Constantin Virgil Bănescu (1982-2009)

Până când la Târgovişte va exista un Festival de poezie „Constantin Virgil Bănescu” (aproape sigur anul acesta ne vom îngriji de prima ediţie), să ni-l amintim pe poet prin poemele sale cele mai frumoase. Selecţia îmi aparţine şi a fost făcută din cărţile publicate în timpul vieţii: Câinele, femeia şi ocheada, 2000; Floarea cu o singură petală, 2002; Acelaşi cer ce nu e, 2006.


Geanta

Mi-am luat o geantă.
În geanta mea de piele sunt:

o agrafă, un chibrit nemţesc, un stilou, un ochi de păpuşe,
o fotografie alb-negru cu mine când eram mic,
o păreche de buze, un fluier, o călimară, o pălărie,
o lumânare, o sticlă cu vin, o chipă, o cutie cu mirări,
o alta cu uscatele coji rupte de pe buzele Niadei,
sexul lui Abraxas, un plic cu cafea, sânii lui Venus,
o anemonă, carnea rămasă de la circumcizia lui Kafka,
pantalonii evazaţi ai lui Raluke,
o piatră şi un ceas.

Dacă le-aş scoate din geantă, le-aş putea pune la loc.


Femeia

O să-mi iau o femeie.
(nu de alta, dar prea mi s-au înmulţit substitutele de sensibilitate)

O să mă spăl ca într-un vechi ritual de abluţiune,
pregătindu-mi încet corpul, chiar trupul,
curăţând cu grijă toate porţiunile nelinse.
O să mă limpezesc apoi de atingerile mele
şi o să mă opresc.
(auzi? auzi? auzi! auzi!)

O să mă aşez şi o să-mi pregătesc femeia:

cu pielea şi carnea de pe piept o să-i astup urechile
(aşa că-mi smulg pielea şi carnea de pe piept)

cu pielea şi carnea de pe umeri o să-i acopăr ochii
(aşa că-mi smulg pielea şi carnea de pe umeri)

cu pielea şi carnea mâinilor o să-i înfund gura
(aşa că-mi smulg pielea şi carnea mâinilor)

Dar aburul ăsta cu miros de mamă...
(aburul ăsta cu miros de mamă)

Degeaba toate grămezile de carne şi piele smulsă:
aburul ăsta cu miros de mamă
îţi aminteşte
că, din momentul în care miroşi mirosul mamei tale,
lumea femeilor ţi se închide.


kartari

acum eu cred că cel mai bine e să mă trezesc
să umblu puţin
să bat cuiele de pe colţul mesei într-o spinare
să scot cuiele
să las să curgă tot sângele din cele două răni
să-mi lepăd ochii
să-i aşez acolo unde bătusem cuiele
să bat din nou cuiele
şi să adorm la loc.


kartari

pot să închipui camera cu fotoliu
unde în loc de ferestre sunt trupuri
care ar muri dacă cineva le-ar împinge
şi pot să le împing
şi le împing


svapna

dădeam uşor la o parte pielea imensă a calului
şi găseam ouă de dimensiuni ireale

dacă întorceam capul
vedeam un om alungând o pasăre

dacă închideam ochii
vedeam aceeaşi imagine


svapna
de câteva nopţi mă visez cu Lideea
la marginea unui lan de grâu

e cald

grâul e înalt e şi galben e şi verde
iar noi imaginăm un copac de care
să ne putem rezema bicicletele

ne rezemăm bicicletele
intrăm în lanul de grâu
trecem lanul
şi ajungem la casa din cărămidă roşie

acolo, eu şi Lideea o vedem pe Lideea
zâmbind de la fereastra cu tămâioare


svapna
o plăcere imensă mă cuprindea

după carnaval încăperea rămânea goală

ieşeam din podea
mă înălţam pe un cub
şi începeam să văd:
uşa, pereţii, tavanul, scara, gura podului

îmi aminteam cum îl rugam pe chelner
să lase pistolul şi să-mi dea mai bine turtă dulce

pe unul din pereţi era proiectat
textul visat cu o noapte în urmă:

ces messieurs ne savent pas le destin de mes desirs


ocheadă

toţi merg încet nici unul nu se grăbeşte

mâine îmi vor dinamita podeaua

ştiu ce voi face:
voi pune o pânză în loc de podea
şi voi levita


ocheadă

nu mai fac nimic
de când am atins mâinile Niadei

de aceea nu-l pot ajuta pe animalul
care mi s-a vârât sub talpă
şi-mi strigă
să mă dau odată la o parte


ocheadă

n-o să ştiu niciodată de unde-mi vine răul

multe vise, ignoranţa, hedonismul,
substratul ereditar, tutunul,
trupul ne-mplinit, Luida

jelnic mă simt
şi
n-o să ştiu niciodată de unde-mi vine răul

(din Câinele, femeia şi ocheada)


svapna-gata
chiar acum
mi se întoarce
sufletul
în
trup

chiar acum
mă văd
scriind pe dealuri
aşteptându-mi fluturii
ascuns
într-un zid de apă

chiar acum
spun:
dorm ca să visez

dorm numai ca să visez

dorm


jagrat
(casa)

mi-am înălţat casa
o ţin pe palmă
deasupra capului
către cer

mişcările mele sunt
atât de evidente
atât de luminate
dimineaţa

nu sunt singur
şi nu pot să înţeleg
de ce totuşi mor în secret


jagrat
(laptele zilelor)
într-una din dimineţi
ne vom întoarce acasă
şi vom sta în faţa Domnului
şi a tuturor celor ce ne aşteaptă

vom fi treji

vom musti de laptele zilelor


jagrat
(sufletul meu)

deasupra fustei ei albastre
cerul îşi lărgeşte tristeţea

sufletul meu
nu ştie unde să se ducă
şi nu ştie
nici că nu are unde să se ducă


svapna
(ithyphalli)

pe vremea când purtam veşminte femeieşti
beam mult ceai

îmbrăcat într-o camizolă purpurie
seara mă aşezam în fotoliul din living
şi cu samovarul lângă mine
îmi aminteam visele de amiază:

fie un oraş mobilat ca un apartament:
covoare în loc de asfalt
canapele în loc de bănci
biblioteci în aer liber
din care puteai lua cărţi
fără să ceri voie nimănui...

fie o armată de soldăţei
a căror lăţime în umeri
se modifică după cum bătea vântul...

fie un subsol de cinematograf
unde eram invitat
la un spectacol de muzică chinezească...

fie pur şi simplu un parloar nespus de lung
prin care se plimba Kristin Scott Thomas...

după ce se golea samovarul
eram atât de obosit
că adormeam în fotoliu
cu cana de ceai în poală
nerăbdător să-mi amintesc a doua zi
ce voi fi visat peste noapte


svapna
(floarea cu o singură petală)

mi-am amintit un vis
din vremea viselor cu Lideea:

eram purtaţi de o bicicletă
pe strada spitalului
şi ne opream în faţa unei case
cu uşi transparente

pe prispă creştea o floare galbenă
cu o singură petală
dar o petală atât de mare
că lua formă de cupă
şi puteam încăpea în ea
cu tot cu bicicletă


Holgar

Am înţeles ce-nseamnă
liniştea unei încăperiîn care scrii o carte
dusă departe,
cât se poate de departe
de toate aceste iluzii netrecătoare
ale sângelui care curge.

Căci chiar nici sângele nu mai curge
în liniştea unei încăperi
în care scrii o carte
ca pe cea mai blândă dintre morţi.


kartari
(nu şi nu)

nu şi nu
şi
nu şi nu

unul de altul nu ne-om depărta
(cum nu se depărtează cerul de pământ)
dar nici nu ne-om atinge
(cum nu se-atinge cerul de pământ)

(din Floarea cu o singură petală)


camera copilăriei mele

îmi amintesc visul acela
de la cinci ani
când mă trezeam
în camera copilăriei mele
(cameră pe colţ friguroasă fără pereţi dubli
la etajul al treilea)
şi căutam aerul
aerul de-afară
de-afară de tot

mă ridicam din pat
(pat dublu triplu cvadruplu înmiit de la o vreme)
ieşeam din apartament
şi începeam să cobor
spre aer
aerul de-afară
de-afară de tot

deodată
îmi dădeam seama
că aş ajunge mult mai uşor
la aer
aerul de-afară
de-afară de tot
dacă m-aş întoarce în cameră
şi aş sări de la fereastră
în iarba luminoasă din faţa blocului

aşa că mă întorceam în cameră
şi săream de la fereastră
în iarba luminoasă din faţa blocului


Marele Lac

în acea seară
toate trupurile s-au învăluit
într-o imagine fără nici un fel de sunet
şi s-au ridicat
cu mult deasupra ferestrelor
şi tavanului
şi s-au dus care încotro

pe mine
trupul meu m-a adus din nou
pe malul Marelui Lac

eu aici voi rămâne

pentru că aici e răcoare
şi pentru că aici
limba pe care încă o mai vorbim
ne şopteşte
cu glasul limbii pe care încă o mai vorbim

(din Acelaşi cer ce nu e)

Viorel Mureşan despre Anotimp

Articolul poetului Viorel Mureşan despre Un anotimp în Berceni în "Poesis" (nr. 228-230/ ianuarie-martie 2010): "Un anotimp în noul infern", din care spicuiesc:

«(...) Există în poemul "Un anotimp în Berceni" un vers-nucleu, care în trei rânduri coagluează materia poetică în jurul său: "încearcă să-ţi aminteşti". Ştim din eseurile lui Camil Petrescu că amintirile fac parte din fluxul conştiinţei, iar literatura generată de ele e una a autenticităţii şi a experienţei nemijlocite. Această calitate o are şi scrisul lui Claudiu Komartin, care devine, de la un capăt la altul, o experienţă existenţială intimă, unde impresia de unitate derivă din recurenţa anumitor obsesii, ca şi din vehemenţa stilului. Poemele sunt tablouri de o autenticitate halucinantă, cartea în întregul ei, sprijinită pe realismul fantasic, e o succesiune de universuri terifiante. (...)
"Poemele cu tătuca" impun un personaj tangent cu Daddy al Sylviei Plath, dar cu apucături şi suflet ruseşti. Afabulaţia ce leagă între ele textele din această suită are în compoziţie complexele şi spaimele mărturisite, ca la poeta americană, împreună cu ritmul profund al ideilor din care se ţese întotdeauna o persona memorabilă. Tătuca lui Komartin e omul dinaintea morţii, încărcat de tot răul istoriei din care vine, un mesager eschatologic, menit să bulverseze ordinea firească, să semene frica: "În unele seri de iarnă, în gospodăria bunicilor din Chircani / tătuca se repede cu ură-ntre porci / zguduit de tuse / iar cuvintele-i duhnesc a dializă / şi a alcool." (p.14). Josnicia fizică şi morală a personajului îl obligă pe poet să identifice fără urmă de echivoc urâtul cu gospodăria bunicilor din Chircani, poate replică infernală la viziunile melancolic-idilice de la Pillat (...). Un asemenea topos nu poate fi străbătut decât în bocanci, iar butucănoasa încălţăminte însoţind un purtător aidoma, se încarcă în textele lui Komartin de un semantism multiplu, pe o scală ce merge de la o simbolistică funerară, la metafora destinului. În toate urmele antropologice, viaţa e un drum, iar omul, fiinţă călătoare, homo viator: "În bocancii ăştia ai traversat mlaştini şi dune, / iar acum îi ţii lângă pat ca să nu uiţi prin ce ai trecut / şi visezi că într-o dimineaţă te vei scula, / îi vei încălţa şi vei fi din nou slobod. (...)". Capitolul e populat şi cu chipuri feminine, oarecum incapabile de viaţă interioră, desprinse parcă din baudelairenele pagini osândite: "S-a terminat aşteptarea: bătrâna Luisia, / de la doi, care umbla mereu beată, a ieşit / împleticindu-se pe scară, cu părul vâlvoi / şi, ronţăind o ultimă coajă de pâine amară, / a căzut în mijlocul holului, lată." (p.20). Gustul pentru grotesc al poetului face din tătuca un personaj antidostoievskian, unul care nu mai are deschisă nicio uşă spre mântuire: "Ce nevoie ai tu de umilinţă, te-ntrebi, tu care / ai fost întotdeauna aşa de brutal, de puternic ? / L-ai dat afară pe popă în ziua în care l-am chemat / cu gândul că vrei să-ţi găseşti împăcarea / şi l-ai scuipat în obraz." (p.23).
Ciclul median, "Black Butterfly", e unul în care mai percepem urme de imagism. Un oarecare program în acest sens nu lipseşte, de vreme ce poetul notează: "pe retină-mi ard zilnic imagini cât pentru o viaţă de om" (p.33). "Un dans matinal" (pp. 34-35) e primul poem ceva mai senin din carte. În prima parte, versuri fără ornamente stilistice omagiază lucruri şi gesturi fireşti, în lumina dimineţii, nimic contorsionat, nimic care să surprindă, totul însă comunicând cu o ascunsă putere simbolică: "Deşteptat dintr-o dată de o mireasmă / pentru care, către amiază, îţi vei aminti să-l lauzi / pe bătrânelul Filip, grădinarul cel migălos / cu surâsul larg şi mâini delicate. // (...) Ştii încotro să te-ndrepţi – pisicile se dezmorţesc după somn / printre flori, prin unghere, / se hârjonesc, / adulmecă-n aer, / mustăţile zbârnâie: / natura comunică prin curioase vibraţii." (p.34). Ultimele opt versuri – un superb portret de femeie, în genul acelor "Portrait d'une femme", cultivate de Ezra Pound, W. C. Williams sau de T. S. Eliot. Linie sobră, dar totuşi caldă, simplitate, însă nu şi uscăciune expresivă, mişcarea însăşi a obiectelor urmând parcă o paradigmă ascunsă. (...)
Tot ceea ce comunică poezia lui Claudiu Komartin se bazează în primul rând pe sugestie. Ne stă în faţă finalul unui poem, "Soarele a ascuns", compus după tehnica lui Robert Frost, comentată atât de ingenios de Borges, poem unde avem acelaşi vers de mai multe ori repetat cuvânt cu cuvânt, de fiecare dată cu alt sens. Este suficient să deplasăm accentul, de la o lectură la alta, pe părţi de propoziţie diferite, pentru a înţelege câte ceva din evantaiul semantic al textului: "Ochii sunt nişte bulbi crescuţi pe o tulpină înaltă. // Soarele a ascuns ceva în părul tău / soarele a ascuns ceva în părul tău / soarele a ascuns ceva în părul tău" (p.36).
Ultimul ciclu al cărţii, "La debarcader", aduce un plus de rafinament în descrierea unui univers cvasidomestic, populat cu un bestiar incert, peste care omul e un stăpân melancolic (...). Sunt invocate legile de aur ale scrisului şi condiţia celui care scrie în mijlocul acestei urzeli de vietăţi pe jumătate în real, cu cealaltă jumătate în fantastic (...). Dar o scriitură care să reprezinte viaţa în formele umile nu i se potriveşte lui Claudiu Komartin. În "La debarcader", el se întâlneşte cu marea poezie atunci când urmăreşte un profil feminin: "iubesc acel oraş îndepărtat / în care au botezat lumina / blândă a înserării / cu numele tău." (iubesc acel oraş, p.57); sau: "îmi pierd mâna prin părul tău / cum se pierde un liliac/ în liniile de înaltă tensiune" ("Laura", p. 6).
"Rătăcirea" e un poem antologic, încărcat de onirism şi magie, din care câteva detalii vor reveni chinuitor pe retina cititorului mult timp după ce a fost închisă cartea: "la câteva săptămâni după ce te-am dus la groapă / nişte vecini au venit la noi într-un suflet / să ne spună că te-au văzut pe un câmp // de fapt, capul tău se-ascunde printre crengile / unui prun desfrunzit / ai fi zis că e un norişor cu păr şi urechi / dar ţi-am recunoscut de departe gura răutăcioasă / şi privirea piezişă / acolo, agăţate în crengile prunului" (p.65). Această exemplară carte de poezie ne arată că anotimpurile sunt vechi, numai infernul se reînnoieşte.»

Geo Bogza (1908-1993)

Geo Bogza a fost un scriitor căruia i-au ieşit lucruri formidabile, dar, pe cât de mari i-au fost reuşitele (în special în poezie şi jurnal), pe atât de decepţionante nereuşitele - cea mai mare, în opinia mea, rămâne Cartea Oltului (deşi au fost şi altele, ca Meridiane sovietice sau Ţară de piatră, de foc, de pământ), în care îl recunoşti cu greu pe avangardistul care a scandalizat literatura interbelică, făcând chiar puşcărie din cauza unui măgar solemn ca Iorga.

Oricum ai lua-o (cu tot cu ceea ce ar putea părea o dezangajare inexplicabilă în anii '50 şi mai apoi, când a devenit membru al Academiei RPR), Bogza rămâne un scriitor cu momente fulminante. Redescoperit în anii 2000, a fost mimat (iar această mimare penibilă a rămas mai mereu neobservată, fiindcă poezia din tinereţe a lui Bogza n-a fost reeditată până acum neciuntită sau auto-sabotată) de către tinerii poeţi ai începutului de secol, dar cam degeaba. Bogza continuă să fie mult mai actual şi mai autentic cu versuri de acum 80 de ani decât majoritatea fracturiştilor. (Şi unde mai pui că a fost prietenul devotat al lui Blecher!)

Un articol foarte bun despre Bogza a scris Ion Pop (de citit aici), unul dintre cei mai avizaţi şi mai consecvenţi cunoscători ai Avangardei româneşti. Nu am nici o îndoială că orice poet tânăr, fie că-i împărtăşeşte opţiunile estetice sau idelogice, fie că nu, are multe de-nvăţat de la Bogza şi de la exasperarea lui creatoare. De citit ca lectură obligatorie (fireşte că nu în şcoala noastră cretină şi fosilizată) Jurnal de sex (1929), Poemul invectivă (1933), Ioana Maria (1937), Cântec de revoltă, de dragoste şi de moarte (1947), o parte din Orion (1976), precum şi Jurnal de copilărie şi adolescenţă (1987), toate, din păcate, foarte greu de găsit până şi-n marile biblioteci...

Poem ultragiant


Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptate – şi aproape fără voia mea
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.
Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi cândm-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare

A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.

Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape de pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă
Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a făcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide şi automobile

Aici eram numai eu şi servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.

Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare pe care de atunci nu te-am mai văzut niciodată
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jartiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta

Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lenjeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

Esseu
lui Ilarie Voronca


Ce frumos era la piatra neamţ
Aerul tare ca un poem de geo bogza
Şi munţii deranjaţi de ultima furtună
Ca mai demult pe crestele aspre ale carpaţilor
La trecătoarea de stânci colţuroase bratocea
Unde ciobanul întâlnit se masturba în aer liber
Şi câinii de la stână lingeau pe piatră sperma.

Era frumos ciobanul şi cât de feciorelnic
Acolo pe crestele aspre ale carpaţilor
Arăta felul pur în care el ştie să facă dragoste
Sămânţa, ca un scuipat, făcea pe stâncă: plici
Câinii ciobăneşti o înghiţeau cu lăcomie
Nu rămânea nici o murdărie.
Şi totul era atât de frumos şi pur.


În toamna aceea


Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.

Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.
Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală.
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Şi pe urmă mai sus
Foarte sus.

Avea nişte pulpe rotunde, frumoase
Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi ceva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.

Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede
Avea o roche albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă
Sub castani.

Şi a mai venit un tramvai
Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.

Şi eu şedeam mai departe pe bancă
Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.

Poezie cu voce tare

Cei mai cool poeţi români, duminică 25 aprilie, ora 19.00, la Centrul Naţional al Dansului (TNB, etajul 4). Selecţie şi texte de Adriana Gheorghe. Vor fi sau nu vor fi prezenţi Adrian Schiop, Ruxandra Novac, Ionuţ Chiva, Adrian Urmanov, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, Gabi Eftimie, Valentina Chiriţă, Norzeatic. Ce mai, o halima întreagă.

Raiul graficienilor

Un site excelent, o arhivă cu afişe & coperte care mai de care, ce par să nu se termine niciodată. Şcoală, ce mai: http://designersgotoheaven.com/

"Îngrozeşte cu altceva inima mea"

Câteva poeme noi, cât să mă mai scoată din letargie, în "România literară", nr. 13 / 2010.

Institutul Blecher, XVIII

Astăzi, de la 18.30, la Uniunea Scriitorilor (Calea Victoriei, 115), cea de-a XVIII-a întâlnire de la Institutul Blecher, cu Octavian Soviany (ce va citi un fragment din romanul la care lucrează, Viaţa lui Kostas Venetis) şi Aura Maru, una dintre vocile cele mai originale din poezia tânără. Vă aştept.

Atunci

foto: Ioan-Mircea Popovici, Mihai Vieru, Gabi Mancu, Dan Mihuţ, Cl.K., George Vasilievici

M-am uitat minute în şir la fotografiile trimise de profesorul Popovici, fotografiile din toamna aia rece şi clară ca un cristal, “tu ştii mai multe, eu eram doar în trecere”, da, ştiu, ştiu şi îmi amintesc totul… mai ales fotografia la minut, cu noi la masa scoasă afară de chelneriţele amuzate... au fost momente intense, din acelea în care eşti prezent cu toată viaţa şi alegerile tale, unde fericirea şi nefericirea sunt una, pentru că viaţa încetează să mai fie ceva care se sfârşeşte... dar astea sunt doar vorbe... mă trezesc turuind aşa, în neştire, parcă aş vrea să acopăr zgomotul de fundal, iar apoi îmi dau seama că zgomotul de fundal e chiar existenţa şi că textul care se naşte e chiar febra şi abnegaţia care mă ţin aici, să n-alunec... şi de acolo mai ţâşneşte câte ceva, alteori sunt numai valuri care izbesc un promontoriu negru, dar nu reuşesc să le ating niciodată şi mă simt ca în visul ăla în care încerc să vorbesc şi nu pot scoate nici un cuvânt... am atunci impresia că am cunoscut nişte oameni, că am trăit cu adevărat alături de ei, că ne-am spus lucruri importante... sau invers, că totul a fost doar un produs al imaginaţiei mele ieşite din ţâţâni... cine ştie cine pe cine înşală, uneori limbajul cu toată violenţa lui mi se pare o minciună sfruntată, sinuciderea poate că asta e, anularea limbajului, o înjurătură, o flegmă pe faţă, după care te faci nevăzut, pentru că ce-ţi mai rămâne de făcut după un asemenea gest perfect de revoltă...

O zi desăvârşită pentru peştii-banană

Cu George a fost mereu ca-n Salinger: un amestec imploziv de vulnerabilitate şi putere, de salt mortal şi piruetă îndelung calculată, de emoţie şi luciditate, toate păreau mereu prezente în viaţa lui şi a celor care îi acceptau provocările. Cu el nu era deloc simplu, şi totuşi făcea întotdeauna ca lucrurile să pară incredibil de simple. Şi când scria poezie, şi când lua decizii (uneori against all the odds) în doar câteva momente, Vasilievici avea aura unui tip pentru care nimic nu era imposibil.
A trăit şi a făcut totul la maxim – eram convins că o să ne-ngroape pe toţi şi că o să aibă parte de o glorie comparabilă doar cu a lui Hunter S. Thompson.
Dar George a fost şi rămâne. Asta e tot ce mai pot să spun acum despre el. Cine vrea mai mult, să meargă şi să-i citească Gabi 78, O cameră cu două camere, YoYo, Viseptol.
Poate că avea dreptate Mircea când mi-a spus “aţi luat totul prea în serios” – deşi asta mi s-a părut la-nceput mai absurd şi decât renunţarea lui Virgil, şi decât moartea lui George, şi decât norul de cenuşă care a acoperit cerul Europei. (Suntem chiar în Întunecatul April…)
Şi cât de grotesc mi se păruse la Constanţa să întreb: oare s-a spânzurat cu fularul lui preferat? Mi-am muşcat buzele până la sânge. Am tăcut.
Şi câte au rămas nespuse. Şi toate vorbele seci ale celor rămaşi.
Sper numai să nu-i uit vocea.
Şi râsul acela care putea pune o lume întreagă-n mişcare.

(pentru "Tomis")

G.V., dec. 2009

vineri, 16

cerul e acoperit de cenuşă
animalele ies de sub praguri

când

nu
vor
mai
fi
cheltuieli
şi
moartea
va
face
restul

o
să
vorbim
prin
scânduri
o
să
ne
s p a r g e m
de
râs



Asculta mai multe audio Diverse

G.V.

Fără el, Constanţa nu va mai fi niciodată la fel.

O tâmpenie despre Bogza

Am citit în ultimul număr din "Academia Caţavencu" mai întâi cu uimire (pentru că începuse prin a desfiinţa Cartea Oltului, care nici mie nu mi-a spus mare lucru, deşi rămâne, din păcate, cea mai cunoscută operă a lui Bogza), apoi cu stupoare şi cu enervare, pe măsură ce se ambala, împroşcând cu noroi la întâmplare, articolul lui Cristian Teodorescu. Care credeam că va amenda o nedreptate - cele mai cunoscute cărţi ale unui excelent poet avangardist, Geo Bogza, sunt şi cele mai slabe ale lui, în detrimentul fabuloaselor volume de tinereţe Jurnal de sex, Poemul invectivă şi bijuteria Cântec de revoltă, de dragoste şi de moarte. În schimb, Teodorescu (jurnalist ambiţios care, se spune, ar fi şi romancier) face pocinoaga, desfiinţându-l pe Bogza ca pe un biet băiat de prăvălie. Şi cu asta paginile de "cultură" din Caţavencu se umplură încă o dată de glorie...

(O să revin cu textele legendare ale lui Geo Bogza din Poemul invectivă, pe care din nefericire nu s-a găsit în toţi aceşti ani nici un editor să le reediteze, lăsându-le astfel posibilitatea unor publicişti confuzi ca Teodorescu să le treacă cu vederea de parcă nici nu ar exista. Oricum, cred că domnul în speţă ar trebui să dea fuga-fuguţa la bibliotecă să citească volumele deja menţionate, ba şi Jurnal de copilărie şi adolescenţă, poate se mai luminează niţel.)

Despre secret

"Există întotdeauna un secret. Există întotdeauna o altă lume pe lângă aceasta. Am trăit înainte de ne naşte. În ziua în care ţipăm pentru prima dată văzând lumina zilei, aducem cu noi pierderea unei lumi obscure, solitare, lichide. Întotdeauna vom simţi că locul acela ne-a fost furat. Întotdeauna o peşteră întunecată, căi subterane, umbre anterioare sinelui, ţărmuri tenebroase, un mal jilav vor rămâne în sufletul oamenilor de pretutindeni. (...) Întotdeauna un secret pe care nu îl vom împărtăşi nimănui, pe care poate că nu ni-l vom dezvălui nici măcar nouă înşine, ne salvează. Cine are un secret, are un suflet. (...)"

("Despre secret", Pascal Quignard în postfaţa la L'enfer de la Bibliothèque. Éros au secret, BnF, 2007)

Cu Ion Mureşan

O poză simpatică, făcută la Satu Mare de către fotograful japonez Tadao Shibata, cu un poet şi un prieten foarte drag, Ion Mureşan. La Satu Mare am pus pe picioare un proiect de revistă nouă care poate deveni ceva important. Şi în care suntem implicaţi, pe lângă iniţiatorul proiectului, Dumitru Păcuraru, eu şi Ion Mureşan, Felix Nicolau, Robert Şerban, Balasz Attila şi câţiva colaboratori de primă mână. Până când voi putea spune mai multe despre "Poesis Internaţional", mă las "stins" de Muri.