Atunci

foto: Ioan-Mircea Popovici, Mihai Vieru, Gabi Mancu, Dan Mihuţ, Cl.K., George Vasilievici

M-am uitat minute în şir la fotografiile trimise de profesorul Popovici, fotografiile din toamna aia rece şi clară ca un cristal, “tu ştii mai multe, eu eram doar în trecere”, da, ştiu, ştiu şi îmi amintesc totul… mai ales fotografia la minut, cu noi la masa scoasă afară de chelneriţele amuzate... au fost momente intense, din acelea în care eşti prezent cu toată viaţa şi alegerile tale, unde fericirea şi nefericirea sunt una, pentru că viaţa încetează să mai fie ceva care se sfârşeşte... dar astea sunt doar vorbe... mă trezesc turuind aşa, în neştire, parcă aş vrea să acopăr zgomotul de fundal, iar apoi îmi dau seama că zgomotul de fundal e chiar existenţa şi că textul care se naşte e chiar febra şi abnegaţia care mă ţin aici, să n-alunec... şi de acolo mai ţâşneşte câte ceva, alteori sunt numai valuri care izbesc un promontoriu negru, dar nu reuşesc să le ating niciodată şi mă simt ca în visul ăla în care încerc să vorbesc şi nu pot scoate nici un cuvânt... am atunci impresia că am cunoscut nişte oameni, că am trăit cu adevărat alături de ei, că ne-am spus lucruri importante... sau invers, că totul a fost doar un produs al imaginaţiei mele ieşite din ţâţâni... cine ştie cine pe cine înşală, uneori limbajul cu toată violenţa lui mi se pare o minciună sfruntată, sinuciderea poate că asta e, anularea limbajului, o înjurătură, o flegmă pe faţă, după care te faci nevăzut, pentru că ce-ţi mai rămâne de făcut după un asemenea gest perfect de revoltă...