Ne întâlnim sămbătă seară, de la ora 20.00, la Londohome (Str. David Praporgescu 31, sector 2), cu poeții Gheorghi Gavrilov, Moni Stănilă și Alexandru Vakulovski, să citim poezie și să vorbim despre ce se întâmplă prin Moldova, România și Bulgaria și în ce fel s-au schimbat lucrurile în poezia scrisă în țările noastre în anii din urmă.
INNER SANCTUM este un joc de
reflectări, de reflecții à rebours și de magnificări pe muchie de cuțit,
tragic ca orice sfidare. Cu exactitate cinematică, Livia Ștefan demantelează
imperativul social, sentimentalismul, egoul și biografia manufacturate dinspre
afară înspre înăuntru. Rezultă, la capătul unei dure și neliniștitoare
autoscopii, o dare de seamă distopică asupra unui corp monstruos. Și cine nu e
cu totul mesmerizat de el? Și cine nu înțelege că este, de fapt, al lui? Și
cine nu vede că acel corp care cade, decade, recade în lume este conectat,
perfid și crud, la o infernală, seducătoare aparatură, iar ea îl silește,
ca-ntr-o celebră imagine, să rămână cu ochii deschiși, o complicată mașinărie
care pune laolaltă muzică, poezie, convulsiile din noaptea întunecată a
sufletului, pe ceilalți – cu absurdul, grația, vinovăția lor? Și cine nu știe
că aceasta este tocmai funcția celei mai precise dintre artele autodafeului –
care este poezia: să nu lase pleoapa să cadă până nu arde totul?
Rita Chirian
Direct din poezia damnată, din bolgia suicidară în care cuvintele sunt simultan țepi & sânge (& mângâiere secretă), de acolo vine acum poezia Liviei Ștefan. La Ville tentaculaire a lui Verhaeren & Eliot a devenit pentru ea „tentaculara corporație din creier”, puterea absolută împotriva căreia numai armele absolute mai pot lupta – iar armele absolute sunt cuvintele. A căror forță Livia o conjură de peste tot: din arta altora (de la Commedia lui Dante la Lacrimosa lui Mozart), din propriul corp & propriul creier (care pentru ea tot din materia organică a cuvintelor sunt compuse). Încât, atunci când o citești, știi că fiecare cuvânt e acoperit de vieți întregi.
Radu Vancu
Marți, 10 martie, de la 18.30 (ora Londrei), voi participa la un eveniment legat de prezența României la ediția de anul acesta a London Book Fair și voi vorbi în librăria Waterstones (King's Road 158) despre Pain is a Foreign Country: An Anthology of Recent Romanian Poetry, pe care am realizat-o împreună cu Paul Doru Mugur și care a apărut în SUA la sfârșitul lui 2025.
După cele trei volume anterioare, apărute la OMG în 2022, 2023 și 2024, Laura reconfirmă prin Distribuția luminii artificiale (Casa de Editură Max Blecher, 2026) că este unul dintre poeții de prim-plan ai acestui deceniu. Cartea, recomandată pe ultima copertă de Teodora Coman și Emanuel Lupașcu, va fi lansată la Institutul Blecher pe 15 martie, când Laura va citi alături de Iulian Bocai.
– Te iubesc, eşti minunat!
Sunt printre primele cuvinte
pe care le spui când ne întâlnim
în azilul de bătrâni și da,
şi eu te iubesc, chiar și acum
când eşti dementă. Conversaţia
se îngustează între noi
din ce în ce mai mult într-un schimb
de declarații de dragoste,
și ai putea să crezi că e mai degrabă
plictisitor – cu toate că
încerc să adaug o atingere
de umor și râdem mult
împreună, dar nu: dincolo
de noi este vidul
arhetipul, ideea în sine
pentru plictiseală și o dată cu ea
este ciocnirea
între sensul intens
și lipsa de sens
precum vuietul
unui val care loveşte
coasta din nou şi din nou.
***
Încerc să încep o conversație
cu vechea mea prietenă imposibilă, Noaptea
care acum este inconfortabil de caldă
și nu foarte întunecată. – Te înfăţişezi adeseori
ca simbol, spun eu, gândindu-mă
la un pahar de lapte când s-a născut sora mea mai mică,
știu că aveam 4 ani și la scurt timp după
am devenit extrem de gelos și cât timp a durat asta
nu știu, e prima noapte pe care mi-o amintesc
pentru că n-am dormit. Noaptea nu răspunde. Noaptea
nu răspunde niciodată. – Poate fi şi acesta un răspuns, se spune
undeva, locul unde se întâmplă totul
fără sunete care să se audă, nici distanță nu există.
– E un punct mort! spun eu cu voce tare.
***
Lumea a devenit mai mică,
spune o voce alunecând,
din mijlocul măștii sale.
Este vorba despre deșertificarea
care se răspândește în toate
colțurile viitorului
spre care duc toate drumurile
de unde niciun drum nu se întoarce.
Lumea este un cuvânt mare
pentru haosul care se răspândește
acolo de unde vii
ca să nu spun în urmă
ca să nu spun acasă
la familiarul
vid pendulând
între siguranţă și dezastru.
Lansarea acestei cărți-eveniment, o nouă traducere a lui Arthur Rimbaud în limba română, realizată de probabil cel mai în formă și mai inspirat traducător de poezie de astăzi, va avea loc duminică 7 decembrie, mai întâi la târgul de carte Gaudeamus, iar apoi seara, la ultima ediție din 2025 a Institutului Blecher.
Prima ediția a Zidului de mătase, ce cuprinde poezia scrisă de Constantin Virgil Bănescu, adică volumele Câinele, femeia și ocheada (2000), Floarea cu o singură petală (2002), Același cer ce nu e (2006) și câteva poezii inedite, a apărut în 2011, fiind una dintre primele cărți publicate de Casa de Editură Max Blecher. La 16 ani de la moartea lui Virgil, reedităm această integrală pe care e cazul să o descopere tinerii poeți și cititori de azi – și pe care o vom lansa duminica viitoare, la ediția 323 a Institutului Blecher.
Cele douăsprezece volume și două antologii publicate din 1995 până azi fac din Nicolae Coande unul dintre poeții români de primă linie din postcomunism. Dublat de un excelent eseist și critic de poezie (deși nu a ținut să-și facă un titlu de glorie din asta), Coande este, alături de numai câțiva congeneri, unul dintre cei care au rămas la un nivel foarte înalt, de la debutul cu În margine până la Noul interzis.
De o admirabilă coerență cu sine, scriitura lui este deja marcă înregistrată, iar faptul că și-a păstrat independența, ținându-se departe de coterii și de jocurile istovitoare de putere ale „lumii literare” e pentru mine o garanție că, dincolo de marile calități ale literaturii pe care o scrie, Coande se numără printre cei mai îndărătnici și mai asumați poeți ai acestor vremuri haotice.
Mâine, sâmbătă 12 aprilie, de la ora 20, performance de poezie & muzică sub titlul „partea plină a sertarului”, în Zadar (str. Mircea Vulcănescu 23, București). Voi fi alături de Florin Dumitrescu, Anca Chimoiu, Șerban Mihalache și Miruna Romanciuc, acompaniați de OBEAH & Sound of Art to Come.
Duminică, de la ora 17, la Centrul Cultural Armean (Str. Armenească 13, București) ne adunăm să vorbim despre Ioan Es. Pop și poezia sa, lansând antologia aici viața se bea și moartea se uită (Cartier, 2024), în selecția lui Sorin Despot.
N-au fost prea mulți scriitorii consacrați al căror sprijin să se exprime atât de altruist și de palpabil ca în cazul lui Octavian Soviany în perioada când tinerii insolenți și bătăioși ai începutului de secol începeau să iasă la rampă. Soviany a fost printre primii care ne-au însoțit căutările, care au comentat acea literatură în curs de cristalizare și au participat efectiv la deslușirea unor opțiuni estetice, profilări și evoluții de formulă – iar asta nu doar în cenaclurile conduse la București de Nora Iuga, apoi de Marin Mincu, ci și în conversații, dezbateri și întâmplări semnificative la care a luat parte. Așa încât reinventarea sa în preajma vârstei de 50 de ani, când majoritatea congenerilor își cam încheiaseră socotelile cu poezia, nu poate fi separată de irumperea 2000-ismului, care pentru noi a însemnat categoric mai mult decât un capitol de istorie literară: aflându-se în epicentrul mișcării, însă fără a-și aroga, precum alții, o postură magisterială, el a întreprins o explorare existențială, dublată de o alta ce a vizat mai puțin formele poetice (pe care le stăpânea încă din anii ’80 cu autoritate), cât sursele și resursele autenticității.
Autor experimentat și unul dintre cei mai buni cunoscători de literatură pe care îi cunosc – cel de la care am avut de învățat, prin 2001-2002, din belșug –, Octavian Soviany era privit până la Scrisori din arcadia (2005) ca un poet din familia lui Emil Botta, a lui Radu Stanca și Darie Magheru (toți trei, deloc întâmplător, admirabili oameni de teatru – deși invocați ca modele au fost nu o dată și Leonid Dimov sau Șerban Foarță), ce își asuma o poză decadentă și orgolioasă, de poète maudit – pot fi citate în sprijinul acestei afirmații gustul pentru înscenare și artizanal, erudiția melancolică și fantezia de coloratură barocă. Strânse în antologia Cartea lui Benedict (2002) și, mai târziu, în Apocalipsul suav (2015), volumele sale de tinerețe, în care cultiva poezia cu formă fixă, sunt operele impecabile ale unui orfevrier și manierist afiliat 80-ismului strict din punct de vedere cronologic. Neostenit critic și istoric literar, autor al panoramei Cinci decenii de experimentalism (2011), ce acoperă în aproape 500 de pagini poezia românească postbelică de la 60-iști până la 2000-iști, Soviany a făcut notă aparte și în raport cu lunedismul canonic din Aer cu diamante și Cinci, dar și față de poeții echinoxiști, alături de care s-a format în studenția clujeană.
Însă din întâlnirea cu poeticile de prim-plan ale „noului val”, Octavian Soviany a avut de câștigat exact ceea ce nu prisosea până la acea dată poeziei sale asianice și ireproșabile din punct de vedere formal: confesivitatea. Iar asta a venit pe fondul unei crize pe care, fiind atât de implicat în tectonica și prefacerile câmpului literar, a traversat-o cu intemperanța și febricitățile 2000-iștilor, dar și cu o nouă dispunere a versului, eliberat din chingile retoricii, rezultatul fiind schimbarea de substanță al cărei document este Scrisori din arcadia, volumul cu care începe această selecție.
Scrise de-a lungul unui aprilie lipsit de orice perspectivă, ce trimite inevitabil la Întunecatul April al lui Emil Botta sau la celebrul vers al lui T.S. Eliot cu care se deschide The Waste Land, poemele „arcadiei” alcătuiesc jurnalul unei perioade pe care Soviany avea să o descrie aproape cincisprezece ani mai târziu într-un interviu ca pe un „timp vid”, „de o uriașă monotonie”, cu „zile trase la indigo” în care „oamenii (…) s-au transformat în piesele unei mașini. O mașină de tocat creiere”. Coborârea în acest tărâm cu rezonanțe dantești reprezintă însă pentru instanța poetică o sursă mănoasă de explorare fără nicio delicatețe a dramei sinelui aflat în criză. De la-nceput, ironia sovianescă e neiertătoare: spitalul de psihiatrie este botezat cu numele paradisului mitic, al ținutului desăvârșitei armonii cu natura ce a oferit secole întregi un pretext idilic poeților idealizanți, însă la Soviany găsim o arcadie pe dos, un loc întunecat și sordid căruia i se refuză până și majuscula.
Ceea ce îl desparte de confesivii anilor 2000, precum Elena Vlădăreanu sau Dan Sociu, este că Soviany păstrează, chiar și în regimul de urgență pe care îl reclamă biografismul său, un fond livresc, drama este trăită și împărtășită printr-o asumare culturală în absența căreia ar fi fost probabil de nerecunoscut, și care e detectabilă mai mult decât oriunde în „bocet pentru ignacio sánchez mejías”, poem în care îi ia alături, sub semnul lui Federico García Lorca, pe Virgil Mazilescu și Mariana Marin, poeți afíni și efigii de dată recentă ale poetului damnat. Un amănunt semnificativ pentru universul sovianesc este menționarea în „Rezultatul tomografiei” a „primei întâlniri cu kostas venetis”, personaj picaresc pe care avea să-l facă faimos în romanul – primit ca o revelație, premiat și tradus – Viața lui Kostas Venetis (2011).
Ieșit teafăr din infernul arcadiei, Soviany publică un volum fastuos trubaduresc, Dilecta (2006), alcătuit din distihuri, rubaiyate și rondeluri îndrăgostite și pline de voluptate ce îi confirmă (așa cum o vor mai face în deceniul următor Adda și Poeme de dragoste) virtuozitatea tehnică – pentru ca Pulberea, praful și revoluția să reînnoade în 2012 cu poezia precarității și a declasării, dusă la intensități extreme și transcrisă (chiar cu oazele sale de lirism dezabuzat) într-o manieră aparent spontană și necizelată.
Cu ecouri din Edgar Lee Masters (Spoon River Anthology inspirându-i lui Soviany o cu totul altfel de viziune decât lui Marin Sorescu în La Lilieci), Pulberea praful și revoluția ridică mizele autenticismului prin galeria de personaje adunate în marii oameni ai revoluțiilor (ce completează dintr-o perspectivă istorică portretele umanității declasate din „pozele mareșalilor”). Înconjurându-se de monștri cu destine tragice, anti eroi și mal-aimés tratați frățește, subiectul poetizant se înregimentează în „oastea lui igor”, cu deplina conștiință a marginalității și maledicției, pentru a ajunge în poemul de final la concluzia: „Dacă atrocele nu/ e, atunci/ nimic nu e./ Versurile mele/ poate nu sunt corecte/ din punct de vedere politic,/ dar sunt corecte/ din punct de vedere uman.”
Trecut prin bolgii, prin groapa comună a „ceaușimei”, prin iluziile năruite ale îndrăgostiților și ale revoluționarilor („iar când, totuși, se unesc,/ nefericiții fac revoluții, după care/ li se ia totul”, ne avertizase Ioan Es. Pop în Ieudul fără ieșire), poetul supraviețuitor trece într-o nouă etapă, transfigurat în dubla ipostază de arhivar și explorator al unei Europe „bântuite de aspirația secretă a propriei sale nimiciri”. Astfel, Călcâiul lui Magellan (2014) are înfățișarea unei colecții de jurnale de călătorie, fiind și volumul cel mai voluminos dintre cele șase reluate în această antologie (admit că selecția pe care am operat-o a fost drastică, reținând cam un sfert din textele, uneori cam anecdotice și lipsite de relief, pe care le cuprinde). Dacă ar trebui să aleg, m-aș opri asupra a două poeme complexe deopotrivă narativ și descriptiv („îngerul de la lipova” și „secolul luminilor. altegalerie”), în care Soviany se dovedește (încă o dată) un redutabil poet al memoriei culturale.
Între 2016 și 2020, Octavian Soviany publică trei volume (Viața de după viață, E noapte în Arhipelag și Șaizeci și șase) în care își restrânge expresia în crochiuri și notații fragmentare condensate, aproape minimaliste. M-am tot întrebat dacă această devitalizare ține de trecerea într-o altă vârstă poetică, de o anumită diminuare a forței vitale, sau dacă, dimpotrivă, este un simptom al prolificității uluitoare pe care prozatorul a arătat-o din 2011 încoace, publicând patru romane de succes și alte patru volume din hexalogia Lelian, ultimele două părți ale acestui ciclu romanesc (ce însumează în jur de 3000 de pagini) urmând să apară în 2024, respectiv 2025. Asta pe lângă traducerea (integrală) în românește a poeziei lui Charles Baudelaire, la care s-au adăugat tălmăciri esențiale din Paul Verlaine, Théophile Gautier, Guillaume Apollinaire și Arthur Rimbaud.
Soviany apare în această etapă, care se întinde până la ineditele din ciclul Ultimul mic romantic european, ca un poet al declinului implacabil, un „încenușat” („Nu te poate iubi/ decât/ cine vede pe întuneric./ Cine știe/ să se taie adânc./ Cine își duce/ inima-n/ palmă/ ca pe un pumn de/ cenușă/ sleită.”) laconic și în stare de veghe, amintind de formula jabèsiană din Je bâtis ma demeure: „Ma demeure est détruite; mon livre, en cendres.” Și erotismul, dintotdeauna o temă centrală a poeziei sovianești, își schimbă conținutul – specializat în iubirea curtenească, în iubirea-seducție, al cărei maestru e Casanova, în iubirea-desfătare, unde totul se topește în discursul plăcerii, personajul poematic rememorează acum crâmpeie ale unei intimități dizolvate, din care a rămas doar un contur spectral, o ceață rea așternută peste un teanc de fotografii vechi. Vede pretutindeni sfârșitul, iar lucrurile pe care le atinge încep să se înnegrească. Nu mai trăiește, bate doar în taste care sună a gol, cu presimțirea că „După dictatori/ urmează acum/ să vină roboții”.
În punctul acesta al confruntării cu limita, dacă nu chiar cu neantul, se încheie Celălalt fel de a privi lumea, retrospectivă a unui scriitor artist și polivalent care predă o lecție consistentă despre importanța de a te menține asiduu în curiozitate și căutare pentru a rămâne un poet viu. Așezată lângă Apocalipsul suav, antologia de acum aproape un deceniu din celălalt Soviany, acela protocolar, estet și manierist, cartea de față completează profilul dublu al unui maestru.
Marți 10 septembrie, de la ora 19, voi citi la A(void) Floating Gallery în compania poetului ceh Josef Straka zece poeme din antologia la traducerea în limba cehă la care lucrează doamna Libuše Valentová și sper să apară cândva în 2025. Varianta cehească a textelor mele va fi citită de un alt poet pe care îl prețuiesc și de la care am aflat multe lucruri prețioase de când sunt în Praga, Jaromír Typlt.
Iustin Butnariuc (n. 1999, Botoșani) este absolvent de Medicină la Iași. A publicat în „Poesis internațional”, „Observator cultural”, „Matca literară”, „Tomis” și „Timpul”. Crede, asemenea lui Lawrence Ferlinghetti, că poezia este cea mai scurtă distanță dintre doi oameni. zâmbim, radiația nu s-a stins reprezintă volumul său de debut.
Uneori volumele de debut sunt, pentru cititorul pasionat de poezie, spectaculoase ca mineritul monedelor virtuale – diferența fiind că valoarea textelor, atunci când ea există, e reală și constantă, în timp. Este și cazul acestei cărți, care aduce o fațetă nouă poeziei noastre de azi. Iustin Butnariuc privește viața din perspectiva unui tânăr doctor, dar fără gheața uscată în care ochiul clinicianului învelește de obicei lumea. Dimpotrivă, aproape fiecare text emană o vulnerabilitate profund umană.
Radu Andriescu
O voce poetică fermă, convingătoare, curajoasă, despre un copil care „a devenit adult la grădiniță” și de aceea copilul care a fost cândva încă mai are și acum multe de spus și de trăit – uneori acest copil chiar mânuiește un bisturiu. O saga a masculinității, a identității în formare printre vulnerabilități, boli, detalii anatomice și adevăruri despre corp. „Conturul e mai important decât forma” spune mama în cartea lui Iustin Butnariuc și de aici toate discuțiile despre poezie pot fi deschise. zâmbim, radiația nu s-a stins mă face să mă întreb în continuare unde se duce douămiismul când se duce și, dacă urmele lui se mai văd încă în vocile celor care abia sosesc, ce va fi perpetuat din el și ce va fi transformat în complet altceva.
Svetlana Cârstean
„În Ludmila răstoarnă munții, Lena Chilari articulează, prin ironie amară și sarcasm, alteori printr-o delicatețe dezarmantă, nevralgiile lumii și rănile unui subiect poetic prins în malaxorul traumelor familiale și al unui erotism adeseori disfuncțional. În ciuda discursului care țâșnește în toate părțile, ca șampania, Lena Chilari e o poetă stăpână pe mijloacele sale, care știe cum să gradeze intensitatea și să mixeze registrele, reunind în același construct fragilitatea și forța, exclamațiile pline de patos și observațiile glaciale, plasându-se, la fel ca în volumul ei de debut, în răspărul modelor și modelelor literare prizate de tinerii poeți. O voce pe care inteligența artificială n-ar putea-o reproduce.”
Anastasia Gavrilovici
„Încerc să spun asta în cuvinte cât mai simple, care să meargă drept la inimă: aici sunt toate îndoielile legate de dragoste, abandon, singurătate, vindecare, desprindere, uneori la limita sunetelor dezarticulate, alteori a duioșiei insuportabile. Aici e toată îndoială și haosul trăite plenar de poetă ca să nu fii nevoit să le trăiești tu. Aici e toată viața tumultoasă a Lenei Chilari. Purtați-vă frumos cu ea, ca într-un poem dedicat de Salinger lui Keats.”
Andrei Dósa
Când Ben. Corlaciu revenea în poezia românească, la sfârșitul deceniului al șaptelea, cu amplul volum intitulat Poezii (Editura pentru Literatură, 1969), trecuseră douăzeci și patru de ani de la Manifest liric – generația războiului, sau „albatrosistă” (în cazul său sintagma este îndreptățită, Corlaciu fiind în 1941, la numai șaptesprezece ani, mezinul publicației legendare și meteorice din care au apărut la București șapte numere în numai trei luni) începea să iasă din nou la suprafață. Tinerii critici șaizeciști care scriu despre cartea cu care Corlaciu revine după aproape un sfert de secol de tăcere (Nicolae Manolescu, Ion Pop, Alexandru Călinescu și, mai cu seamă, Laurențiu Ulici, care semnează cuvântul înainte la Poezii) o fac fără să apeleze la clișee politicoase sau laude formale: Corlaciu este considerat „reprezentativ pentru o generație din multe puncte de vedere sacrificată” (Ion Pop) și „un spărgător de iluzii (...) consecvent cu sine însuși”, care „a parcurs drumul spre eul său profund fără ca privirea să-i coboare” (Ulici). Redactor-șef al Almanah-ului literar al Uniunii Scriitorilor între 1968 și 1970 și autor, în 1972, a două cărți noi, antologia Starea de urgență și placheta Poeme florivore, Ben. Corlaciu dă impresia că ar fi reintrat, la aproape cincizeci de ani, odată cu Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Mihail Crama sau Alexandru Lungu, în circuit. Pe la sfârșitul lui 1971, Ion Pop îi trimite întrebările pentru un interviu ce va apărea în Echinox (nr. 3/1972), și care am ținut să fie republicat la sfârșitul acestei antologii fiindcă rămâne actual și oferă un alt unghi, complementar, din care poetul poate fi privit și înțeles dincolo de versurile cuprinse în selecția pe care am alcătuit-o.
Anul 1974 avea să-i schimbe însă decisiv traiectoria, provocând a doua ruptură majoră, după cea din tinerețe, în biografia lui Ben. Corlaciu. Un nou volum de poezii, intitulat Elanul interzis (Editura Dacia, 1974), este retras și topit imediat după ce iese din tipar și apare ulterior într-o altă ediție, cu titlul schimbat Arcul biologic. (Îi sunt recunoscător domnului Vasile Igna, redactorul acelui volum, pentru lămuririle pe care mi le-a dat în această chestiune.) Un an mai târziu, în vara lui ‘75, lămurit probabil în urma acestei experiențe decepționante, Corlaciu părăsește țara și rămâne la Paris, unde va trăi ca disident, trecând prin mari încercări și suferințe morale, până pe 16 iunie 1981, când moare pe neașteptate. Iată de ce am ținut ca această antologie, publicată cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la nașterea lui Ben. Corlaciu – și a jumătate de secol de la ultimul său volum apărut în România – să poarte titlul suprimat de cenzura comunistă: cred că este sintagma cea mai potrivită și mai justă, în stare să exprime spiritul neliniștit și insurgent al acestui scriitor a cărui operă (nu foarte întinsă, dar ilustrativă pentru o epocă, și demnă de a fi recuperată, chiar cu o atât de mare întârziere) a fost trecută la index după 1975 și neglijată de istoria literară în postcomunism.
Interesul meu pentru poezia lui Ben. Corlaciu nu este o noutate – au trecut ceva mai bine de douăzeci de ani de când i-am citit prima oară câteva poezii din Manifest liric, marcându-mă în special aceea, de referință, care dă titlul cărții, în Poezia română actuală, vol. III (Editura Pontica, 1999) a lui Marin Mincu; de atunci, strădania mea de a recupera și organiza de o manieră coerentă fragmentul de istorie literară uitată care este poezia tinerilor recalcitranți ce începuseră să se afirme în prima parte a anilor ‘40, a fost constantă. Rezultatul acestui travaliu a fost Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului (Editura Cartier, 2018), care oferă, cred, cea mai completă imagine de până acum a liricii anticalofile, contestatare și sedițioase pe care această generație ulcerată și cu destinul frânt a produs-o între 1941 și 1947. Însă, la momentul apariției cărții, încă aveam semne de întrebare legate de biografia ulterioară a lui Corlaciu, o serie de pete oarbe ce mi-au fost în parte deslușite de lectura volumului postum, care nu a apărut niciodată în România, Tout espoir sera puni (Editions S.O.S., 1984), purtând subtitlul Témoignage d’un écrivain roumain réfugié à Paris, asupra căruia voi reveni.
Născut la Galați pe 6 martie 1924, Benedict Corlaciu a crescut până la 8 ani în Țara Lăpușului, locul de baștină al mamei sale, Rozalia, de fel din Groșii Țibleșului, acolo unde școala din comună îi poartă începând cu 2015 numele (cu acea ocazie fiind inaugurat un bust de marmură ce-l reprezintă pe poet). În 1932 merge la școală în București, unde studiază apoi la Facultatea de Litere și Filosofie, absolvită în 1947.
Talent de o uimitoare precocitate, face figură de enfant terrible, publicând primul său volum, Tavernale (Cadran, 1941), în anul în care aderă la gruparea „Albatros”. Influențat de Dimitrie Stelaru, prietenul său cu șapte ani mai mare ce publicase deja câteva cărțulii astăzi intruvabile (Melancolie, Abracadabru și Preamărirea durerii, semnate D. Orfanul), Corlaciu scrie o poezie în care cultivă ipostaza de goliard și de halucinat, descriind o lume periferică, mohorâtă, înecată în fum și în alcool, pe care o zugrăvește, după expresia lui Geo Dumitrescu, „cu trăsături mari de penel viu și categoric”. Tentația evaziunii este puternică încă din prima poezie a volumului, iar romantismul viforos și exacerbat – obsesia geniului, revolta metafizică, demonismul („Trei erau stăpânii înserării:/ Lucifer, Corlaciu și Stelaru”) – caracterizează această lirică de început, ce aspiră la „fantastice călătorii lunare”, amintind întrucâtva de Constant Tonegaru, însă într-o dimensiune mai patetică și convulsivă, cu un pronunțat colorit balcanic, apropiat cânticelor, mult mai pitorești și mai exuberante, ale lui Miron Radu Paraschivescu. Am reluat din Tavernale zece poezii, dintre care pe una, „Hipnoză”, am așezat-o lângă versiunea ei rescrisă după șaisprezece ani și intitulată „Unde-i?” – mi s-a părut mereu pasionantă compararea diferitelor variante ale unui poem, care te poate introduce în „laboratorul” de creație, oferind indicii prețioase pentru înțelegerea unei gândiri poetice în evoluția sa.
Urmează, la scurt timp, Pelerinul serilor (Editura Alfa, 1942) și Arhipelag (Editura Prometeu, 1943), cărți legate organic de profilul și de explorările lui Ben. Corlaciu din acești ani, pentru care este comparat destul de superficial cu Esenin și cu Bacovia. Subiectul poetic al lui Corlaciu este un damnat și un rătăcitor prin smârcuri, un „fiu al mlaștinei” (de altfel, „balta” este, pe lângă tavernă, un topos predilect și revine obsesiv în poeziile din acești ani), un bastard anatemizat de societate. Față de Stelaru, care face figură de orfan și inadaptat genial, Ben. Corlaciu e mai volubil și mai radical în truculență și în sarcasm, nu fără excesele inevitabile ale unui artist care nu a ieșit încă din adolescență. Doza de teatral e nelipsită și un complex patern poate fi ghicit în ipostazele asumate de foarte tânărul poet, „Robul soarelui” sau „Trecere alegorică” oferind unele indicii în acest sens. Pelerinul serilor conține exact la mijloc un ciclu, „Poemele sanatoriului” (din care fac parte poeziile: „Koch”, „Efigii în ceară”, „Joc de Hydrargir” și „Rugă bolnavă”), cu o pronunțată dimensiune expresionistă, iar aceste texte cu ftizici trăindu-și ultimele clipe și medici „răi”, „rupți din coasta câinilor” sunt, pentru mine, momentele de vârf ale cărții.
Locul lui Corlaciu în ceea ce a fost îndeobște numit „poezia boemei” e de neignorat, înscriindu-se într-o tradiție dionisiacă și nihilistă pe care poezia românească a secolului XX o va reactualiza periodic, de la momentul Bacovia, trecând prin poeții exponențiali ai boemei de după război (Tudor George „Ahoe”, Teodor Pîcă), prin Ion Mureșan și până la 90-iști (versurile lui Ioan Es. Pop din Ieudul fără ieșire, „aici nu stau decât doar cei ca noi. aici/ viața se bea și moartea se uită”, rămânând emblematice pentru această promoție de ireverențioși și naufragiați mistici). Dincolo de superbia cu care își asumă condiția marginală, dincolo de gesturi ostentative, de dezabuzare și impenitență (care conduc aproape implacabil la mitologizarea condiției de artist), „sfâșiați din soare” și cântând „adâncirea nefericitului veac” (cum scrie Corlaciu în „Prăvălire”), poeții din această tradiție exprimă în fond protestul la adresa unei lumi percepute ca inautentică și filistină (atunci când nu se îndreaptă de-a dreptul împotriva condiției umane). Deopotrivă singuratici și solidari, boemii lasă senzația că ar conspira împreună, ei dețin un secret pe care, oricât de locvace și de expansivi, nu îl mărturisesc niciodată până la capăt.
În 1945, Manifest liric este unul dintre cele șase câștigătoare ale concursului de manuscrise organizat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial de Editura Forum (Omul profilat pe cer a lui Ion Caraion apare sub aceleași auspicii) și reprezintă punctul maxim al poeziei de tinerețe a lui Corlaciu, o încununare a căutărilor înfrigurate din anii războiului. Bravada nervoasă și autoironică, poezia boemei, gesturile de răzvrătire împotriva unei lumi strâmbe care îl respinge și terfelește, ecourile războiului mutilant sunt acum puse în scenă cu o mai bună stăpânire a mijloacelor expresive și stridențe atenuate, în poeme de respirație mai largă, iar cartea conține, citită și după aproape opt decenii, hituri memorabile, precum „Câteva rânduri despre viața de ieri”, „Kilometrul 9”, „Doamna Mecena”, „Pisica” și, desigur, „Manifest liric”. O altă poezie cu suflu și atitudine, „Cătușele”, întinsă pe douăsprezece strofe, este unul dintre textele în care Corlaciu își demonstrează adeziunea la poetica albatrosiștilor, având destule corespondențe, prin formula virulent rechizitorială, cu poemele de frondă și protest social ale lui Geo Dumitrescu sau Ion Caraion din aceeași perioadă.
Anul 1946 aduce publicarea romanului Moartea lângă cer, „un soi de poem epic ubuesco-picaresc”, de un „suprarealism cumva convențional” (Mircea Platon) pe care îl va rescrie și va apărea într-o nouă ediție în 1967. Corlaciu se înscrie, la fel ca o bună parte a colegilor de generație, în Mișcarea Tineretului Progresist, precursoare a Uniunii Tineretului Muncitoresc și este în 1949 unul dintre primii membri ai nou înființatei Uniuni a Scriitorilor, care înlocuiește Societatea Scriitorilor Români. Redactor la Frontul plugarilor și apoi la Flacăra, scrie în Viața sindicală și e responsabil cultural la Casa Scriitorilor; publică patru volume de proză realist-socialistă „pe linie” (La trântă cu munții, Candidatul, Timpii de aur și Pâinea păcii) și pare cumințit și integrat în „noua epocă eroică”. Despre anii aceștia va scrie mai târziu în Tout espoir sera puni în termeni necruțători: „Între 1949-1951, am comis păcatul de a-l mânji eu însumi pe adolescentul protestatar care am fost în anii războiului. L-am mânjit, da, l-am mânjit eu însumi, cu propriul meu stilou. Ca un imbecil!”
De aceea, poate că ceea ce i se întâmplă în 1954 este în definitiv o șansă de a se desprinde de orice servitute și compromis cu regimul. Pe 8 decembrie, este judecat și exclus din Uniunea Scriitorilor, împreună cu Geo Dumitrescu, după o ședință de zece ore în care cei doi sunt acuzați cu vehemență și demascați în cel mai pur stil stalinist de Mihai Beniuc. La fel ca atâția oameni de stânga, progresiști sau antifasciști din perioada anterioară care au suferit teribile deziluzii, la fel ca poetul Libertății de a trage cu pușca, ce clama, să nu uităm, în 1945: „(...) aștept momentul să mă integrez convingător și deplin în frontul lumii de mâine, pentru realizarea căreia admit orice metodă și orice preț și scuz orice fărădelege trecătoare”, Ben. Corlaciu s-a putut lămuri pe deplin în legătură cu noua putere instaurată de sovietici, care a zdrobit în câțiva ani orice ideal de dreptate și înfrățire la care atâția visaseră cu naivitate.
Mutat cu domiciliul obligatoriu într-o râpă din Străulești, trăiește câțiva ani din banii primiți ca figurant la Teatrul Tineretului. Reușește să mai publice, pare-se cu sprijinul lui Zaharia Stancu, două cărți de proză, Noaptea de la Ipotești (1957) și romanul, altfel bine primit, Cazul doctor Udrea (1959), care nu-i schimbă în mod esențial situația. Cât despre poezie, nu mai publică (cum nu mai publică nimeni din generația războiului, cu excepția acelora dispuși să devină versificatori proletcultiști) multă vreme, dar scrie în continuare, aceste poezii dintre 1945 și 1967 (peste o sută, dintre care am păstrat în antologia de față patruzeci și nouă) fiind publicate de abia în Poezii (1969), în ciclul Postumele.
Textele „înviatului” Corlaciu (reprimit în 1965, anul apariției masivului roman Baritina, în USR) din Postumele sunt în general epurate de atitudinile extravagante și de histrionismul turbulent din volumele anilor ‘40. Sensibilitatea rănită se exprimă în mod diferit, fiind mai retorică și mai ceremonioasă, de un lirism reflexiv și clasicizant, iar poza de rebel fără cauză e înlocuită cu o atitudine elegiacă și depresivă. Și totuși, are dreptate Alexandru Călinescu atunci când scrie la apariția Poezii-ilor: „ar fi o eroare să se creadă că acum Ben. Corlaciu își reneagă convingerile, că după o cumințire subită urmează pocăiala de rigoare” – poeme precum „Sămânța anti-zero” (cu scenariul sinuciderii unui poet în care nu e greu de ghicit un alter-ego al lui Corlaciu), „1943”, „Primenirea” sau „Strigăte” o dovedesc pe deplin, reactualizând fizionomia poetului neîmpăcat și flămând după lipsa de condiționări și constrângeri, care clama într-un text datat 1956: „Inima mea n-a bătut niciodată decât libertate”.
Scriind dintr-o „scorbură calmă” (care nu e altceva decât văgăuna din Străulești în care a fost forțat să își ducă zilele), „cu speranța în cearcăne”, elementul biografic pătrunde în text fără inutile ritualizări, ca în această poezie scrisă pe un ton dezabuzat, la împlinirea vârstei de 33 de ani: „M-ați umplut de pământ. Misiunea vi-i gata./ Luați-vă paznicii. Ajunge lopata./ De-acum înainte cobor/ pe trepte de trup migrator/ și cred c-o să-ncapă/ algebra exilului meu într-o groapă.” Câteva frumoase poeme de dragoste (aș atrage atenția asupra celui mai izbutit dintre toate, „Nedumerire”, purtând data 1958), iar mai apoi poeziile din 1966 pentru fiica nou-născută („Copilul”, „Cântați-i”) oferă dimensiuni noi personalității lirice a unui Corlaciu ajuns la maturitate.
Trei ani mai târziu îi apare antologia Starea de urgență (Cartea Românească, 1972), conținând, pe lângă o selecție din cărțile anterioare (reluate programatic dinspre momentul prezent înspre trecut), ciclul Explozia sertar (1971-1955) și, la final, câteva „Poeme fără carte” nedatate. Explozia sertar este, alături de Manifest liric și de Elanul interzis, unul dintre titlurile cele mai puternice și mai elocvente ale lui Ben. Corlaciu; e de mirare că nu a avut nevoie de nicio deghizare pentru a fi acceptat de Cenzură, iar poeziile pe care le conține sunt reluate aproape integral în cuprinsul volumului Poeme florivore, apărut în același an la Editura Eminescu. „Metamorfoză” este poemul asupra căruia aș atrage în primul rând atenția, un fel de „Madrigal răsturnat”, ce amintește de junețea sarcastică și insolentă a albatrosiștilor.
Cu Arcul biologic (al cărui titlu legitim rămâne, peste timp, Elanul interzis) se încheie scurtul galop editorial care-ncepuse la sfârșitul deceniului anterior cu Poezii. Practic, cele opt cărți de versuri ale lui Ben. Corlaciu au apărut în două paranteze istorice restrânse – volumele de tinerețe între 1941 și 1945, iar cele de maturitate între 1969 și 1974. Adică până la impunerea silnică a comunismului, respectiv în perioada de relativă liberalizare de la începutul regimului ceaușist. Ironia, de bună seamă amară, face ca Ben. Corlaciu să se fi declarat în 1965 (dacă e să credităm mărturia lui Axente Horoba din Mișcarea literară, nr. 2/2011) încrezător „în reformele democratice pe care le va face Nicolae Ceaușescu”. La un deceniu de la venirea acestuia la putere, Corlaciu alege calea exilului, găsind la Paris sprijinul lui Noël Bernard: citește la Europa Liberă o scrisoare adresată lui Nicolae Ceaușescu prin care își justifică opțiunea, criticând starea de lucruri din cultura românească dirijată și solicită ca soției și celor doi copii, încă mici, să li se dea drumul pentru a i se alătura la Paris.
Urmările acestei scrisori apar fără întârziere: este calomniat violent, fiind acuzat de plagiat, de furt și de imoralitate, buzduganul acestei ordinare operațiuni de defăimare fiind cine altul dacă nu Eugen Barbu în Săptămâna. Tot în țară, familiei Corlaciu i se refuză eliberarea pașaportului, iar tergiversările și șicanele la care soția sa este supusă îl fac pe B.C. să ia o decizie extremă: face greva foamei pe Esplanada Trocadéro, iar un număr de scriitori parizieni își exprimă solidaritatea cu azilantul politic român. Pe 15 octombrie 1976, săptămânalul Partidului Socialist Francez, L’Unité, publică în pagina de politică internațională un articol în care se anunța încetarea pe 7 octombrie, după 27 de zile, a grevei foamei făcute de Ben. Corlaciu, reîntregirea familiei petrecându-se după câteva săptămâni.
La Paris, cu tot sprijinul moral de care s-a bucurat inițial, emigrația românească nu îl tratează cu o deosebită simpatie, cu toate că publică în câteva numere dintre 1976 și 1982 ale revistei Limite opt poezii care au fost recent scoase la iveală de un vechi și statornic admirator al său, poetul și prelatul Ioan Pintea. Nu cred că este exagerat să afirmăm că Ben. Corlaciu a picat la mijloc în războiul dintre secția românească de la Europa Liberă și conducerea RSR, ce avea să culmineze în anii ‘80 cu asasinarea lui Noël Bernard (moartea lui Vlad Georgescu de mâna Securității fiind la fel de plauzibilă). Documente desecretizate ale Departamentului de Stat al Statelor Unite arată că atacurile asupra lui Corlaciu au fost parte a unui plan orchestrat, Nicu Ceaușescu declarându-i personal unui oficial al ambasadei SUA la București că guvernul RSR era decis să răspundă neîntârziat atacurilor lansate de Europa Liberă, dând ca exemplu (citez din această depeșă datată noiembrie 1975) „Eugen Barbu’s attack on defector Ben Corlaciu”.
Cu sănătatea șubrezită, Corlaciu se prăbușește pe 16 iunie 1981 pe peronul unei stații din metroul parizian. Orice speranță va fi pedepsită, în traducerea Maurei Barbul, apare trei ani mai târziu, fără să aibă parte, din păcate, de circulație și ecouri. Cred că este de datoria celor de azi (dacă cei din trecutul apropiat nu s-au îngrijit să o facă) să se ocupe de publicarea acestei spovedanii de surghiunit, la patru decenii de la apariția sa în Franța. O variantă a manuscrisului se află, din câte înțeleg, în posesia familiei Corlaciu și aștept cu mare interes reconstituirea și dactilografierea ei (după care va fi utilă, probabil, o confruntare cu varianta franceză publicată de Editions S.O.S. în ‘84).
Antologia Elanul interzis. Poezii alese (1941-1974) este o primă tentativă de recuperare a poeziei lui Ben. Corlaciu și apare la Casa de Editură Max Blecher la puțin timp după împlinirea, pe 6 martie, a o sută de ani de la naștere. Am făcut-o încrezător în puterea acestei lirici de a-și emoționa și pune pe gânduri cititorul – și uneori chiar de a-l zgâlțâi, cu bătăiosul ei spirit neoavangardist de la început, dar și cu răbufnirile mai ponderate de la maturitate. Spirit ce nu l-a părăsit pe Corlaciu nici chiar când insurgența sa fundamentală a părut să ațipească sau să se acomodeze. Trecut prin turbioane existențiale care i-au pus în câteva rânduri la grea încercare integritatea și puterea de a continua, aparent uitat ca scriitor (și tocmai împotriva uitării am alcătuit această carte, la fel ca pe cea de acum cinci ani și jumătate, ce se ocupa de întreaga generație poetică a războiului), Ben. Corlaciu este un învingător.
 |
„Dincolo de pledoaria ecologistă, care nu capătă neapărat tonalități de manifest, notele defensive conținându-se implicit în invocările jucăuș-șfichiuitoare ale eternei relații om-natură, această carte oferă un splendid spectacol al limbajului și versificației. Făcând școală bună la Barbu, Arghezi, Dimov, Brumaru și Foarță, Florin Dumitrescu anulează granițele dintre registrele stilistice și, cu dezinvoltură și virtuozitate, pune alături mursecătura de stupoare, lasă să rimeze prișnițele cu coropișnițele, nautilii cu cochilii și jeleul cu eul supraeul, creează holorime, comite gesturi oximoronice descoperind îngeri zăluzi sau include în categoria firescului acțiunea de tămâiere a hardului – toate acestea, transpuse în ritmuri ce imită fie tonalitățile înălțătoare ale odei sau imnului, fie cântul tânguios al doinei, fie rostirea incantatorie a descântecului.
Replică dată receptării clișeizate a uneia dintre marile teme ale poeziei din toate timpurile și, totodată, îndemn la regândirea principiilor de coexistență a noastră cu nonumanul, Sentimentul naturii este, întâi și-ntâi, o carte în care esteticul asimilează elegant ideologicul, lăsând poezia să emane frumusețe.”
Lucia Țurcanu
„Înrudit structural și prin dexteritate cu acei patru-cinci mari poeți autohtoni care au împins jocul lexical dincolo de limitele convenționale ale spectacularului prozodic, Florin Dumitrescu revine cu un setlist lirico-imagistic indubitabil eclatant. Sentimentul naturii, rezonând la frecvențele unui trecut inocent-ecocentric, de comunicare genuin-simbiotică, e aici animat de incursiunile îndrăznețe ale umanului în regnurile vegetal și animal. Uluitor e nu numai felul cum incantațiile poematice iau, deseori, forma unor negocieri în filigran protoplasmatic (agitând taxonomia, precum și sediul celor mai intime nostalgii, ca pe un glob cu zăpadă), ci și că ele, înainte de a marșa pe ideologie, reușesc să-și detoneze, cu asupra de măsură și dezinteresat, catharsisul. De o oralitate aproape interactivă, partiturile solare pe care naturalul și sinteticul existențial, reverberate «peste vremi», se îngână și-și răspund ar trebui să reprezinte pentru mai tinerele generații de versificatori dacă nu obiecte de pelerinaj estetic, barem, întru ferigire, refrene de evocat în momente de cumpănă.”
Mihók Tamás
