Institutul Blecher, ediția 308

Octavian Soviany (n. 1954, Brașov) este poet, romancier, critic, traducător și dramaturg, autorul a unsprezece cărți de proză (printre care Viața lui Kostas Venetis, 2011; Casa din Strada Sirenelor, 2017; ciclul Lelian, din care au apărut cinci romane între 2019 și 2024) și a nouăsprezece volume de poezie și antologii, cea mai recentă fiind Celălalt fel de a privi lumea, o retrospectivă a poeziei publicate de la Scrisori din arcadia (2005) până în prezent.

Ionel Ciupureanu (n. 1957, Coșoveni) a publicat volumele de poezie Pacea poetului (1994), Amos (1996), Fălci (1999), Krampack (2002), adormisem și mă gândeam (2005), Mișcări de insectă (2010), Venea cel care murisem (2014), e timpul să visăm un măcel (2018), hangare (2022) și antologia Krampack. Poeme alese (1994-2024), în selecția lui Radu Nițescu. În anii ’90 a scris versuri pentru formația punk Terror Art.

Festivalul de Poezie „Ion Monoran”

Începe astăzi Festivalul de Poezie „Ion Monoran”, unde am mers anul trecut ca invitat, iar anul acesta voi participa în alt rol, moderând două seri: pe cea de joi, împreună cu Alex Higyed, și mai ales pe cea de sâmbătă, când va fi decernat primul Premiu „Ion Monoran”, pe care eu l-am propus, inițiativă care a fost primită foarte favorabil. Pun aici programul celor cinci zile ale Festivalului, având convingerea că evenimentele puse la cale anul acesta merită urmărite, de către timișoreni și nu numai. Pentru a vedea programul, dați clic pe imagine.

Lansarea „Elanului interzis”

 

Am publicat acum șapte luni la Casa de Editură Max Blecher o antologie la care am lucrat din greu vreo trei săptămâni, Elanul interzis. Poezii alese (1941-1974) de Ben. Corlaciu, a cărei apariție a stat în cumpănă, dar a fost în cele din urmă posibilă cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. A fost una dintre lecțiile pe care continui să le primesc și după 14 ani ca editor de poezie, confirmându-mi o dată în plus adagiul acela pitoresc cu „facerea de bine”.

Lansăm miercuri cartea, ieșită la o sută de ani de la nașterea scriitorului și la o jumătate de secol de la ultimul titlu publicat în România de Corlaciu, miercuri de la ora 18.30 la Centrul Cultural Armean din Armenească 13. Alături de mine vor grăi Liliana Corobca și Luana Stroe, care-s pe cât de fermecătoare, pe atât de temeinice, și cărora le mulțumesc că au acceptat invitația, iar gazdă ne va fi Ligia Keșișian.

Constantin Iftime, „Inoxidabil”

„Ar trebui să caut în memorie printre cuvintele obișnuite,/ Împuținate deja,/ Pline de aversiune,/ De adevăr,/ Acest loc de care aparțin” spune Constantin Iftime într-unul din poemele Inoxidabil-e, adică ascuțite & util(izabil)e împotriva clișeului, comodității și normei. Iată o poezie care exhibă paradoxurile & încrâncenarea & viața interioară cu un efect de autenticitate benign. O poezie care scanează nevrozele & crimele secolului XXI cu o sinceritate aproape de ura de sine. Abrazivă, deceitful, violentă, așezată în pagină orgolios; elaborată, sincopată, incomodă.

Ștefan Manasia

Poezia lui Constantin Iftime crește și crește, precum pulsul unui maratonist, până se fixează în zona potrivită, aerobică. Tactica lui nu e de a decupa, de a esențializa, ci de a înghiți cât mai mult dintr-o lume care oricum nu are rigoare, de a lucra prin aluvionare. Ceea ce la primele texte ți se pare excesiv, ajunge să ți se fixeze în memorie, să te urmărească, precum respirația gâfâită a unui animal mare și greoi. Simțurile sunt acutizate, pupila cinică deformează realitatea și conferă peisajului și faunei sociale dimensiuni grotești, argheziene. Prin exces de realism, poetul ajunge la dematerializarea cotidianului și redimensionarea lui sub forma unei poezii care e în esența ei politică. E multă revoltă și critică la adresa unui sistem putred: „Am văzut lucrurile cele mai simple./Am văzut ordinea spre care mergem dacă suntem atenți”, după cum apare și presimțirea că o epocă apune: „Până acum sfârșitul a fost cel mai sigur moment”. Treptat, furia dispare și lasă locul unei melancolii care e o formă de stoicism, încă furios, încă ofensiv. Inoxidabil e cea mai bună carte de până acum a lui Constantin Iftime.

Bogdan Crețu

Există o ordine spre care mergem dacă suntem atenți

Am văzut papuci albi nou-nouți din spitale,

Picioarele goale,

Galbene. Firele de iarbă cum se îndeasă,

Printre crăpături.

Doar discreția,

Sau spiritul ăsta evaziv,

În luptă cu forțele nimicului,

Ne mai ține.

Sub trunchiul lor scârbos,

Suntem naționaliști demult.

Cinci secunde,

Nu m-am gândit la nimic. A fost extraordinar.

Am văzut lucrurile cele mai simple.

Am văzut ordinea spre care mergem dacă suntem atenți.

Limbă și stil ți se cer

La Paris,

Limbă și stil ți se cer.

Ca în Evanghelie.

Ca-n Lao Tzu. Gândurile să iasă bine,

Ca la Socrate, ca la Lenin.

Și hop,

Am ajuns la București și vreau să vă sperii.

Mai avem un secol până ce lumea va fi normală,

Din nou.

Să uităm puțin ce ne macină

Ne place ori nu ne place,

Trebuie s-o spunem într-un fel,

Solemn.

Noi suntem părinții acestor copii,

Cu obrajii îmbujorați, bătând din palmele lucioase,

Ce așteaptă la fereastră nerăbdători

Produsele de kkt ale istoriei noastre.

Noi,

Dincolo de aiurelile acelor patrioți inteligenți,

Puternici cu adevărat,

Îi putem lua de subsuori

Și arunca în zăpada adâncă de anul acesta sau celălalt,

Să uităm puțin ce ne macină.

E un sfârșit pe care omul simplu îl vede

Ce frumos ar fi acum un ultim cuvânt,

Rostit cu privirea peste umăr;

E un sfârșit,

Pe care omul simplu îl vede pe mâna lui când tremură,

Când învârte lingurița în cafea,

Când stinge un muc de țigară.

De aici urmăm noi

Pe fundul râurilor mari,

Americane, chinezești, rusești,

Se află alte lumi.

De aici urmăm noi, cei săraci și liberi.

În apa tulbure,

Peștii stau nemișcați,

Se află între viață și moarte,

Alături de cei amărâți.

Așteaptă muți ca ceilalți să se revolte.

Ce legătură e între un pește și-un amărât?

Câteodată ochii celor amărâți sunt mult mai aurii

Și mai frumoși decât ai peștilor.

Ultima vară în sat

Am înotat pe spate, pe burtă,

Apoi bras, în forță.

Ca să mă răzbun.

Seara aveam nevoie de alcool.

Citeam literatura tinerilor gândindu-mă la ceea ce e mai rău,

Ceea ce e mai bun pe pământ.

Dumnezeul verii mă vedea de sus cum ezit.

Predam armele.

Noaptea scriam mult. Îngrămădeam tone de murdărie

În fiecare frază contorsionată ale unor mode eșuate pe care

Le descâlceam tot mai greu.

Kitsch-ul, inocența, sexul viguros, apoi cinismul, cu adevărat nasol, coșmaruri,

Care cu siguranță vor reveni.

Uneori mă dădeam pe spate ca să ghicesc ce se întâmplă în jur,

Sau în adânc.

Toată ziua am înotat.

Eram plasat într-o poziție extrem de vulnerabilă,

Prea aproape de trecut, de prăpastie de fapt.

Aveam tone de apă sub corp.

Înotam bras.

Eram pregătit de drum.

Iazul însă nu era prea larg.

Puteam să mă întorc de-acum prin papura mâncată de-un vânt potrivnic și clocit de august.

Acolo,

Se adunaseră turmele de boi de baltă, cu stropi argintii pe firele viguroase de păr.

Se înfruntau unii peste alții, cu o putere a seducției irezistibilă.

Făceau sex.

Când am ieșit, bâjbâind printre fălcile bătrâne încleștate în cefele celor de dedesubt,

Mâlul era cald. Broscoii îmi făceau loc,

Gemând, bășindu-se în pungi de piele multicoloră.

A fost ultima vară în sat.

Olé

Dacă nu suntem atenți,

Vom deveni bătrânii care am fost

Acum un milion de ani,

Murdari, urâți, criminali,

Olé!

Uscățivi și drepți ca o lumânare,

Vom conduce lumea

Cu o mână de fier.

din Inoxidabil

„Poesis internațional” 34 (2/2024)

 

          Cu numărul 34, „Poesis internațional” trece de 5100 de pagini publicate în cei 14 ani ai existenței sale. Atât contextul național, cât și cel global, ce înregistrează un reviriment descurajator al extremismului și al mișcărilor izolaționiste și reacționare, nu oferă la prima vedere prea multe argumente în sprijinul unui asemenea proiect în esență coeziv și cosmopolit. Însă adevărul este că, privind înapoi, viața revistei a fost, cel puțin din 2014 încoace, adică de când a devenit semestrială și nu a mai avut un sprijin financiar constant, anevoioasă. Practic, insecuritatea ne-a însoțit în toți acești ani plini de mari contraste și tulburări, însă a fost răscumpărată de solidaritatea și de sprijinul constant al cititorilor (fără de care totul s-ar fi oprit în pandemie, dacă nu chiar mai devreme), precum și de constanța și dedicarea colaboratorilor, o comunitate de câteva zeci de poeți, traducători și eseiști care nu au încetat să creadă în construcția pe care am propus-o în vara lui 2010. Așa că, cel puțin din acest punct de vedere, deriva antidemocratică a lumii de azi nu are cum să împiedice (cu excepția unei calamități pe care, cu tot pesimismul meu structural, nu îmi dă mâna să o prevăd) continuitatea unui proiect ce-și justifică în definitiv sensul tocmai în vremuri în care mișcarea dominantă stă sub semnul unui declin al dialogului între culturi și colectivități ce încep să se privească din nou cu mefiență și cu ranchiună.

          Volumul pe care l-am pregătit în ultimele luni se deschide cu un dosar Walt Whitman, a cărui încredere neabătută în îngăduință reciprocă, frățietate și întrajutorare are și astăzi o rezonanță contaminantă. Pe lângă traducerile din Whitman și contribuțiile critice pătrunzătoare ale lui Răzvan Andrei și Radu Vancu, alături de care am ținut să reluăm texte de colecție semnate de-a lungul secolului trecut de Ezra Pound, D.H. Lawrence, Sherwood Anderson, Henry Miller și Gary Snyder, „Poesis internațional” cuprinde traducerile lui Gheorghe Iorga din poezia mistică/sufistă persană, grupaje din nouă poeți români și câte unul din China, SUA, Ucraina, Polonia, Africa de Sud, Argentina, Suedia, Cehia și Danemarca, un fragment din romanul straniu și neîncadrabil al lui Raymond Roussel din 1913, microeseul maghiarului András Forgách și un interviu cu italianul Milo De Angelis, premiat la București toamna trecută, cronică de carte, de artă și trei texte ale unor poeți născuți după 2000 în memoria lui Ioan Es. Pop, extraordinarul poet 90-ist căruia generația mea îi datorează atât de mult.

          Indiferent ce urmează, nu ne rămâne decât să citim, să scriem și să traducem în continuare cu aceeași consecvență de până acum.

Krampack. Poeme alese (1994-2024) de Ionel Ciupureanu

 

Ionel Ciupureanu a fost o figură cu totul marginală până pe la începutul deceniului trecut, practic primele lui patru volume, Pacea poetului (1994), Amos (1996), Fălci (1999) și Krampack (2002) au fost cu desăvârșire underground. Până ca Marin Mincu să-i publice în colecția lui foarte bună de la Editura Pontica adormisem și mă gândeam în 2005, puțină lume știa, chiar în cercurile literare, de lucrurile senzaționale pe care le face IC într-o poetică fără corespondent printre autorii contemporani.

Încercând, cu toate precauțiile de rigoare, să detecteze la Ionel Ciupureanu filiații și înrudiri, O. Nimigean îi pomenește în excelenta prefață la antologia ce va apărea la Casa de Editură Max Blecher pe ultimul Bacovia, pe Beckett și pe Urmuz, dar Ciupureanu realizează, înainte de orice altceva, un document de limbaj dublat de o explorare viscerală a sinelui, pentru că „drama existențială se transformă într-o dramă a semnificării” (Octavian Soviany).

Cu Mișcări de insectă a început practic aventura Casei de Editură Max Blecher în toamna lui 2010, iar Ciupureanu a fost în sfârșit citit și receptat așa cum o meritau concentratele lui de poezie depoetizată programatic, „schizo” și de un sarcasm teribil. I-am publicat mai departe Venea cel care murisem (2014), volumul de poeme în proză e timpul să visăm un măcel (2018) și hangare (2022), reluate acum în antologia de care s-a ocupat Radu Nițescu, cu discretul meu sprijin frățesc.

Krampack. Poeme alese (1994-2024), cuprinzând 160 de poeme din cele 9 volume ale lui Ionel Ciupureanu și 11 texte inedite, e cel de-al 149-lea titlu pe care îl publicăm și o carte, zic eu, de neratat, pe care-o vom lansa pe 7 decembrie la târgul de carte Gaudeamus și în 15 decembrie la ultima ediție a Institutului Blecher de anul acesta.

Coperta cărții e făcută, desigur, de Ana Toma / Tomagraph.

Institutul Blecher, ediția 307

 

 

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 24 noiembrie 2024, de la ora 18:30, în Hidden – The Social Space (Str. Doamna Chiajna 26, București), la întâlnirea cu Ștefania Mihalache (proză) și Cristina Drăghici (poezie). În cadrul întâlnirii, va avea loc prezentarea volumului Un râs ca un zgomot de sticle sparte (Cartier, 2024) de Cristina Drăghici.

Ștefania Mihalache (n. 1978, Brașov) este doctor în Filologie și a publicat trei cărți de proză (Est-falia, 2004; Poemele secretarei, 2010; Gene dominante, 2022) și trei volume de poezie: Sisteme de fixare și prindere (2016), Cronica Akasha (2021) și Sunt liniștită, mi-e frică (2024), precum și studiul critic Copilăria. Reconstituiri literare după 1989 (2019).

Cristina Drăghici (n. 1994, București) a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. A debutat editorial cu volumul anticorp (2019), urmat de Un râs ca un zgomot de sticle sparte (2024). A fost performer în cadrul seriei SWORDS – Spoken Word Sessions și în cadrul proiectului Strada Fără Nume.

Moderator: Anastasia Gavrilovici