Prezentare „Poesis internațional”, joi, la Litere

Joi, 1 februarie, de la ora 18, în Sala 120 a Facultății de Litere (str. Edgar Quinet 5-7) va avea loc lansarea numărului 20 (2/2017) al revistei „Poesis internațional”.

Axată în mare parte pe literatură și traducere, dar incluzând cronici de carte și film, eseuri pe teme diverse, interviuri, reportaje, „Poesis internațional” este una dintre cele mai consistente și complexe publicații literare din România ultimilor ani. Cu o primă serie cuprinzând 12 numere (apărute între 2010 și 2013) și o a doua în care au apărut alte 8 (între 2014 și 2017), „Poesis internațional” reprezintă un proiect cultural a cărui miză este să ofere o imagine clară a literaturii contemporane la nivel național și internațional.

„Autori din 18 țări, pe lângă România și Republica Moldova, stau laolaltă într-o construcție rizomatică în care un cititor atent și răbdător poate găsi tot felul de trimiteri și legături, de ușițe și tuneluri secrete care împânzesc freatica literaturii mondiale. Nu doar discursurile contemporane ne interesează, ci și revizitarea (sau reinterogarea) unor scriitori esențiali din trecut – așa încât în acest număr pot fi citiți poeți ca Arthur Rimbaud (într-o nouă și așteptată traducere, ce poartă amprenta lui Octavian Soviany), Robinson Jeffers (recuperat la mai bine de o jumătate de secol de la moarte, Jeffers a devenit una dintre figurile centrale ale poeziei americane din secolul XX, iar manifestul grupului Dark Mountain o demonstrează), Edwin Morgan (unanim recunoscut ca poetul național al Scoției, «poetry’s true son», după expresia lui Carol Ann Duffy) sau Lea Goldberg (atât de prețuită și astăzi în Israel încât chipul său va sta pe bancnota de 100 de șecheli).

Propoziţia lui Enzensberger de acum mai bine de o jumătate de secol, «Poezia e subversivă prin însăși natura ei», se întâlnește cu reflecţia contemporană a sirianului Adonis: «Poezia este, prin definiţie, antidespotism, antidictatură, antireligie». Desigur, pericolele sunt cunoscute – efemeritatea și didacticismul unui asemenea demers. Ele pot trăda literatura, transformând-o în vorbărie exemplificatoare, în propagandă sau în discurs gol, moralizator. Așadar, nu punerea în slujba unei ideologii sau a unei cauze, ci confesiunea netrucată, în stare să edifice pentru fiecare dintre noi un sens al rezistenţei în faţa atrocelui și a nedreptăţii.” (Claudiu Komartin)

Invitați: Claudiu Komartin, Cosmin Ciotloș, Andrei Dósa

Moderator: Anastasia Gavrilovici

Miercuri la Takla

Este a opta ediție a acestor întâlniri care au loc în ultima zi de miercuri din fiecare lună. Așadar, miercuri, de la ora 18.30, voi fi, împreună cu Anamaria Gebăilă, invitatul Oanei Fotache și al Magdei Răduță la Librăria Humanitas Kretzulescu din Calea Victoriei, nr. 45. Se va discuta despre traducerea literară și voi avea, firește, la mine cel mai recent număr al revistei „Poesis internațional”. Anamaria Gebăilă a tradus în limba română, printre altele, cărți de Umberto Eco și Giorgio Agamben, eu am transpus din franceză și engleză câteva romane, volume de poezie și, recent, o carte de proză scurtă a lui Kurt Vonnegut. Avem despre ce vorbi.

Duminică, la Brașov

Am mai vorbit în cele două luni de când a apărut despre numărul 20 (2/2017) al revistei „Poesis internațional”. I-am făcut o primă lansare, iute și gâfâită ca toate lansările din timpul târgurilor de carte, pe 25 noiembrie, la Gaudeamus. O prezentare cumsecade a publicației va avea loc duminică, la Brașov, în Tipografia – unde are loc, de la ora 19, ediția a 28-a a seriei de întâlniri „Dactăr Nicu's Skyzoid Poets”. O seară în care vor citi Romulus Bucur (care este în centrul Portretului din nr. 20), Răzvan Țupa, Iulia Modiga, Silvia Grădinaru și Liviu G. Stan. Se va mai vorbi despre publicația online fondată recent de către Andra Rotaru, „crevice”.

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Iordan Chimet

Iordan Chimet (1924-2006)

se naște pe 18 noiembrie 1924, la Galați, unde copilărește pe Strada Domnească. Elev la Liceul „Vasile Alecsandri”, leagă o prietenie durabilă cu viitorul disident Gheorghe Ursu (1926-1985) și cu Camillo Kaufman (1926-2005), mai târziu jurnalist, scriitor de proză science-fiction și, după emigrarea în Franța, om de teatru sub pseudonimul Camil Baciu (iar în Franța – Camillo Baciu). Deși încă adolescenți, cei trei sunt membrii unui grup contestatar față de guvernarea antonesciană, ceea ce le atrage o supraveghere atentă din partea Siguranţei. Își dă bacalaureatul în 1944, intrând la Facultatea de Litere și Filosofie din București. Absolvent în 1948 (o a doua facultate, Dreptul, o va termina în 1957), în anii de până la venirea la putere a comuniștilor colaborează la multe dintre revistele semnificative ale epocii. În 1947, al doilea și ultimul „Caiet de poezie” editat de „Revista Fundațiilor Regale” conține și amplul poem dramatic „Cântec spiritual negru” al lui Chimet. Cu un an mai devreme, îi apăruse în „Revista româno-americană” un ciclu de poeme intitulat „Exil”, care va apărea pentru prima oară în volum 54 de ani mai târziu: cartea cu acest titlu iese într-o ediție bilingvă română-germană la Editura Universal Dalsi și are două părți – prima reproduce manuscrisul a cărui apariție fusese imposibilă după 1947, iar al doilea volet cuprinde Lamento pentru peștișorul Baltazar, scrisă imediat după Exil, înainte de 1950, și care apăruse inițial în 1968 (cu intervențiile Cenzurii). Între 1945 și 1948 face parte, alături de scriitori ca Vladimir Streinu, Pavel Chihaia sau Constant Tonegaru, din asociația clandestină „Mihai Eminescu”, a cărei misiune era de ajutorare a intelectualilor români prigoniți și ajunși la limita subzistenței, prin curieratul prelatului și bizantinologului Marie-Alype Barral (1894-1966), traducător al lui Eminescu în franceză. În această perioadă scrie „Cântecul emigranților”, poem aparent duios și ingenuu ca întreaga sa literatură (multă vreme etichetată limitativ și cu o incredibilă miopie drept „literatură pentru copii”), dar care are, în contextul lucrurilor teribile care au urmat, aproape o aură vizionară. Aliajul dintre melodic-incantatoriu și duios-meditativ dă producției poetice din acei ani a lui Iordan Chimet o falsă notă evazionistă, poetul, „o minune de om” așa cum va fi descris mai târziu de mulți dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape, nu poate fi în scrisul lui ca majoritatea colegilor de generație, angajat, cinic sau de o directețe bulversantă. Experiența emigrării, a exilului (chiar interior, acesta pare asumat fără rest), a hiatusului social și politic se încarcă la Chimet de notele unui fantast îmbătat de inocența jocului, de puritatea unui aparente gratuități deloc în tonul epocii, însă poetul va fi întrevăzut, așa cum o arată poezia sa, o parte dintre dramele ce aveau să urmeze. Mai departe, suferind de pe urma afilierii la Asociația „Mihai Eminescu” (și evitând, cumva miraculos, închisoarea în stalinism), Chimet are parte de ani cumpliți: „Verticalitatea sa naturală interzicându-i orice vulgar compromis realist-socialist, ani de zile – mai tot obsedantul deceniu –, Iordan a fost aproape muritor de foame. Mama îmi relata că erau zile în care Iordan, neavând ce mânca, bea sifon, crezând cã-i poate umple stomacul... La fereastra mansardei din Piața Kogălniceanu, unde stătea atunci – într-un spațiu parcă din Hensel și Gretel –, tata îi vedea uneori cămașa atârnată la uscat și știa că Iordan nu va ieși la o șuetă în acea zi: altă cămașă nu avea”, notează Andrei Ursu în 2006, la despărțirea de marele prieten al tatălui său. Chimet se refugiază în teritoriile visului și ale jocului, construindu-și un univers la confluența dintre basm, povestirea de aventuri, narațiunea cu animale și romanul alegoric. Astfel, vor apărea mai târziu câteva superbe cărți care sunt și rodul unei îndelungate gestații, printre care capodopera sa, Închide ochii și vei vedea Orașul (1970), ce îi va inspira olandezului Michael Ende (unul dintre cei cu care scriitorul român a întreținut o corespondență asiduă) o parte din celebra Poveste fără sfârșit (1979), acesta preluând personajul Elli din cartea lui Chimet. Împreună cu Cele douăsprezece luni ale visului. O antologie a inocenţei (1972), precum și cu alte câteva antologii ambițioase: Dreptul la memorie, în patru volume, dicționar-sinteză a identității românești pregătit încă din 1974, dar respins de Cenzură și publicat de-abia în 1992-1993; și Momentul adevărului, din 1996, lucrare de psihologie etnică și istorie politică în care se regăsesc 31 de personalități reprezentative pentru momentul anti-comunist din primul deceniu de după Revoluție, dar și cu ediția Împreună cu Elli în Imaginaria (în colaborare cu Michael Ende, 1999 – cuprinzând Închide ochii și vei vedea Orașul, piesa de teatru Povestea saltimbancilor a lui Ende, în traducerea Norei Iuga, precum și o parte din „Corespondența printre gratii” a celor doi scriitori), Iordan Chimet își împlinește destinul, cu aceeași încredere în oameni și în solidaritate care l-au făcut atâția ani să reziste, căci, așa cum notase într-un loc: „A fost, totuși, posibil, chiar în climatul unui regim concentraționar, ca făpturi de pe planete diferite să se întâlnească, să se angajeze în proiecte comune, să viseze împreună, să colaboreze la realizarea acestui ritual magic care este prietenia”.

Cântecul emigranților

luminile se pierd în zare

noaptea se hrănește cu noi

și ca un nou cântec de dragoste

oceanul murmură în depărtare

lângă catarg, negrul missouri

cântă un cântec de dragoste, negru,

când mama sa îl lasă să se joace cu îngerii

sau se rostogolește în paradis

catargurile: cântecul acesta pe care îl știm și noi,

                                      cântecul acesta neuitat

niciodată nu ne vom mai revedea

copilăria, casa, grădina,

stăm acum în mijlocul oceanului

și ne gândim departe

emigranții: departe, spre locul visat

                                        când vom ajunge oare?

nimic în mijlocul apelor, decât

o umbră mare cu lumini: vaporul

pe balustradă emigranții cântă în cor

și femeile suspină din când în când

peștii: vor mai trece, iarăși vor mai trece

                         aceasta e însăși viața

o mamă își plânge copilul:

desigur voi uita și voi muri

seara asta știu că ești aici

parcă te văd venind acum

un pește de lângă vapor: mă supără la urechi jelania,

                           ar trebui să cânte ceva mai vesel

vom sosi în curând, vom sosi

și apele vor curge nepăsătoare

nu te teme, draga mea

și lasă-mă să-ți privesc ochii aprinși

emigranții: vom uita oare vreodată călătoria aceasta

                          nimenea din noi n-o știe

pământul e pe aproape, strigă unul

poate vom muri, dacă-l vom vedea

luna se lovește târziu de vapor

și toți așteptăm îngândurați în noapte

eu: dă-mi mâna, dă-mi mâna și lasă

                          vom îzbândi împreună.

Lamento cu pescarul cel șchiop

Când focurile se vor stinge printre ruine,

când pescarul cel șchiop va ieși somnoros din colibă, la miezul nopții,

vorbind cu bufnițele,

pufnind din luleaua scorojită, mormăind un cântec uitat,

când buciumul ascultă glasul pietrelor, glasul pământului,

                                    atunci

puneți urechea la pământ și ascultați:

veți auzi cum crește iarba, veți auzi gâzele zburând:

puneți urechea la pământ și ascultați:

veți auzi tăcerea cum cântă într-o mie de flaute:

puneți urechea la pământ și ascultați:

veți auzi cuvintele unui grai fără nume, pe care-l veți înțelege:

puneți urechea la pământ și ascultați:

e glasul nostru care spune: e clipa de slavă, prieteni necunoscuți,

e glasul nostru care spune: așterneți într-o cățuie de aur

oasele noastre înălbite de soare și mirodeniile de preț

și ardeți în slava lor zi și noapte,

e glasul nostru care spune:

iubiți fiii noștri, aduceți apă curată de la izvor și răcoriți-le fruntea,

goniți liliecii care pândesc în desiș,

goniți haitele de câini mișei care se apropie de hoituri!

auziți fâlfâitul aripilor noastre nevăzute?

în preajma voastră așteptăm tăcuți, pe vecie.

Poetul la 42 de ani

Anul trecut a marcat o revenire extraordinară: cel de-al patrulea volum de poezie al lui Dan Coman (dacă nu punem la socoteală și simpatica jucărie autoreferențială ghinga pe înțelesul tuturor, publicată sub pseudonim în 2013), Insectarul Coman. Trecuseră opt ani și ceva de la Dicționarul Mara, apărută în 2009 în colecția „Rotonda” de la Cartier, deodată cu Un anotimp în berceni și cu Monstrul fericit a lui Radu Vancu. Între timp, Coman a mai scris trei cărți de proză primite entuziast – ba chiar, cu Căsnicie, cred că scrisul lui s-a deschis către și l-a făcut cunoscut unui public mai larg decât cel (hiperminoritar & fanatic) ce devorează poezie contemporană. Insectarul Coman e deja altceva în raport cu poezia pe care D.C. o scria în deceniul trecut (nu-i vorbă, și Dicționarul Mara suna destul de diferit de Anul cârtiței galbene și de Ghinga), așa că Premiul „Cartea de poezie a anului” pe care-l va primi pe 15 ianuarie la Gala Tinerilor Scriitori de la București mi se pare cum nu se poate mai nimerit și mai meritat. Fără vorbe de prisos, recomand cartea asta și transcriu un poem din ea, în care Coman e parcă mai direct și mai confesiv decât oricând, oferind o variantă proprie la biografismul care a dominat poezia recentă, reușind să speculeze convingător criza vârstei de mijloc (rutina și deziluziile maturității care devastează corpul și omoară plăcerile), încât n-ar fi exclus să-l vedem pe Dan Coman, altădată cel mai hedonist dintre douămiiști, transformat într-un Epictet de Rebrișoara.

Dan Coman, Insectarul Coman,

Editura Charmides, 2017

ultima vară la bistritz

4.
Până la urmă mintea a fost mai puternică decât inima:
la capătul verii steagul ei apretat flutură deasupra, în vârf
(dar noi încă în tranșee, aruncând cu apă fierbinte și bolovani).

Strategia noastră a fost un eșec: încrederea nu vine de la inimă
iar bunătatea purtată pe ascuns, sub sacou, sperie
ca un cuțit cu două tăișuri (ce strategie?
rugăciunea înainte de somn? încrederea oarbă în vis?
așteptarea fără sfârșit?).

Întotdeauna mintea a fost mai puternică,
de data asta ne-a făcut praf.

20 de ani împreună și iată-ne ajunși aici (dar să nu afle
părinții, să-i protejăm pe copii).

Am rezistat tinereții, bolilor neașteptate, tristeții uscate din nord.
Cu seninătatea unor retardați am făcut față
corpurilor noastre disfuncționale,
vorbelor de neînțeles aruncate cu greu, dintr-o parte (și ochii închiși)
înspre celălalt,
sexului pe care n-am găsit niciodată că e cazul să ne bazăm.

Am făcut față Bistriței, căldurii și somnului de prânz,
dar n-am putut rezista propriei minți,
animalului fără blană educat în zadar,
neîncrederii crescute ani de zile cu cea mai mare grijă
și în cel mai mare secret,

singurătății deasupra căreia ne-am aplecat pe rând
și-n cele mai nepotrivite momente
ca deasupra unei grădini de ciment.

și acum ce rămâne?

o casă? copii? întoarcerea feței către Domnul?
durerea lovind întruna încheieturile până când o să strălucim?

n-o să rămână nimic.

întinde-ți mintea lângă mintea mea.
acum, la capătul verii, plăcerea va veni pentru ultima oară
și ne va lumina.

„Exerciții de neclintire”

       La începutul săptămânii viitoare, de ziua lui Eminescu, va avea loc la Botoșani și la Ipotești o nouă ediție a Premiului Național de Poezie. Dacă Premiul „Opera Omnia” a ajuns la ediția a 27-a, Premiul pentru debut, care e decernat începând din 1999, a ajuns la ediția a 20-a. Una aniversară, așadar, ocazie cu care Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” (în grija căruia este acest premiu, considerat cam cel mai important pentru poeți debutanți) a pregătit o antologie în care ar fi trebuit să se regăsească cei 30 de autori care l-au câștigat între 1999 și 2017. În Exerciții de neclintire (Casa de Editură Max Blecher, 2017) nu sunt decât 29 dintre ei, însă de editarea ei s-au ocupat Ana Toma (care, cu ocazia asta, a creat o nouă instalație a cărei imagine se regăsește pe copertă), Ala Sainenco și Mihaela Anițului, așa încât cartea arată mai cumsecade decât antologia apărută după primii 11 ani la Editura Axa.
       În antologie sunt poeme de: Doru Mareș, Dan-Bogdan Hanu, T.O. Bobe, Liviu Georgescu, Răzvan Țupa, Cristian Pohrib, Dan Sociu, Teodor Dună, Dan Coman, Claudiu Komartin, Bogdan Perdivară, Oana Cătălina Ninu, Diana Geacăr, Andra Rotaru, Rita Chirian, Livia Roșca, Florin Partene, Svetlana Cârstean, Stoian G. Bogdan, Mihai Duțescu, Crista Bilciu, Andrei Dósa, Anatol Grosu, Ștefan Baghiu, Ștefan Ivas, Merlich Saia, Ionelia Cristea, Robert G. Elekes și Ciprian Popescu.
       E evident, cred, de ce am acceptat să publicăm această carte, a 75-a care iese, din toamna lui 2010 încoace, la Casa de Editură Max Blecher: „Opus Primum” a rămas un premiu onorant, în ciuda confuziilor regretabile și a polemicilor care au existat în ultimii ani în jurul premiului „Opera Omnia”. În plus, rămân atașat de ceea ce înseamnă el și ca autor, și ca editor – de vreme ce trei poeți care au debutat la Casa de Editură Max Blecher l-au primit, în 2013 (Anatol Grosu), 2015 (Ștefan Ivas), respectiv 2017 (Ciprian Popescu), iar anul ăsta Nicoleta Nap și Dan Dediu, pe care i-am publicat în 2017, sunt pe lista scurtă a nominalizaților.

Exerciții de neclintire.

Antologia poeților laureați ai Premiului Național

de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum (1999-2017),

Casa de Editură Max Blecher, 2017

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Viețile paralele. Mihnea Gheorghiu și Radu Teculescu

Mihnea Gheorghiu (1919-2011)

născut la 5 mai 1919, Mihnea Gheorghiu crește la Craiova, unde tatăl său, anticarul Dumitru Gheorghiu, avea o dugheană de buchinist pe strada Madona Dudu. Studiază la Liceul „Frații Buzești”, apoi se mută în capitală, unde urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie (1937-1941). Publică poezie în reviste încă din 1937, fiind un frecvent colaborator al publicațiilor de stânga din București (în special „Cadran” și „Albatros”). Cu un discurs, s-a spus, de factură neoavangardistă, vădit influențat de Bogza, Mihnea Gheorghiu debutează cu poemul de dragoste Anna-Mad (Sigma, 1942), urmat de Ultimul peisaj al Orașului Cenușiu (Coresi, 1946). Poetul adoptă o postură angajată, este pletoric și declarativ, această formulă anunțând volumele proletcultiste de după 1949, precum Întâmplări din marea răscoală (1953). Doctor în Litere (1947), cu o teză (Modalitatea conformistă a dramei) publicată un an mai târziu, Mihnea Gheorghiu este din 1948 profesor și șef de catedră la Universitatea din București, apoi la IATC, fondator și primul redactor-șef al revistei „Secolul 20” și ocupă fără întrerupere importante funcții în cultură (președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice și al Uniunii Cineaștilor). Semnează două romane și numeroase volume de dramaturgie, teatrologie și eseistică și își reia poezia de tinerețe în antologia Ultimul peisaj (1974), în anul în care devine membru corespondent al Academiei Române. Cunoscut îndeosebi ca scenarist a numeroase filme cu subiecte istorice („Tudor”, „Cantemir”, „Tănase Scatiu”, „Burebista”), pentru care este copleșit cu premii și distincții. Se stinge din viață pe 11 decembrie 2011.

Ultimul peisaj al Orașului Cenușiu

(fragment)

În toamna aceasta simt încă în gâtlej

gustul sălciu, de cocă, al dinamitei,

aud încă, în piept,

ca niște alice de ghiață

rumoarea primejdioasă a bulevardelor

la ora când apar edițiile speciale în

toate capitalele lumii.

Tu erai atunci

singură, într-un oraș ploios,

– cu transatlantice pe dreapta și pe stânga, –

un oraș industrial

în care coșurile sunt și ele

o ploaie torențială.

Te invit, mi-ai spus, la plimbare,

– ca dansatorul înalt de la Sidoli, –

te invit pe sârmele ploilor.

Și-n tot orașul străluceau

afișele circului.

Te invit în orașul acesta străin,

orașul care ucide cu premeditare, întâi păsările.

Un arbore, ca o trompetă

ne așteaptă pe marginea serii, un arbore de sugativă,

care operează cu mănuși,

ca o caracatiță.

Purtăm în nări o respirație de vată

și pe ochi, ca un stindard,

voaleta de alge.

„Când sângele înfășurat bine împrejurul gâtului

când ne vom începe călătoria languroasă

pe sub temeliile caselor

pe sub ape,

vom fi doi turiști obișnuiți

veniți să contemple peisajul...”

În odăile tale erau oglinzile acoperite

ale poeziei rare

– eu înnotam prin ele cu

buzunarele doldora de publicații interzise –

în vreme ce

ferestrele tale absorbeau orașul.

În zilele acelea trecea la ore fixe

aviatorul Record, cu picioarele sfărâmate,

și săptămânile, pe sub ferestre, ca un fluviu.

Părul tău, câteodată, părul roșu,

pleca și el

să pavoazeze străzile, la marile întruniri

populare.

În odăile tale cobora atunci

zgomotul care-mi străbătea inima ca un fulger

și umbra rea,

ca o țestoasă, cu mersul grav,

umbra funerară care-ți mănâncă ochii,

ca o mască de gaze.

Iubeai atunci obiceiul căprioarelor

de a muri fără publicitate.

„Iată, noi suntem două corăbii îmbătate,

și putem foarte bine să fim două sicrie;

iată, trimit să te buzunărească poetic

degetele lungi ale plopilor

care mângâie noaptea...”

Și-mi arătai de acolo apele cenușii

care traversau orașul

– înfășurând picioarele podurilor,

cu niște șaluri grele.

Și-mi arătai, de acolo, pădurile umede,

oferindu-mi o cutie de chibrituri,

pentru un mare incendiu.

Ai aruncat în aer literatura, ți-am răspuns,

mă înspăimânt întâlnindu-i ruinele pe străzi,

în tramvaie,

rochiile tale de mărgele întunecă încă amfiteatrele.

din Ultimul peisaj al Orașului Cenușiu (Coresi, 1946)

Radu Teculescu (1924-1953)

este urmașul unei familii de intelectuali care i-a dat pe episcopul Justinian Teculescu (1865-1932), pe cărturarul Horia Teculescu (1897-1942) și pe Bujor Teculescu (1902-1973), personalități cu un rol important în istoria de început a României Mari. Radu, fiul cel mic al lui Horia Teculescu, se naște pe 2 iulie 1924 la Alba-Iulia, dar curând familia se mută la Sighişoara. După absolvirea liceului „Principele Nicolae”, Radu Teculescu pleacă la Bucureşti, unde se înscrie la Facultatea de Drept. Face parte din grupul ce pune bazele, pe la mijlocul anilor ’40, la redacția ziarului „Fapta” (condus de Mircea Damian), a unui grup literar din care mai fac parte Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru sau Ben Corlaciu, precum și scriitori din „Cercul de la Sibiu” (Radu Stanca, Negoițescu și Doinaș). Publică poezii în „Revista tineretului”, în „Universul literar”, în „Caietul de poezie”, supliment al „Revistei Fundaţiilor Regale” și în „Revista Fundațiilor Regale”. Bolnav de plămâni, la fel ca tatăl său, renunță după doi ani de studii să-și mai susțină examenele. Traducător al lui Maiakovski și Cehov, este închis pentru scurtă vreme din motive politice. La sfârșitul lui 1945 îi apare un volum de poezie la editura bucureșteană Pro-Pace, al cărui titlu, Sixto Escobar, poartă numele unui tânăr boxer puerto-rican, campion mondial la categoria cocoș cândva, în anii ’30 (niciodată doborât la podea, ci doar învins la puncte…). Se stabilește la Brașov, unde devine jurnalist angajat în slujba noii puteri politice comuniste și contractează cu Editura pentru Literatură şi Artă volumul de versuri Baricadele vieţii, care nu va apărea niciodată. Moare la 27 ianuarie 1953 la Spitalul Mârzescu din Brașov și este înmormântat la cimitirul Groaveri. 

Poză de veac

Creștem pe lângă mașini cu miros de ulei

Și ne cultivăm sufletu-n sere bolnave;

În lexicoane și cifre găsim vieții temei

Și-abordăm în oglindă pozele cele mai grave.

Ne-amăgim în iubiri trăite-n odăi

Cu storuri lăsate, departe de freamăt de brazi,

Departe de murmurul apei răsfrânt peste văi

Și credem că totul începe, sfârșește cu azi.

Cântecul păsării-acum îl repetă claxoane

Și-amurgu-i banal pentru ochii noștri stilați;

Nu știm frământările noastre cât sunt de vane

Sau că la socotelile veacului n-om fi întrebați.

Câteodată ne cheamă ceva. Înseamnă plecare.

Și-atuncea, în seri, deschidem atlase; și-aflăm

Cât suntem de mici pentru-o hartă. Ne-ntristăm

Și le-nchidem cu teamă, ca pe-o-ntristare.

Despre Sixto Escobar nu știm mai nimic,

Că doarme lângă inima oceanelor noi...

Veac putred, iată, de-acum mă ridic

Să șterg vălul lumii de priviri și noroi!...

din Sixto Escobar (Pro-Pace, 1945)

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Viețile paralele. Victor Torynopol și Ioan Cutova

Victor Torynopol (1922-1985)

(pseudonimul lui Victor Comei Florescu) se naște pe 24 decembrie 1922, la Lugoj. După încheierea studiilor liceale, se mută la București, unde absolvă în 1945 Școala Superioară de Cooperație și Facultatea de Litere și Filosofie, în 1950. Funcționar în anii ’40 la Institutul Național al Cooperației și la Banca Națională, Torynopol publică la Editura Forum volumul de poezii Cartea cu sânge, pâine și cocs (1945), într-un desant ce-i mai cuprinde pe Ion Frunzetti, Margareta Dorian, Ioan Cutova, Mihail Cosma, Ben Corlaciu, Ion Caraion. Predă la catedra de pedagogie şi socialism ştiinţific a Institutului de Studii Economice (1946-1953), este director de cabinet în Ministerul Cultelor (1948-1950), apoi consilier în Ministerul Afacerilor Externe (1950-1953), iar după 1953 ocupă vreme de aproape trei decenii funcții de demnitar comunist: atașat la Ambasada Coreei de Nord (1953-1955), în Elveția (1956-1959) și Franța (1961-1963), ambasador al României în Argentina, Uruguay și Chile (1968-1973), director în două rânduri la Direcția Presei (1963-1968 și 1973-1982). Poezia sa de după 1965 e cât se poate de conformistă, fie că e lirică sau reflexivă și metafizică: Viscolul și armonia (1967), Zbor prin subcuvinte (1974), Artere de taină (1979), Cânepa iubirii (1982), însă cartea sa cea mai cunoscută rămâne Franța în patru anotimpuri (1967, 1980), în care își adună notele și impresiile din perioada petrecută la începutul anilor ’60 la Paris. Moare pe 16 februarie 1985, la București.

Spectacol

În poligonul exercițiilor mortuare

oamenii coboară în cantități mari,

vânatul curge subțire prin cătare

și sângele e cald ca o monedă.

Veniți, spectacolul e gratuit,

programele se-mpart desculț pe stradă,

amoniacul se toarnă abundent în batiste

și beneficiile se încasează imediat.

La garderobă, comorile sunt în siguranță,

pe câmp, aerul condiționat.

Astăzi începe marea ofensivă

undeva pe front,

în edițiile speciale

și la ghișeele băncilor de scont.

Arlechinii sângerează în bandaje,

copiii se nasc în vagoane de marfă

pentru următoarea premieră.

Veniți,

nitroglicerina așteaptă la bariere,

poate mâine va trece Dumnezeu

într-un vagon de-a treia

spre ultimul spital de campanie.

din Cartea cu sânge, pâine și cocs (Forum, 1945)

Ioan Cutova (1919-1992)

se naște pe 13 iulie 1919 la Veria, în nordul Greciei, dintr-o familie de aromâni. Studiază în școli românești la Veria și Grevena, apoi familia emigrează în România în urma procesului de primire a aromânilor din Peninsula Balcanică, ce a durat cam între 1925 și 1935. Cutova termină liceul la Târgu Mureș, iar apoi se mută la București, unde va urma cursurile Facultății de Litere și Filosofie, absolvită în 1944. Câștigă în 1945 premiul Editurii Forum, iar cartea sa, Cerc vicios, este publicată deodată cu volumele tinerilor Frunzetti, Torynopol, Margareta Dorian, Cosma, Caraion și Corlaciu. În anul următor primeşte premiul „Ion Pillat” pentru poezie, din partea unui juriu prezidat de către Dinu Pillat. Se mută la Bistrița, unde va fi profesor de liceu, coleg, printre alții, cu alt scriitor de origine aromână cu un destin dramatic, Teohar Mihadaș, închis în 1948 pentru „activități împotriva regimului”. Pe lângă activitatea de traducător în limba sa natală a poeziei lui Eminescu – cea mai importantă apariție rămâne probabil transpunerea, în 1980, a „Luceafărul”-ui în limba aromână (Luțiafirlu, pri grailu armânescu di Ioan Cutova), a coordonat revista „Primii pași” a Liceului „Andrei Mureşanu” din Bistrița și a mai publicat un volum de poezii originale în armânește, cu o prefață de Hristu Cândroveanu (Fînarea al Diogen / Lampa lui Diogene), în 1985. A murit pe 19 mai 1992, la Bistrița.

Sanatoriu

300 de jucării zac

300 de păpuși.

Tinerețea e în fiecare mână care

se-ntinde spre moarte sau spre soare.

De sub cearceafuri albe ies tămăduiți

pitici cu guri de iască sau simple poze,

purtându-și grav și iremediabil

tâmplele scobite de nevroze.

Acum își ling bubele din priviri

regretând vreun solstițiu rătăcit. Aici

este o grădină tristă de-mpărați

care și-au mânjit plămânii cu urzici.

În salonul cu becuri tungsram

poetul a schițat ultimul dans.

Pe masă bogăția lui trecătoare:

câteva versuri și un roman de Anatole France.

Pe Dumnezeu îl găsești la ferești, pe noptiere,

cum schimbă bucuria în tăcere,

sau, tăcut, la marginea vreunui chip defunct,

banalizând viața în contrapunct.

Seara, când numai morții fredonează,

bolnavii se ascund în sângele lor

și visează desigur sburând din pat

spre un sanatoriu pur, eterizat.

Dar, domnule doctor,

aici nu-i nimeni bolnav.

Oamenii sunt lumini sau păcate

și toți pleacă tăcuți din vieață

așa cum s-ar duce la piață.

din Cerc vicios (Forum, 1945)