miercuri, 30 decembrie 2020

Poezia în 2020. Unsprezece antologii

 

La fel ca în anii precedenți, Editura Cartier a scos cele mai multe și mai elegante antologii de poezie (toate hardcover, cu inconfundabilul concept grafic al copertelor realizate de Vitalie Coroban și însoțite de fotografii). A fost al cincilea an al seriei pornite la mijlocul lui 2016, „Cartier de colecție”. În 2016 au apărut zece cărți, în 2017 – patru, iar în 2018 și 2019 – câte cinci. Cu cele șapte antologii apărute anul acesta, colecția trece de treizeci de titluri și cred că este în momentul de față proiectul cel mai consistent din România și Republica Moldova în acest domeniu (nu deosebit de îndrăgit de editorii de azi), al recuperărilor și bilanțurilor prin intermediul unor selecții riguroase (dar și foarte personale). Atunci când autorii (cei în viață, desigur) nu își antologhează singuri poezia (au fost relativ puține astfel de exemple în ansamblul colecției), de selecții se ocupă scriitori – poeți și critici  ce aduc o perspectivă nouă asupra unor opere poetice în general încheiate, sau în orice caz pe deplin consacrate.

Ileana Mălăncioiu, considerată aproape unanim una dintre prezențele foarte importante din poezia românească a deceniilor șapte, opt și nouă ale secolului XX, cam optsprezece ani în care a publicat zece volume și o antologie (cele mai cunoscute rămân probabil Ardere de tot, 1976; Peste zona interzisă, 1979; Sora mea de dincolo, 1980; Linia vieții, 1982; Urcarea muntelui, 1985), este antologată în anul în care a împlinit optzeci de ani de către eseista și prozatoarea Simona Sora în Peste zona interzisă (Cartier, 2020). Este a șasea antologie Ileana Mălăncioiu apărută după 1990 (perioadă în care poeta nu a mai publicat decât vreo câteva texte inedite), cea mai recentă datând din 2015 (o ediție intruvabilă publicată de Editura Academiei Române). 

Poezia lui Miron Kiropol (1936-2020) are parte de o târzie recuperare, datorată unui scriitor cu care fusese coleg de liceu la „Dimitrie Cantemir” în anii '50, Constantin Abăluță, care scrie și un text introductiv generos și emoționant. Kiropol a murit în iunie la Paris și nu a mai apucat să vadă Neistovită inima vântului (Cartier, 2020), cuprinzând poeme dintre 1967 și 2019. Kiropol debuta în 1967 cu Jocul lui Adam, urmată de Schimbarea la față (1968) și Rosarium (1969), ultima rămasă nedifuzată şi ulterior dată la topit pentru că, în septembrie 1968, profitând de o invitaţie la un colocviu de poezie ce urma să aibă loc în Belgia, poetul luase decizia să nu se mai întoarcă în ţară. Stabilit la Paris, a lucrat ca paznic la Beaubourg, pictând și scriind în franceză și în română. Puțin sau aproape deloc cunoscut în România, deși a publicat după 1990 constant, însă cărți masive scoase de edituri mai greu reperabile sau fără distribuție și ecouri, Kiropol este un poet întru totul relevant pentru literatura scrisă de generația debutată la sfârșitul anilor '60 ai secolului trecut, ca unul dintre autorii ce demonstrează că receptarea poeziei este și un joc social destul de nemilos cu cei discreți și abandonați, așa cum pare acest poet, în parcursul lor de durată. Abăluță face o selecție riguroasă, de aproape o sută șaizeci de poeme, din cincisprezece cărți ale lui Kiropol apărute între 1992 și 2019, pe lângă cincisprezece texte din primele sale două cărți, readucându-l, poate, pe poetul parizian, măcar pentru un moment luminos și revelator, în atenția celor de azi.

Florin Iaru rămâne fără îndoială unul dintre cei câțiva poeți determinanți pentru 80-ismul poetic românesc, iar cele trei cărți ale sale dintre 1981 și 1990 (la care se adaugă legendarul volum colectiv Aer cu diamante, din 1982) sunt printre cele mai admirate volume de poezie ale unui final de epocă. Revenirea sa cu recenta Jos realitatea! (2019) nu a schimbat mare lucru în părțile esențiale ale poeticii lui Iaru, iar antologia montată de către Livia Ștefan, Ospiciile imaginației (Cartier, 2020), e foarte binevenită, perspectiva unei excelente poete născute în anul în care apărea Aer cu diamante oferind o perspectivă credibilă pentru receptarea poeziei lui F.I. la sfârșitul celui de-al doilea deceniu din secolul XXI.

Emilian Galaicu-Păun este, alături de „maestrul din umbră” Eugen Cioclea și de Dumitru Crudu, unul dintre cei mai reputați scriitori români din Republica Moldova de după destrămarea Uniunii Sovietice. Perfect sincronizat nu doar cu spațiul românesc și cu literatura făcută pe malul drept al Prutului (în condițiile în care basarabenii au fost adesea priviți de critica din România cu superioritate și reflexe de subevaluare), ci chiar cu spiritul european și valorile sale fundamentale, Galaicu-Păun este un poet, prozator, traducător și editor de vârf din cultura românească a ultimului sfert de secol. sanG d'encre (Cartier, 2020) nu reține poeme din prima sa carte din 1986, în care încă nu își găsise adevărata identitate, însă prinde întregul parcurs al poetului într-un fel de buclă, adică începând cu prima parte a dipticului publicat în 2019, A(II)Rh+eu, și sfârșind cu cel de-al doilea volet, Apa.3D, trecând prin Abece-Dor (1989), Levitații deasupra hăului (1991), Cel bătut îl duce pe Cel nebătut (1994), Yin Time (1999) și Arme grăitoare (2009), cu o prefață semnată de Al. Cistelecan. 

Dan Coman și-a antologat, la vârsta la care Nichita Stănescu publica Epica Magna, cele patru volume de poezie, printre cele mai admirate, premiate și traduse ale scriitorilor de după 2000. Cuprinzând selecții din Anul cârtiței galbene (2003), ghinga (2005), Dicționarul Mara (2009) și Insectarul Coman (2017), Alesul (Cartier, 2020) impune (dacă mai era nevoie) una dintre personalitățile de primă linie ale „douămiismului”. 

Acum suntem noi anticii. Antologia generației '90 (Cartier, 2020) de Răzvan Țupa și Adrian Ciubotaru este prima antologie conciliantă a 90-ului românesc, bine construită și concludentă pentru schimbarea marcată de sfârșitul regimului ceaușist (respectiv de destrămarea Uniunii Sovietice și câștigarea independenței de către Republica Moldova) și intrarea în epoca de „tranziție”. O carte care, alături de plănuita antologie a generației 2000 (care ar trebui să apară în 2021) ar putea oferi o imagine de cea mai bună rezoluție asupra poeziei românești din ultimul deceniu al secolului XX și din primul deceniu al acestui secol.

Un secol de poezie română scrisă de femei, volumul II (1945-1989) (Cartier, 2020), antologie de Alina Purcaru și Paula Erizanu, continuă proiectul pornit în 2019, când Alina și Paula au cartografiat scriitura feminină dintre 1990 și prezent. Acest al doilea volum, acoperind perioada care începe imediat după al Doilea Război Mondial și merge până la Revoluția din 1989, conține selecții concentrate din patruzeci și două de poete, de la Margareta Sterian până la cele mai cunoscute autoare 80-iste. O carte de peste 350 de pagini care cântărește greu din toate punctele de vedere, și despre care ar fi normal să se vorbească și scrie cel puțin cât despre primul volum, și fără patimi pro- sau anti-feministe, fiindcă eu unul nu citesc o asemenea carte cu ochelari de cal ideologici, ci ca pe o tentativă foarte utilă și relevantă de mapare a unui teritoriu bogat și divers pe care establishmentul cultural românesc l-a tratat adesea cu suspectă obtuzitate.

Fiind acesta un an în care marile preocupări au fost altele, a trecut aproape neobservat faptul că în luna mai s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Geo Dumitrescu, lider al grupării Albatros și unul dintre membrii întru totul remarcabili ai Generației Războiului, care a adus un extraordinar influx de vitalitate și subversiune poeziei românești de până la hiatusul petrecut în 1947-1948. Octogenar la începutul acestui secol, Dumitrescu făcea, alături de Gellu Naum și de Ștefan Aug. Doinaș, figură de senior al literaturii române, însă de la antologia sa, Poezii (2000, 2002), trecuse destul de multă vreme în care poetul Libertății de a trage cu pușca a fost o referință răzleață, părând pe jumătate uitat. Așa că antologia realizată de Teodor Dună, și apărută într-o colecție de foarte bună calitate, în care au mai apărut selecții remarcabile din poezia câtorva autori esențiali ai ultimelor nouă decenii (Gellu Naum, Geo Bogza, Virgil Mazilescu, Aurel Dumitrașcu, Alexandru Mușina, Mariana Marin, Traian T. Coșovei, Ioan Flora, Ion Mureșan, Ioan Es. Pop), intitulată, după un poem celebru din 1963, Câinele de lângă pod (Tracus Arte, 2020), e un gest de justețe față de opera poetică (altfel destul de restrânsă și de condensată) a lui Geo Dumitrescu. Pentru mine a fost o surpriză reluarea unui poem dramatic din Nevoia de cercuri (1966), „Glasurile lumii”, parte a unei construcții foarte ambițioase (și care sună proaspăt și credibil) pe care nu știu ca Dumitrescu să o fi dus mai departe.

La zece ani de la dispariția lui George Vasilievici (1978-2010), unul dintre cei mai radicali și mai insurgenți scriitori de după 2000, editura Hyperliteratura a publicat Antologia George Vasilievici, îngrijită de subsemnatul împreună cu Andrei Ruse. Întârziată îndeajuns de mult, această carte masivă cuprinde o selecție consistentă din volumele de poezie publicate în timpul vieții de Vasilievici, stând sub titlul Înspăimântătoare frumusețe (la care se adaugă o secțiune de inedite, de toate mereu, care nu au intrat în nici o carte a sa), urmată de cele două romane scrise de George, Yoyo și Viseptol, cel de-al doilea apărut postum. 

O poetă prea puțin vizibilă, Ioana Geacăr, își adună în sfumato (CDPL, 2020) volumele publicate între 1996, când redebuta matur, la treizeci și șapte de ani, cu Lumină de sare, și 2017, când a apărut uite ce e, la care se adaugă treisprezece inedite, volumul conținând la sfârșit și un dosar de referințe critice care nu cred să fi fost neapărat necesar. Poezia Ioanei Geacăr vorbește destul de clar și de convingător singură, deși personal aș fi preferat ca poemele să nu fie atât de aglomerate și să fi fost lăsat mai mult spațiu alb în pagină, acesta fiind mereu important, ca orice pauză în care tăcerea se insinuează lămuritor, pentru cititorul de poezie.

În fine, dacă 2015 a fost anul în care Dan Sociu a publicat o primă antologie din poezia sa (Vino cu mine știu exact unde mergem. 1999-2014), în 2016 lui Radu Vancu i-a apărut Cantosuri domestice, în 2018 Vlad Moldovan și-a strâns cele trei cărți în Band I, iar în 2019 Teodor Dună a dat Minunata lume, în 2020 Andrei Doboș (debutant în 2007 cu năștur Story, căreia i-au urmat Inevitabil, 2011; Valea Rea, 2015 și Spiro, 2016), publică antologia Carst (OMG, 2020). Împreună cu Vlad Moldovan și Gabi Eftimie, Doboș este unul dintre cei debutați în a doua parte a deceniului trecut care au modulat și înnoit poezia 2000-istă, ce părea să se găsească într-un impas, explorând (nu fără o anumită nuanță polemică) noi modalități expresive, mai antiretorice și antifonate decât ale primului val douămiist, lucrând îndeosebi într-un registru „minor”, al tonalităților joase, obscurizat dinadins și cu metodă. Majoritatea debutanților din 2011 încoace (de la Dósa și Văsieș la Luca Ștefan Ouatu și Deniz Otay) au fost atrași cu predilecție de această orientare: sunt foarte curios cum se vor dezvolta aceste poetici de acum încolo, odată ce tinerii poeți vor fi trecut peste experiența liminară a primelor cărți.


luni, 21 decembrie 2020

Mario Benedetti, „Revoluție și inocență”

 

Pe la începutul lunii noiembrie am avut o discuție cu Alina Cantacuzino, de la Institutul Cervantes din București, legată de traducerea și publicarea unei antologii din poezia uruguayanului Mario Benedetti, unul dintre poeții celebri ai Americii Latine din ultimele cinci-șase decenii, al cărui centenar s-a împlinit în 2020. Timpul avut la dispoziție era cam scurt, însă am acceptat.

Mai întâi am vorbit cu Ligia Keșișian să fie redactorul cărții, însă pe măsură ce traduceam și îi trimitem texte, am realizat că face treaba asta mult prea bine ca să nu profit și mai mult de ea. Nu-i vorbă, știam cât de bine traduce Ligia (în special din spaniolă), căci a tot colaborat în ultimii trei ani la „Poesis internațional”, transpunând poeți excelenți din spațiul latinoamerican. Deși era pentru prima oară când lucram cot la cot la o traducere, mi-am dat seama că potrivirea asta va face bine antologiei și că, în plus, ne vom mișca mai bine așa, reușind să o avem gata în decembrie. Ceea ce ne-a ieșit, și sunt foarte mulțumit de asta. Imaginea copertei îi aparține lui Elodie Chiper, care ne-a scos dintr-o altă mică belea.

Mulțumiri Institutului Cervantes și Ambasadei Republicii Orientale Uruguay pentru încrederea pe care au avut-o în noi și pentru sprijinul acordat, Revoluție și inocență e o carte cu multă poezie ce rezistă și încântă oameni din lumea întreagă și la mai bine de un deceniu de la moartea lui Mario Orlando Hardy Hamlet Brenno Benedetti.


Mario Benedetti, Revoluție și inocență
(Casa de Editură Max Blecher, 2020)


vineri, 18 decembrie 2020

„Poesis internațional”, nr. 26 (2/2020)

 

Cu numărul acesta al revistei se încheie cel de-al zecelea an de existență a „Poesis internațional”. Au fost trei ani în care P.I. a apărut în regim trimestrial (douăsprezece numere, între 2010 și 2013) și șapte ani în care apariția a fost semestrială (paisprezece numere, între 2014 și 2020). Cu numărul 26, publicația noastră trece de 5000 de pagini de literatură de pe toate continentele (admit, totuși, că majoritari au fost, în ordinea aceasta, scriitorii din Europa și din cele două Americi).

În 2021 începe cea de-a treia serie, fiindcă „Poesis internațional” are nevoie de o schimbare, de niște reamenajări (nu atât structurale, deși aș vrea să fie și rubrici regândite și accente puse puțin altfel pe lucrurile ce reprezintă principalele obiective și puncte de interes ale revistei). Le mulțumesc tuturor celor care citesc revista și mai cu seamă acelora care sprijină apariția ei, și îmi cer scuze că ea va apărea cu o lună și jumătate întârziere față de cum am făcut lucrurile între 2014 și 2020, chiar a fost un an zăpăcitor, bine măcar că nu am capotat.



Cuprins:

 

Portret: Svetlana Cârstean

Poezie: Giovanna Sicari (traducere de Dana Barangea), Milo De Angelis (traducere de Dana Barangea), Ilinca Bernea, Ionel Ciupureanu, Florin Dumitrescu, Kim Moore (traducere de Gabriel Daliș), Domnica Drumea, Ludvík Kundera (traducere de Claudiu Komartin și Jiřina Vyorálková), Tishani Doshi (traducere de Anastasia Gavrilovici), Ali Abdālrezāyi (traducere de Gheorghe Iorga), Sorin Mărculescu, Philip Nikolayev (traducere de Andrei Dósa), Tammy Lai-Ming Ho (traducere de Diana Geacăr), Ștefan Manasia, Nicolae Popa, Rodrigo Lira (traducere de Ligia Keșișian), Boris Maruna (traducere de Simion Lăzăreanu), Alexandru Vakulovski, Ioana Geacăr, Andreu Gomila (traducere de Jana Balacciu Matei), Tania Hershman (traducere de Dana Pătrănoiu), Liyou Libsekal (traducere de Daniela Luca), Cătălina Suditu, Mina Decu

Proză: Vladimir Sorokin, fragment din Manaraga (traducere de Camelia Dinu), Guadalupe Nettel, Bonsai (traducere de Maria Tănăsescu), Cătălin Pavel, Distanța supra timpul

Eseu: Radu Vancu, George Steiner. Literatura ca mâine; Romulus Bucur, Eugen Jebeleanu – absența și exorcizarea ei; Luana Stroe, Cronicile unor morți anunțate (Tonegaru, Stelaru, Emil Ivănescu)

Cronici de carte: Octavian Soviany despre Poetul la New York de Federico García Lorca (Art, 2020); Lucia Țurcanu despre Alwarda de Ruxandra Novac (Pandora M, 2020); Marius Conkan despre Civilizații de Olga Ștefan (Paralela 45, 2020); Andreea Apostu despre Toate zborurile au fost anulate de Adrian Diniș (Casa de Editură Max Blecher, 2020); Sînziana-Maria Stoie despre Fotocrom Paradis de Deniz Otay (OMG, 2020); Grațiela Benga despre Ale noastre dintru ale noastre de Moni Stănilă (Casa de Editură Max Blecher, 2020)

Note: Ioana Tătărușanu despre Descheierea corpului de Aksinia Mihaylova (Tracus Arte, 2019); Claudiu Komartin despre David Constantine, laureatul din 2020 al Queen's Gold Medal for Poetry

Corespondență: Andrei Crăciun, Scrisoare către Radu Cosașu

Artă: Diana Marincu, Câteva note despre aer, așteptare, repetiție și răbdare

Prezențe. Poeți români în traduceri străine: Gellu Naum, De andere kant – Pohemen (Uitgeverij Vleugels, 2020); Irina-Roxana Georgescu, Notions élémentaires (Éditions Libertés Numériques, 2020); Mircea Cărtărescu, A Spider’s History of Love (New Meridian Arts, 2020); Petru Ilieșu, Rumänien. Postskriptum / România. Post Scriptum (Pop Verlag, 2020)


luni, 14 decembrie 2020

Două debuturi: Mircea Andrei Florea & Dumitru Fanfarov

 

În octombrie s-au împlinit zece ani de când Casa de Editură Max Blecher și-a început activitatea, publicând Mișcări de insectă a lui Ionel Ciupureanu și Federeii de Nicolae Avram. Primul volum de debut a apărut însă în toamna lui 2011. Iar anul acesta a fost a zecea ediție a concursului de debut în volum „Max Blecher”: câștigători au fost Mircea Andrei Florea, cu Larvae, și Dumitru Fanfarov, cu stepă și transă. Cărțile lor ies înainte de Crăciun, numai bine să poată fi luate în calcul pentru Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” și pentru o receptare bună în lunile care urmează, cu toate că nu vom avea, cel puțin până la primăvară, lansări și evenimente fastuoase în jurul lor. 

Cu excepția anului 2016 (când a ieșit doar Mile End a lui Ciprian Popescu), Casa de Editură Max Blecher a publicat între 2011 și 2020 câte două debuturi pe an, în total nouăsprezece. Și 2020 a fost un an foarte interesant pentru poezia cea mai tânără, iar aceste două volume sunt, după mine, printre cele mai bune debuturi, voi fi foarte atent la inevitabila competiție dintre Deniz Otay, Teona Galgoțiu, Lucian Brad, Antonia Mihăilescu, Lena Chilari, Elena Bălășanu, Ana Paraschivescu, Florea, Fanfarov și ceilalți și celelalte de care nu am aflat eu încă.

Coperta la stepă și transă e făcută de Roxa Târziu, iar cea la debutul lui Mircea  de către Ana Toma. Din juriul care a premiat cele două cărți au făcut parte Simona Sora, Olga Ștefan și subsemnatul.


Mircea Andrei Florea, Larvae
(Casa de Editură Max Blecher, 2020)


Dumitru Fanfarov, stepă și transă
(Casa de Editură Max Blecher, 2020)

miercuri, 9 decembrie 2020

„Poesis internațional”, anul X, nr. 26 (2/2020). Editorialul

 

Nouă luni de nevroză globală consumată în toate modurile imaginabile: cât o sarcină toxică ce a generat evoluții politice și sociale vertiginoase – oricât de păgubitoare pentru viața de zi cu zi a fiecăruia (și oricât de tare ne-am dori „noua normalitate” pe care ne-o promit unii și alții cu jumătate de gură), acestea au deplasat centrul de interes al actualității, proiecții și obiective imediate, deprinderile și atașamentele celor mai mulți dintre noi.

Nu eram pregătiți pentru asta.

Năuciți de irumperea atâtor întocmiri aberante ce așteptau doar momentul prielnic, ne-am trezit într-o realitate care își revendică alte norme și trece vrând-nevrând prin remodelări structurale: ceea ce credeam durabil s-a dovedit a fi de o extremă volatilitate, ceea ce pariam că e stabil și înțelenit am aflat că era iluzoriu.

A fost făcută cu insistență comparația între covid-19 și gripa de la sfârșitul Primului Război Mondial, când mai potrivit ar fi fost poate să revedem cursul și impactul pandemiilor din 1957-1958 și 1968-1970. Fără să provoace cataclismul prevestit până la paroxism, un virus a răsturnat relativa coerență pe care lumea noastră o păstra dintr-un fel de inerție suverană a sistemelor economice și sociale. Poate și fiindcă trăim într-o epocă a siguranței exacerbate – e singura traducere care-mi vine în minte pentru „safetyism”, despre care au scris Greg Lukianoff și Jonathan Haidt în cartea lor, The Coddling of the American Mind: How Good Intentions and Bad Ideas Are Setting Up a Generation for Failure, definindu-l ca pe o cultură sau un sistem de gândire în care siguranța a devenit o valoare-pivot ce conduce la distorsiuni cognitive patologice.

Sau poate că, din contră, nu am fost îndeajuns de prevăzători, ignorând semnalele de alarmă trase în ultimul deceniu de specialiști, și astfel națiunile lumii au fost prinse nepregătite pentru o asemenea situație de maximă urgență medicală. Iar biologia a sfidat încă o dată aroganța omului. L-a pus scurt cu botul pe labe, i-a tras preșul de sub picioare cât să se lămurească în legătură cu eficiența tehnologiilor pe care se bazează și cu supremația spiritului său practic.

În vremuri declinante, doar hienele și corbii prosperă; așa încât, fie că vorbim despre mari trusturi financiare, coloși farmaceutici, mutanți populiști care amăgesc cu soluții salvatoare sau instituții religioase revigorate brusc de spectrul apocalipsei, e clar că nu toți avem de pierdut din starea de lucruri actuală. Sensibilitatea noastră, capacitatea de a ne păstra intact nervul etic și de a răspunde cu promptitudine la celălalt patogen, cel împotriva căruia nu ne poate face imuni vreun ser sau vaccin, da, vedem limpede cât de mult au acestea de suferit. Lipsa de încredere, izolaționismul, puzderia de teorii ale conspirației, revolta din care a fost extrasă orice formă de idealism, reactivarea genei noastre care tânjește după autoritate și segregare sunt un produs secundar al acestei epidemii: cel mai mult are de suferit afectivitatea. Relațiile umane sunt tot mai mărăcinoase, iar legătura individului cu mediul pare mai fragilă decât oricând în timpul vieților noastre.

Așa se face că, dincolo de boală, de suferință și de moarte, dincolo de recesiune economică, traversăm o criză a apropierii și a încrederii în celălalt, o derivă a intimității, o îndepărtare de lucrurile pe care am uitat cum să le luăm de partea noastră când trecem prin momente copleșitoare. Poate literatura să refacă punțile, ea care înseamnă solitudine atât pentru cei care o scriu, cât și pentru aceia care o primesc și a căror interioritate o iluminează spontan și fortifiant? Literatura despre care am putea spune, parafrazându-l pe David Foster Wallace, că face să-ți fie dor de cineva pe care nici nu ești sigur că l-ai cunoscut încă? Literatura ca mâine („câtă vreme va exista scrisul, va exista și viitorul” scrie Radu Vancu în eseul-omagiu dedicat lui George Steiner, cu al cărui deces în luna februarie pare a se fi încheiat o epocă)? La capătul celor zece ani de când mă ocup de „Poesis internațional”, deceniu frământat în care această publicație a strâns 5000 de pagini de poezie, proză, eseu din toate colțurile lumii, încă bag mâna în foc că da.

Rămâne de văzut cum va metaboliza cultura contemporană dereglările masive prin care trece și cărora va trebui în anii următori să le răspundă în condițiile în care scriitorii, muzicienii, artiștii vizuali, oamenii de teatru și film și întreg angrenajul de galerii, săli de concerte, reviste și edituri, librării, teatre și cinematografe trec printr-o perioadă de severă pauperitate.

Deocamdată, deși în primăvară s-ar fi zis că e un an mort, literatura și-a găsit cum-necum resursele de perseverență și obstinație. E de ajuns să evaluăm rapid această nișă a unei nișe care este poezia contemporană: chiar văduvite de lansări și obișnuitele ritualuri sociale care le însoțesc, au apărut volume noi semnate de autori buni și excelenți din toate generațiile active – Aurel Pantea, Romulus Bucur, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany, Ioan Es. Pop, Rodica Draghincescu, Irina Nechit, Mihai Ignat, Ruxandra Novac, Gabi Eftimie, Moni Stănilă, Andrei Dósa, Olga Ștefan, Radu Nițescu, Mihók Tamás, la care se adaugă vreo șapte-opt debuturi (despre unul dintre ele, premiat acum două luni, scrie în acest număr Sînziana-Maria Stoie).

Nici în ceea ce privește traducerile, obiectivul principal al revistei „Poesis internațional”, nu stăm chiar rău: dincolo de cele câteva cărți de poezie străină apărute în 2020 (despre noua ediție a faimosului volum din 1940 al lui Lorca, Poetul la New York, scrie Octavian Soviany), în numărul 26 publicăm selecții consistente din treisprezece poeți, născuți între 1920 și 1990, din Italia, Iran, Anglia, Statele Unite, India, Croația, Catalunia, Chile, Etiopia, Cehia și Hong Kong, o nuvelă a mexicancei Guadalupe Nettel și un fragment din Manaraga, romanul de acum trei ani al lui Vladimir Sorokin. Asta pe lângă portretul Svetlanei Cârstean, o proză scurtă de Cătălin Pavel și alte unsprezece grupaje inedite ale unor poeți români contemporani, de la glife-le lui Sorin Mărculescu la textele unei poete cu șase decenii mai tânără, Cătălina Suditu, al cărei debut în volum e așteptat.

Nu mi se pare deloc întâmplător că un cuvânt revine cu stăruință în poemele recente ale mai multor scriitori prezenți în acest număr: „trăim vremuri diluate ca toate produsele pe care le consumăm și nu respectă eticheta” (Ioana Geacăr); „În aceste vremuri de cruntă libertate” (Ilinca Bernea); „același vânt aceleași spitale / după ploaie în vreme de ciumă” (Ionel Ciupureanu). Căci puterea acestei arte marginale rezidă, poate, chiar în nebănuitele rezerve de rezistență și de nădejde pe care pesimismul poeților le activează, făcându-le vizibile și în cele mai teribile neguri.


luni, 7 decembrie 2020

După alegerile parlamentare

 

Nu înțeleg de ce e toată jalea asta pe facebook. Era previzibil de luni bune un guvern format în jurul PNL și USRPLUS, nu se știa dacă din el vor face parte și PMP și UDMR, de care e limpede acum că Iohannis are nevoie. Această majoritate nu va fi chiar fragilă, dar nici confortabilă, pe undeva pe la 55-58%. Așa-zisa surpriză cu AUR nu e nici o surpriză decât în măsura în care suveraniștii, conspiraționiștii și ultraconservatorii și-au găsit un sălaș comun. E un lucru bun că există AUR, fiindcă această orientare va fi mai clar delimitată decât dacă e răspândită în toate partidele de dreapta. Astfel, și PNL, și USRPLUS, și PMP sunt obligate să-și tempereze vocile cu tendințe trumpiste din propriile partide, fiindcă nișa e deja revendicată de AUR. Nu e nici o tragedie, vom fi conduși la fel de anapoda ca până acum, nu va fi nicio reformă majoră a societății, totul e să nu ne scufundăm mai tare, însă asta nici nu mai depinde de noi, ci de contextul european și global. Urmează alți patru ani plini de tâmpenie, ticăloșie și damblageală morală ca în toți anii care-au trecut.


marți, 17 noiembrie 2020

„Leafă”, de Mario Benedetti

din Viața și alte geografii, antologie din opera poetică a poetului uruguayan Mario Benedetti, traducere în lucru


Mario Benedetti (1920-2009)


Acea speranță ce-ncape într-un degetar,

acel trotuar înalt mărginind noroiul,

acel du-te-vino al visului,

acel horoscop al unei foarte lungi călătorii,

și lunga călătorie cu oameni și cuvinte de adio

și țări cu ninsoare și inimi

unde fiecare kilometru e-un cer distinct,

acea încredere de cine știe când,

acel jurământ pentru cine știe cât timp,

acea cruciadă spre cine știe unde,

acel altcineva care ai fi putut fi

cu altă cadență și un dram de noroc,

în fine, o voi spune odată pentru totdeauna:

nu-i loc pentru acea speranță

ce-ncape într-un degetar în acest plic

cu bancnote murdare de la atâtea mâini murdare

care mă plătesc, desigur, la sfârșitul fiecărei luni

spre a păstra la zi registrele

și a lăsa viața să curgă,

picătură cu picătură

ca uleiul rânced.


traducere din limba spaniolă

de Claudiu Komartin și Ligia Keșișian


marți, 10 noiembrie 2020

Adrian Diniș, „Toate zborurile au fost anulate”


Adrian Diniș, Toate zborurile au fost anulate (Casa de Editură Max Blecher, 2020)
 

Adrian Diniș a fost pentru mai bine de un deceniu un bun prieten – deși, e drept, ne-am mai împuns și noi în timpul acesta de câteva ori, ca niște berbecuți lirici ușor de stârnit – și un poet pe care uneori l-am subestimat, cred că pot spune asta acum fără să mă simt ca un impostor. Relația noastră a avut suișuri și coborâșuri (adică săptămâni, uneori poate chiar luni întregi în care nu ne-am dat semne de viață), dar întotdeauna reîntâlnirile dintre mine și Adi au fost încărcate cu bucurie și însuflețire. Felul în care acest tânăr poet citea și lua de partea sa literatura celorlalți, cu o poftă și o deschidere veritabile și pline de ingenuitate, era sursa unei vii și continue desfătări. De ajuns să-i privești licărul din privire atunci când Adrian vorbea despre cărțile pe care le devora (sau pe care le lua pentru a nu știu câta oară la puricat), dar și despre cele mai mici descoperiri care îl entuziasmau și îi deschideau apetitul pentru hârjoneli livrești și detectivistică literară, suficient să-i simți vibrația, în care se îngemănau emoția și un fel de trepidație jucăușă, când le citea altora bruionul celui mai recent poem pe care-l scrisese, ca să înțelegi în ce măsură viața și literatura deveniseră de nedespărțit în acest băiat lipsit de orice îngâmfare, excentric fără ostentație, liber și neacomodant.

Adi era poet până-n măduva oaselor – știu, sunt vânturate prea des astfel de vorbe care frizează locul comun și butada, însă uneori chiar întâlnim într-o viață de om, printre sutele de autori de versuri care ne ies în cale, și astfel de exemplare față de care orice vorbă mare, elogioasă, bombastică sau păstrând un sâmbure de ironie pișcătoare e de prisos. S-o recunoaștem: a fi poet până la capăt și a nu avea nici o altă dorință de a trăi altfel decât în ritmurile, în zdruncinările imprevizibile și în nenumăratele modalități de pierdere și de regăsire pe care le presupune poezia nu e tocmai o ipostază cool, mai degrabă o bizarerie inexplicabilă. Iar asumarea aceasta costă mult: Adrian, care înțelesese și își trăia în felul acesta viața de când a ieșit din adolescență – deși în spirit a rămas un adolescent până la sfârșit –, a ars (la fel ca o seamă dintre poeții pe care i-a iubit: Cristian Popescu, Mariana Marin sau Weldon Kees) intens, fără precauții sau plase de siguranță. Altfel nu ar mai fi avut nici un rost să exploreze, cu îndârjirea suavă și cu exuberanța statornică ce îl caracterizau, arcanele acestei arte capricioase și exclusiviste.

Nu vreau să spun prin asta că Diniș ar fi jucat rolul unui elitist, al unui tip cu ifose și sofisticări agasante – cine l-a cunoscut poate depune mărturie. Era atâta naturalețe în tot ce întreprindea, atâta stângăcie particulară, neastâmpăr și hazardare în ipostazele pe care și le asuma – în viața pe care alesese să o ducă – care ți-l făceau imediat drag, încât cei care l-am cunoscut și i-am fost măcar de câteva ori aproape am luat dispariția lui ca pe o grozăvie inacceptabilă, cu toate că măcar unii dintre noi știam (sau cel puțin presimțeam) ce fel de joc e acesta în care se angajase Adrian. Și totuși, nimeni nu ar fi putut să prevadă că își va face o asemenea ieșire la numai treizeci și doi de ani – noaptea, discret și pe tăcute, îngenuncheat ca pentru rugăciune.

Lipsit de robustețea pe care o cer cascadoriile existențiale extreme, când a-nceput să tatoneze limitele fragilității provocate de boală, melancolie și solitudine (care sunt teme omniprezente ale scrisului său), Diniș a devenit poet. Unul agreabil, vivace, bun de pus pe rană, dar care la drept vorbind nu făcea rupere de nori. A trebuit să mai facă un pas, și acesta e lucrul – actul dublu – pe care l-a realizat fără știrea noastră, și în literatură, și în moarte.

Iar aici se cuvine să mă explic. Deși lui Adrian îi făcea mare plăcere să ne citească, la cald, cele mai noi poeme scrise (au fost nu puține seri și nopți în care s-a întâmplat asta, ba la el pe Văcărești, ba la mine-n Berceni, ba în cartierul nostru general de la Tramvaiul 26, ba în lecturile publice pe care le-a avut până în 2018 – ce bine a fost primită aceea avută la Nocturna ARCEN de la sfârșitul lui iulie 2017, când a fost aplaudat cu entuziasm de vreo două sute de oameni), deși credeam că știu mare parte dintre lucrurile pe care le-a scris, am realizat atunci când sora lui, Beatrice, mi-a permis accesul la „cufărul” virtual în care Adi își ținea textele (adică un Google Drive pe care l-am deschis, apoi cercetat săptămâni în șir cu mare emoție și trăind o droaie de surprize extraordinare) că de fapt el păstrase fără să le scoată la iveală un corpus de texte lucrate minuțios, „rotunde”, împlinite. Texte care, împreună cu acelea care ne erau deja cunoscute (și care arătau că se apropie tot mai mult de definitivarea cărții celei noi, pe care plănuia să o publice la un deceniu de la Poezii odioase de dragoste) alcătuiesc nucleul acestui volum postum pe care l-am construit cu gândul la felul în care își concepea el poezia și cu dorința de a nu-l trăda în vreun fel.

Căci, parcă pentru a-i contrazice pe nostalgicii criticii genetice care deplâng dispariția manuscriselor, adică a posibilității de a cerceta și compara variante succesive ale unui text, de când cei mai mulți dintre noi nu mai scriem de mână (și cu atât mai puțin la mașina de scris), Adi Diniș a lăsat în folderele sale poeme care au și douăsprezece variante, uneori sensibil diferite, altele în care a mișcat un vers, a adăugat sau a renunțat la o strofă și cărora le-a găsit alt titlu, o întreagă forfotă de texte potențiale sau de poeme îndelung migălite. Din toate acestea a trebuit să alcătuiesc Toate zborurile au fost anulate, atent la granulația acestor poeme și la o lectură în filigran – ar fi fost cel mai simplu, dar și păgubitor să le așez în carte în ordine strict cronologică, pornind de la cele mai vechi, scrise în prima parte a deceniului, până la cele mai recente (majoritatea fiind datate 2016-2017, când, în jurul vârstei de treizeci de ani viziunea lui s-a maturizat, iar scriitura a devenit sigură pe sine, clară și mai concisă decât până atunci).

Deși poate că părea uneori haotic sau neașezat, Adrian Diniș a fost unul dintre cei mai meticuloși oameni îndrăgostiți de poezie pe care i-am cunoscut. Înainte de a fi un împătimit al propriului scris, Adi iubea literatura celorlalți cum puțini știu să o facă. Ne-a dovedit-o în nenumărate ocazii, și țin să spun că fără el Clubul de lectură Institutul Blecher nu ar fi fost ceea ce a devenit – Institutul a stat și a crescut pe Adi, cum și pe Ana Toma, pe Sorin Despot, Gabriel Daliș, Daniela Luca, ceva mai târziu pe Radu Nițescu, Tiberiu Neacșu și Anastasia Gavrilovici. Adrian a fost alături de mine de la început, din toamna lui 2009, când se pregătea să publice prima sa carte (ce avea să iasă după nici un an, și sunt mândru că mi-a cerut să-i scriu textul de recomandare pentru ultima copertă), până în vara lui 2018, când a părăsit toată tevatura asta terestră, la câteva ore după terminarea finalei Campionatului Mondial de fotbal din Rusia. Mi-ar fi plăcut să vedem meciul împreună, dar ne despărțeau în acea seară câteva sute de kilometri.

Cuprinzând la final o selecție elocventă din cartea de acum un deceniu, Toate zborurile au fost anulate reține o bună parte din poezia scrisă de unul dintre cei mai hărăziți și mai pasionați prieteni pe care am avut șansa de a-i câștiga datorită literaturii. Mulțumirile mele și ale editurii se îndreaptă către familia Diniș, fără sprijinul și devotamentul căreia această carte nu ar fi fost posibilă – recuperarea poeziei lui Adrian se petrece la timpul potrivit, acum că au trecut cei zece ani de la prima lui ispravă editorială.

Îi știu pe mulți care se vor bucura să-l reîntâlnească în versurile acestui volum pe prietenul nostru plecat atât de devreme.


vineri, 6 noiembrie 2020

„Tactică și strategie”, de Mario Benedetti



 Mario Benedetti (1920-2009)


Tactica mea este

să te privesc

să învăț cum ești și

să te iubesc așa cum ești

 

tactica mea este

să îți vorbesc

și să te ascult

construind din cuvinte

un pod indestructibil

 

tactica mea este

să rămân în amintirea ta

nu știu cum nici

sub ce pretext

dar să rămân în tine

 

tactica mea este

să fiu sincer

și să știu că și tu ești așa

și că nu ne vindem

iluzii unul altuia

așa încât între noi

să nu stea cortine

sau abisuri

 

strategia mea este

în schimb

mai adâncă și mai

simplă

 

strategia mea este

ca într-o zi oarecare

nu știu cum nici

sub ce pretext să ai

în sfârșit nevoie de mine.


traducere de Claudiu Komartin


Casa de Editură Max Blecher la 10 ani


A fost un an care a dat peste cap totul, și încă nu-i gata, așa că primul volum de poezie pe care Casa de Editură Max Blecher a reușit să-l publice (nu pun la socoteală numărul 25 (1/2020) al revistei „Poesis internațional”, care a ieșit în iunie) a fost de-abia în luna octombrie: a treia carte a lui Radu Nițescu, Satao.

A ieșit din tipar cartea cu numărul 100 pe care editura o publică în cei zece ani de când Ana Toma și cu mine am fondat-o, Ale noastre dintru ale noastre de Moni Stănilă, iar azi ar trebui să pornească spre tipografie șaizecișișase a lui Octavian Soviany, volumul de la șaizeci și șase de ani, conținând șaizeci și șase de poeme și șaizeci și șase de taste pe copertă, al unuia dintre cei mai titrați scriitori contemporani.

Ne grăbim să facem în așa fel încât săptămâna viitoare să publicăm volumul postum al prietenului nostru Adrian Diniș (1986-2018): Toate zborurile au fost anulate e o carte foarte importantă pentru noi, care va obliga la reconsiderarea poeziei pe care Adrian a lăsat-o.

Până la sfârșitul anului mai avem patru titluri în lucru, precum și „Poesis internațional” 26 (2/2020) – ultimul număr din al zecelea an de existență a acestei publicații , sper să ne putem descurca și să iasă totul exact așa cum aceste volume și acești autori grozavi o merită.

 

Radu Nițescu, Satao (Casa de Editură Max Blecher, 2020)


Moni Stănilă, Ale noastre dintru ale noastre (Casa de Editură Max Blecher, 2020)


Octavian Soviany, șaizecișișase (Casa de Editură Max Blecher, 2020)

sâmbătă, 31 octombrie 2020

Alda Merini, „Am nevoie de sentimente”


Alda Merini (1931-2009)


Nu îmi trebuie bani.
Eu am nevoie de sentimente,
de cuvinte, de cuvinte alese cu grijă,
de florile numite gânduri,
de trandafirii numiți prezențe,
de vise care sălășluiesc în copaci,
de cântece care fac statuile să danseze,
de stele ce murmură la urechea îndrăgostiților.
Eu am nevoie de poezie,
această magie ce arde greutatea cuvintelor,
care trezește emoții și dă culori noi.

Poezia mea este dornică precum focul
o trec printre degete ca pe mătănii
Nu mă rog, pentru că sunt o poetă a nenorocului
ce tace, uneori, ore în șir, în durerile facerii,
sunt poeta care strigă și care cu strigătul ei se joacă,
sunt poeta care cântă și nu își găsește cuvintele,
sunt paiul uscat pe care sunetul îl culcă la pământ,
sunt cântecul de leagăn care-i face să plângă pe copii,
sunt gloria deșartă ce își dă drumul să cadă,
mantia de metal a unei lungi rugăciuni
a durerii trecute care nu vede lumina.


traducere de Claudiu Komartin

luni, 26 octombrie 2020

Ruy Belo, „Câteva propoziții despre păsări și despre copaci pe care poetul le încheie cu o referință la inimă”


Ruy Belo (1933-1978)


Păsările se nasc în vârful copacilor

Copacii pe care îi văd eu dau păsări în loc de fructe

Păsările sunt cele mai vii fructe ale copacilor

Păsările încep unde se termină copacii

Păsările fac copacii să cânte

La atingerea păsărilor, copacii se îngroașă și-ncep să se miște

trecând de la regnul vegetal la cel animal

Ca păsările se așază frunzele lor pe pământ

când toamna coboară pe nesimțite peste câmpuri

Aș vrea să spun că păsările emană din copaci

dar le voi lăsa această formă de exprimare romancierilor

e complicată și nu dă bine în poezie

încă nu a fost izolată de filozofie

Iubesc copacii în special pe aceia care dau păsări

Cine le agață acolo de crengi?

A cui mână o face ale cui nenumărate mâini?

Eu trec și inima mi se schimbă.


traducere de Claudiu Komartin


duminică, 18 octombrie 2020

„Pater noster”, de Jacques Prévert


Jacques Prévert (1900-1977)
 

Tatăl nostru care ești în ceruri

Rămâi acolo

Iar noi vom rămâne pe pământ

Care e uneori atât de drăguț

Cu misterele New York-ului

Și apoi cu cele ale Parisului

Care fac la fel de mult precum cel al Treimii

Cu micuțul canal Ourcq

Marele Zid din China

Cu râul de la Morlaix

Zahăr candel

Oceanul Pacific

Și cele două bazine din Grădinile Tuileries

Cu puștii cuminți și cu oamenii răi

Cu toate minunile lumii

Care sunt aici

Pur și simplu pe pământ

Oferite tuturor

Împrăștiate

Ele însele minunându-se de propria minunăție

Și neîndrăznind s-o mărturisească

Ca o fată drăguță și goală ce nu îndrăznește să se arate

Cu îngrozitoarele nefericiri ale lumii

Care sunt legiune

Cu legionarii

Și torționarii

Și cu toții stăpânii acestei lumi

Stăpânii cu preoții cu trădătorii și cu mercenarii lor

Cu anotimpurile

Și anii

Cu fetele simpatice și cu bătrânii dobitoci

Cu paiul mizeriei putrezind în oțelul tunurilor.


traducere de Claudiu Komartin

marți, 13 octombrie 2020

Zece poezii de Blaise Cendrars

 
Blaise Cendrars

 
Costumul alb
 
 
Mă plimb pe pod în costumul meu alb cumpărat la Dakar
Încălțat cu espadrilele luate din Villa Garcia
Ținând în mână basca pe care am adus-o de la Biarritz
Buzunarele-mi sunt pline cu Țigări Caporal Ordinaire
Din când în când prizez din cutiuța de lemn găsită-n Rusia
Fac să zornăie mărunțișul din buzunare și o monedă de-o liră din aur
Am batista mea mare calabreză și chibrituri de ceară dintre acelea lungi cum nu găsești decât la
Londra
Sunt curat spălat frecat mai îngrijit decât e puntea
Fericit ca un rege
Bogat ca un miliardar
Liber precum un om.
 
 
 
Viață periculoasă
 
 
Sunt astăzi poate cel mai fericit om din lume
Dețin tot ce nu îmi doresc
Iar de singurul lucru la care țin în viața asta m-apropii cu fiecare turație a elicei
Și poate că odată ajuns acolo voi fi pierdut totul 
 
 
 
Bahia
 
 
Lagune biserici case cubice
Mari bărci cu câte două vele rectangulare întoarse ce se aseamănă celor doi craci ai unor pantaloni imenși pe care vântul îi umflă
Lotci cu aripioare de rechin săltând printre curenții de adâncime
Mari nori perpendiculari umflați colorați ca niște ulcele
Galbene și albastre
 
 
 
Villa Garcia
 
 
Trei crucișătoare rapide o navă-spital
Sub pavilion englezesc
Semnale optice luminoase
Doi carabinieros dorm în fotoliile de pe punte
Plecăm în sfârșit
Însoțiți de vânturile dulcege
 
 
 
Laborator
 
 
Vizită la sere
Termosifonul păstrează o temperatură constantă
Pământul e saturat de acid formic de mangan și de alte substanțe ce imprimă vegetației o putere formidabilă
De la o zi la alta frunzele cresc florile-apar fructele se coc
Grație unui dispozitiv ingenios rădăcinile sunt scăldate de un curent electric ce asigură creșterea aceasta monstruoasă
Tunurile anti-grindină distrug nimbus și cumulus
Ne-ntoarcem în oraș traversând landele
Zorii sunt radioși
Cețurile de un purpuriu sumbru iar drobițele aurii nu s-au deschis încă
Pescărușii și nalbele mov trasează mari cercuri în albastrul ușor al cerului
 
 
 
Capul
 
 
Ghilotina e capodopera artei plastice
Declicul ei
Creează mișcarea perpetuă
Toată lumea cunoaște oul lui Cristofor Columb
Care era un ou plat, un ou fix, oul unui inventator
Sculptura lui Archipenko este primul ou ovoid
Menținut într-un echilibru intens
Ca un titirez imobil
Pe vârful său animat
Viteză
Își leapădă
Undele multicolore
Zonele de culoare
Și se rotește în profunzime
Nud.
Nou.
Total.
 
 
 
Cablu de telegraf
 
 
Vedeți acest cablu de telegraf în fundul văii al cărui traseu rectiliniu taie pădurea către munții din față
Toți stâlpii îi sunt de fier
Când a fost instalată stâlpii erau din lemn
După numai trei luni din ei creșteau ramuri
Atunci au fost smulși replantați cu capul în jos și rădăcinile-n aer
După încă trei luni le creșteau ramuri noi prindeau iar rădăcini reîncepeau să trăiască
A trebuit să-i smulgă până la ultimul pentru a trage alt cablu au adus cu mari cheltuieli stâlpi de fier de la Pittsburg
 
 
 
Trezire
 
 
Dorm întotdeauna cu ferestrele deschise
Am dormit ca un om singur
Sirenele cu aburi și cu aer comprimat nu au prea reușit să mă trezească
 
În dimineața aceasta mă aplec pe fereastră
Văd
Cerul
Marea
Gara maritimă din care plecam la New York în 1911
Baraca de pilotaj
Și
La stânga
Fumul hornurile cuptoarelor cocorii felinarele electrice în contre-jour
Primul tramvai tremură în zorii-nghețați
Iar mie mi-e prea cald
Adio Paris
Bună ziua soare
 
 
 
Botanică
 
 
Araucaria atrage toate privirile
Îi admirăm talia gigantică
Și îndeosebi crengile
Ce se nasc la diferite-nălțimi
Se înalță în felul candelabrelor
Și se opresc cu toate la același nivel pentru a alcătui un platou de o perfectă egalitate
Mai vedem și înalta cruciuliță cu flori galben-aurii arbuștii de mirt
Terebintaceele
Compozeea atât de comună botezată Alecrim do campo rozmarin de câmp
Și micuțul arbust cu frunze trifoliate nr. 1204 bis
Dar cea mai mare bucurie este de a nu putea lipi un nume de mulțimea de plante una mai frumoasă decât alta
Și pe care nu le știu
Și pe care le văd pentru prima dată
Și pe care le admir
 
 
 
Provizii
 
 
Micul port e foarte animat în dimineața asta
Coolies – tagali, chinezi, malayezi – descarcă sârguincioși o joncă mare cu pupa aurită și vele din bambus împletit
Încărcătura e alcătuită din porțelanuri venite din marea insulă a Niponilor
Cuiburi de rândunici recoltate din peșterile Sumatrei
Castraveți-de-mare
Prăjituri cu ghimbir
Muguri de bambus gătiți în oțet
Toți negustorii sunt excitați
Mr. Noghi îmbrăcat pretențios cu un costum în carouri de fabricație americană vorbește foarte repede în engleză
Limba în care se poartă discuția între acești domni
Japonezi Canaci Tahitieni Papuași Maori și Fijieni.
 
 
 
traducere din limba franceză
de Claudiu Komartin