toate că nici unul dintre
cei prezenți, exceptându-i pe inevitabilii ciripitori (care nici nu mai contau
în toată povestea, de vreme ce printre participanții la vernisaj fuseseră cel
puțin doi căpitani de Securitate), nu era tocmai dornic să vorbească despre ce
se-ntâmplase acolo, decât poate în cercurile în care se simțeau cât de cât în
siguranță, convinși că vor avea ei înșiși de suferit și numai pentru că
veniseră fără nici o bănuială și asistaseră fără voia lor la grozăvia
periculoasă pusă la cale de Scutaru.
Într-adevăr, nimic nu îl mai putuse
salva pe Viorel. Discuția avută cu unchiul său, Gheorghe Lățescu, în biroul
acestuia de la Comitetul Județean de Partid nu lăsase nici un dubiu în legătură
cu urmările gestului său. Lățescu, ce încetase din acel moment să mai fie
pentru Scutaru „nea Puiu”, urlase la el douăzeci de minute și, simțindu-și
propria funcție în pericol, își luase mâna de pe băiatul surorii neveste-sii,
explicându-i furios că de-acuma e pe cont propriu.
Câteva săptămâni mai târziu, când
ecourile întregii istorii se mai stinseseră (timp în care soția lui, Amelia,
fusese dată afară din postul pe care-l avea la Bibliotecă) și părea că
repercusiunile frondei sale „imbecile și egoiste”, cum îi strigase ea într-o
seară, trezindu-le pe cele două fetițe pe care le aveau împreună, nu vor fi
chiar nimicitoare, nenorocirea s-a prăvălit ca un bolovan peste Viorel, care
încă își savura triumful. Era într-o după-amiază de marți, pictorul se întorcea
de la Alimentara când un camion îl lovi din plin pe trecerea de pietoni, după
care se făcu nevăzut. Securiștii fuseseră îndeajuns de omenoși să nu-l omoare,
însă nici nu fusese doar un acroșaj minor care să-l bage în sperieți sau să-i dea
o lecție.
Accidentul
provocase pareza părții drepte a corpului, iar după lunile petrecute în spital
și perioada grea și dureroasă de recuperare, rămăsese cu mâna, mâna cu care
picta, beteagă, un membru aproape străin, veșnic nedumerit, cu sensibilitatea
unui butuc. Cât despre piciorul drept, nici acesta nu-și mai revenise vreodată,
Viorel rămânând șchiop – încă putea merge, dar șontâcăit și nesigur, iar asta
nu se mai putea îndrepta, leziunea nervilor spinali fiind definitivă.
Amelia
îl mai suportase o vreme după ’90 – copilele erau încă mici, Viorel le iubea și
se purta bine cu ele în ciuda declinului său fizic și moral, iar ea își
păstrase o speranță incertă că soțul ei o să-și revină; de dragul lor acesta
începuse cu mari eforturi să picteze cu cealaltă mână, dar rezultatele erau
decepționante. Foștii colegi, care îl părăsiseră în ‘88-‘89, se prefăceau și
după schimbarea regimului că nu-l mai țin minte, câțiva pomenindu-l uneori ca
pe un tip talentat care se distrusese singur, iar el nu se regăsea nici în
pictura neo-ortodoxistă ce iradia din jurul Galeriei Catacomba, nici în
talmeș-balmeșul galeriilor UAP-iste, nici în progresismul silnic și conceptual,
în care prosperau ready-made-urile și instalațiile prin care artiștii cei mai
adaptați la noul sistem încercau să recupereze, cu sprijinul generos al
Centrului Soros, treizeci de ani de artă occidentală.
O duceau greu, din când în când Viorel
reușea să mai vândă câte o lucrare în care nervul lui de altădată se reactiva
în mici eboșe lipsite însă de coerență și de dibăcia pe care o pierduse odată
cu păgubirea mâinii drepte. În 1991, mama lui a făcut al doilea infarct – au
găsit-o moartă în căsuța ei din Bascov după două zile în care nu le răspunsese
la telefon. În ‘93, la vreo jumătate de an după ce Iliescu a ieșit din nou
președinte, Renata împlinise opt ani, iar Mariela – șapte. Chemată de părinții
ei, stabiliți în America după prima Mineriadă, Amelia a stat pe gânduri o vreme
și a ales să-i urmeze. Viorel n-a înțeles nimic din ce i se întâmpla. Rămas singur,
a decis să-și cumpere, cu jumătatea care i se cuvenea din banii luați pe
apartamentul de la Pitești, o garsonieră în București, iar pe fete le-a revăzut
de-abia în 2000 – erau deja niște tinere domnișoare din Minnesota care se uitau
la el ca la un Caliban. Întâlnirea a fost dureroasă pentru toată lumea și nu
s-a mai repetat.
După ce
termină și ultima țigară din pachetul de Plugarul, pe care îl mototoli
posomorât, se ridică anevoie de pe bordură și o apucă împleticindu-se pe aleile
murdare dintre blocuri. Garsoniera confort doi în care locuia, la penultimul etaj al unei clădiri de pe Drumul Murgului, peste drum de Cimitirul Izvorul Nou, nu
avea yală, motiv pentru care ușa era tot timpul deschisă, de ce s-ar mai fi
obosit să o schimbe, pentru el nu avea nici o importanță dacă intra cineva cât
e plecat, oricum n-ar fi avut ce să-i mai ia. Se mai trezea uneori cu câte un
boschetar sau cu vreun drojdier mahmur din cartier dormind pe jos, îi era
totuna, posibil să-i fi adus chiar el în ziua precedentă și să fi uitat – atâta
timp cât aveau la ei ceva de băut erau bineveniți, iar dacă nu, amenințarea cu
un cuțitoi pe care-l ținea ascuns în bazinul de la toaletă îi descuraja și pe
cei mai curajoși care s-ar fi gândit să se mute în locuința de doisprezece
metri pătrați.
Pregătit să urce, ca de atâtea alte
ori, cele șapte etaje pe scări, ascensiune care se lăsa uneori cu câte o oprire
sau două pe parcurs, însoțite de câte un pui de somn pe cimentul rece, rezemat
de balustradă sau, în situații mai norocoase, pe preșul vreunui vecin, Viorel
descoperi că liftul mergea.
– E, hai că până la urmă poate nu e
cea mai proastă zi posibilă.
– Zici? îi replică în batjocură
vocea din cap.
– Măcar că merge liftul și ai putea
să mai lași de la tine.
– Las’ pe dracu’. Dacă rămânem iar
blocați și stăm acolo ca proștii pân’ la ziuă?
– Mai bine rămân în lift decât să
urc șapte etaje la cum mă simt acum.
– Gândește-te mai bine că sus nu e
nimic de băut.
– Băga-mi-aș, de ce n-ai zis mai
devreme?
– Fiindcă stăteai și-mi depănai
povestea vieții tale de rahat și n-am vrut să te-ntrerup.
– Mda, constructiv ca întotdeauna.
– Să-ți intre odată în cap: nu sunt
aici să fiu constructiv, ci ca să te țin pe linia de plutire, eșuatule, să te
fierb cât să n-ajungi să-ți pui ștreangul de gât.
– Și asta ți se pare ție o treabă al
dracului de folositoare.
– Bine, bă, și dacă-ți șopteam în
timp ce te clătinai pe lângă gardul cimitirului că nu e nimic de băut în
cocineață, ce făceai, spărgeai un chioșc cu mâna ta rablagită?
– Apasă pe butonul liftului etajul șapte nu este prea departe de
mormânt...
– Apăi tăticu’, dacă începem cu
amărăciuni de-astea, eu mai departe nu mai merg. Descurcă-te singur de-aici.
Iar vocea își încetă boscorodeala,
ca de fiecare dată când Viorel începea să recite din poetul lui preferat.
Ieși din lift lăsând ușa de metal să
se trântească în spatele lui și se îndreptă spre sanctuarul pe a cărui intrare
desenase cândva în cărbune un guzgan cu bască proletară din botul căruia ieșea
o bulă în care gravase cu litere tremurătoare, într-o vagă intenție bahică de a
imita scrisul gotic: „Lăsați orice creanță, voi cei care intrați”. Dădu ușa de
perete și, încă dinainte de a apăsa pe întrerupător, băgă de seamă că cineva îl
aștepta în întuneric. Individul ședea țeapăn pe scaunul de la geam, luminat
printr-o fantă a jaluzelei de o rază oblică venită de la luna plină de-afară. O
mică speranță se arăta la orizont pentru gâtlejul lui însetat. Aprinse lumina.
– Bună seara, Viorel, te așteptam.
