Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Alexandru Lungu

Alexandru Lungu (1924-2008)

s-a născut pe 13 aprilie 1924 la Cetatea Albă. Debutează în 1939 în revista „Prepoem”. Elev de liceu, fondează la Buzău, împreună cu Ion Caraion, caietele „Zarathustra”, din care cei doi adolescenți vor scoate trei numere între 1940 și ianuarie 1941. Pe lângă revistă se constituie și o mică editură, unde Lungu va publica placheta Fata din brazi (1941), semnalată de Geo Dumitrescu în „Albatros”. Student, la București, al Facultății de Medicină, câștigă în 1945 Premiul „Ion Minulescu”, din juriu făcând parte văduva poetului, Claudia Millian, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Perpessicius și Adrian Maniu. Ca urmare, volumul Ora 25 este publicat în 1946 de Editura Publicom. După absolvirea Facultății de Medicină, lucrează ca cercetător la Institutul de Endocrinologie al Academiei Române și publică numeroase studii și lucrări științifice, consacrându-se, din 1961, studiului bioritmurilor endocrine și biometeorologiei. Ca poet, revine după douăzeci și doi de ani de tăcere cu Dresoarea de fluturi (Editura pentru Literatură, 1968), căruia îi vor urma peste treizeci de volume și antologii (cea mai cunoscută rămâne Ninsoarea neagră, apărută în 2000 la Editura Vinea, ce reia titlul unui volum din 1970). În 1973 emigrează în RFG, unde vă trăi până la sfârșitul vieții, fiind editor, redactor și ilustrator, împreună cu soția sa, Micaela Lungu, al Caietului solstițial de poezie și desen „Argo”. Moare la Bonn, pe 24 iunie 2008.

Ora 25

            Domnului Vladimir Streinu

Toamna ca un buletin medical

umedă ca batistele cu doliu pe margini

stingheră ca un țipăt de pasăre nocturnă

rece ca mâna mamei vitrege,

îmi face semne ciudate prin fereastra aburită tulbure,

îmi face semne mereu

agitându-și paloarea postumă a frunzelor

trimițând vântul să zgârie tencuiala zidurilor,

îmi face semne insistente

sărutând insinuant gura geamurilor

cu buzele viciate meduze ale ploii,

îmi face semne disperate

semnal S.O.S. pentru salvarea agoniilor

apel pentru restabilirea circulației

prin labirintul viselor defuncte,

îmi face semne

printr-un alfabet secret –

eu nu înțeleg nimic

eu nu pot înțelege nimic

din toată agitația toamnei

care-și frânge mâinile și mă imploră

eu nu pot înțelege nimic pentru că sunt singur

și mi se pare că toamna a început

să plângă pe ascuns acolo afară

să plângă cu sughițuri

de-a lungul gardurilor

zguduită de zborul ca o cârpă neagră

al ciorilor rătăcite în cer,

eu nu înțeleg nimic

din semnele atât de ciudate ale toamnei

pentru că e umedă ca o batistă de doliu

pentru că e rece ca o mamă vitregă
și gândul meu alunecă secret
ascuns ca o infracțiune
în buzunarul fals al inimii
dincolo de vama cețurilor
peste fruntariile lichide ale toamnei –
(undeva fluviile se împletesc
cu ecuatorul fierbinte și rotund ca o piruetă,
undeva poți umbla
cu picioarele goale prin nisipul fierbinte
și soarele e prezent ca aerul
și brațele lui vânjoase și tandre
sunt peste tot vibratorii ca un miraj –

acolo unde nopțile clare

sunt o baie în care se scaldă femeile bronzate

și luna le biciuiește

cu răcoare și febră

și umerii de lothus ai femeilor sclipesc

prin nopțile clare

fosforescenți și ronzi ca o chemare

pârguiți ca fructele interzise,

acolo undeva sângele e mai dens

epiderma e mai directă

plămânii nu sunt predispuși la mucegai

și creierul e un izvor de lucruri, idei și senzații

mai robuste, mai nete, mai sigure…)

Domnul farmacist din colț

e chel ca o eternitate și are balanțe precise cu care

prepară droguri amărui

și calmante pentru migrenele elevelor de liceu

care-și selectează tristețile într-un jurnal

și somnifere pentru femeile măritate cândva din dragoste

d. farmacist din colț

are ochelari care-l despart de restul lumii

și oficiază ceremonialul paradiselor artificiale,

d. farmacist din colț

descifrează rețetele cele mai utopice

și vinde iluzii în fiole de 1 cc –

dar sunt prea scumpe

pentru mâinile acestea care au violat viața

dar sunt prea anemice

pentru ochii aceștia care au flirtat cu moartea

dar sunt insuficiente

pentru obrajii aceștia zgâriați de tandrețea nefastă a anilor,

d. farmacist e un scamator de calitate dubioasă

și miracolele lui sunt grotești

deși fiolele lui conțin bucăți de cer

și fracțiuni microscopice de paradis,

pe arena construită din oglinzi și suspine

din tatuaje din hemoragii

din crispări și din limite exagerate,

pe arena inimii mele

n-are ce căuta

pălăria vicleană a scamatorului

cu poala ei de mistere retrograde,

așa că nu voi permite nimănui

să-mi tulbure singurătatea

această singurătate care e o dublare a respirației mele

pe care orgoliul meu o acceptă

cu un aer de superioritate

ca o ultimă haină care îi stă bine  –

sunt într-adevăr singur

ca un înecat pe fundul oceanului

și oceanul sunt tăcerile camerei mele

sunt singur,

numai toamna aceasta

care îmi făcea semne disperate

umedă ca o batistă de doliu

frângându-și mâinile și implorându-mă,

numai toamna aceasta,

care a intrat prin ușa încuiată

se clatină acum lângă mine

galbenă, transparentă, dezolantă

toamna aceasta

ca o prostituată tuberculoasă…

Aprind o țigară

caldă ca un surâs

simplă ca o despărțire care a devenit definitivă

necesară ca o anexă a singurătății

și prin fumul violaceu

care se destramă care dispare

ca o fluturare de batistă,

ochii ziarelor mă privesc fix

mă privesc insistent ca niciodată

ochii ziarelor sunt șuruburi adânci

prin tăcerile dense ale camerei mele

și indiscreția lor e enervantă

și sunt insistenți ca niciodată –

dar nu găsesc nimic

între crucile uniforme ale ferparelor

între țipetele telegramelor

filmul anonim al faptelor diverse

și rezultateleloteriei de stat

nu găsesc nimic

pentru aceste răni deschise

pentru tristețea așternută pe jos

pentru mâinile bandajate cu tăceri,

niciun cuvânt salvator

nicio veste consolatoare

pentru sufletul ca o pădure de oglinzi jefuite

ochii ziarelor sunt perfizi

pentru că mă înșală

pentru că sunt un atentat la singurătate

și îmi deschid o sete inutilă

și îmi provoacă o foame ridicolă:

setea veștilor

foamea ineditului –

dar eu știu că nu voi primi

nicio scrisoare

de nicăieri,

dar eu știu că ineditul

e cea mai splendidă și mai stupidă iluzie:

cel mult o telegramă răvășită

îmi va sugruma somnul minim

pentru o secundă

anunțându-mi moartea vreunui prieten

(ce mulți prieteni am avut

și ce ușor ce simplu știu să moară!)

sau o ilustrată pitorească

îmi va transmite multe salutări

de la cineva care mă iubește

de la cineva care nu știe că toamna

e mai mult decât o arie de flașnetă –

ochii periculoși ai ziarelor

injectați cu cerneală

privind fix și insistent ca niciodată

prin fumul violaceu:

singurătățile tăcerile

condensate între pereții camerei mele

reci ca un fior

și tristețea așternută pe jos,

ochii ziarelor trebuiesc închiși

privirile lor trebuiesc suprimate

ca să nu mai vibreze ca niște șuruburi adânci

tulburându-mi respirația.

Mâinile difuze ale înserării

Au început să coboare pe acoperișuri

au început să mângâie

cu degetele lor calme

frunțile de riglă ale cartierului,

în curând ceața va invada străzile

ca un gaz fumigen

ca un baraj ca o graniță

izolându-mă și mai mult

de restul lumii,

în curând umbrele vor deveni materiale

îmi vor invada camera

vor îmbrățișa pasional pereții

așternându-se febril

peste obrazul palid al tencuielii,

în curând singurătatea mea va înregistra

ora aceea unică de seară –

e ora când femeile se pregătesc

pentru mascarada întâlnirilor de dragoste

sub lumina lăptoasă a felinarelor

amestecată cu ploaia asfaltului

sau în camere încărcate cu parfumuri tari

care aprind sângele

oferindu-i valențe nebănuite

încărcându-l cu agitații intense,

e ora exodului

e ora evadărilor spre orice iluzie

când sălile de spectacol

devin neîncăpătoare de lumină

calde ca o blană

intime ca o strângere de mână

acolo, în sălile magice de spectacol

prin atmosfera catifelată

între oglinzile imense

și colierele grele ale femeilor

zâmbetele circulă ca niște mingi

și privirile se caută una pe alta,

e ora ceremoniilor solemne

a recepțiilor cu marionete și bust

a consiliilor de administrație,

e ora când se declanșează

gesturile cele mai patetice cele mai nebunești

când se sinucid îndrăgostiții,

e ora când febra bolnavilor

își execută dansul cel mai fantezist

în timp ce moartea

se plimbă pe coridoarele albe ale spitalelor, –

e ora 25

pe lângă care voi treceți opaci

căreia nu-i observați prezența

dar pe care eu o simt

ca pe un curent electric,

e ora 25

străbătându-mă

ca o devastare ca un dezastru

și mă desfigurează ca pe o păpușă de cârpă

și mă face frumos

așezându-mi o transfigurare enigmatică

pe față

pe mâini

în ochi cu pupile unice

arzând ca un fluture –

e ora cea mai periculoasă aceasta

când amintirile sunt niște flăcări

care ard degetele acestor mâini însingurate

care pipăie forma acestor obraji

și se agață de umeri ca de un cuier,

când amintirile organizate

ca o armată subterestră

ies una câte una la suprafață

profitând de ceața ca un gaz fumigen

de seara care a ocupat cartierul

și trag cu pistolul

în bucata de suflet care mi-a mai rămas,

e ora de cea mai cumplită singurătate

în odaia rece ca un fior

evadat prin vertebre

și sunt singur

ca tremurul mâinii

unui om care se sinucide chiar acum

la celălalt capăt al lumii –

numai toamna aceasta

umedă ca o batistă de doliu

rece ca o mamă vitregă

toamna care a intrat prin ușa încuiată

și pe care n-am avut îndrăzneala

s-o dau pur și simplu afară

sau mi-a fost lene să deschid geamul

ca să iasă singură, să plece

se clatină și acum lângă mine

galbenă, transparentă, dezolantă

toamna aceasta

ca o prostituată tuberculoasă...

Prezența aceasta

agonică străină

insistentă și suspectă

mă stingherește și mă enervează

ca un coșmar

ca o întâlnire nedorită

ca o dilemă care te strânge de gât

între noi cresc panica și spaima

ca un copac neverosimil

ca o explozie inevitabilă,

trebuie să spun ceva

trebuie să umplu aceste tăceri cu cuvinte

cu gesturi cât mai naturale –

ochii toamnei plânși

mă întreabă lunecând printre umbre:

de ce ești așa singur? –

ar trebui să-i răspund

să-mi dezlipesc amintirile de inimă

și să i le arăt

ar trebui să-i prezint entuziasmele mele

cum au crescut

cum le-am strangulat apoi

cu propria mea mână,

ar trebui să-i povestesc amănunțit

cum au trecut prin culoarele inimii

cele nu mai știu câte fete

cu care m-am jucat de-a iluziile

și cărora era ușor să le spun minciuni,

cum mi-au dresat sângele

cele nu mai știu câte femei

cu care am conversat în dialectul cărnii,

ar trebui să-i strig

(și aceasta ar fi cel mai greu)

cum am iubit-o pe aceea

pe care o cheamă Maria

cât de imens cât de ciudat

am iubit-o

și cum deodată

am rămas îngrozitor de singur –

ar trebui să-i prezint, să-i povestesc, să-i strig

toate acestea

toamnei umede ca o batistă de doliu

care se clatină lângă mine,

dar e inutil

dar e ridicol să mă dezvălui

să-mi fac o confidentă

din toamna aceasta

care se clatină lângă mine

galbenă, transparentă, dezolantă –

ea n-ar înțelege nimic

din harta singurătății mele

sau cel mult ar suspina convențional,

așa că e mai bine

ca-n noaptea care se apropie

să mă iubesc, să mă culc

cu toamna aceasta

ca o prostituată tuberculoasă...

Astăzi, cu Livia Ștefan și Sorin Despot, la Brașov

Azi, de la ora 19, continuă în cel mai artistic local din Brașov, Tipografia (Str. Postăvarului Nr. 1), seria „Dactăr Nicu's Skyzoid Poets”, începută în toamna lui 2015. Robert Elekes îi are ca invitați, de ziua lui, pe Livia Ștefan și Sorin Despot, care vin cu volumele lor apărute acum câteva luni la Casa de Editură Max Blecher, adică Lolita32, respectiv termeni și condiții, în primul eveniment poetic (ră)sunător din 2017. Ne vedem acolo!

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. C.T. Lituon

C.T. Lituon (1922-1948)

pseudonimul lui Constantin Tutică, originar din satul doljean Lipovu, unde a și fost înmormântat după moartea sa la nici 26 de ani; Lituon rămâne o enigmă chiar și în contextul epocii în care iese din adolescență, intră la Agronomie în București și scrie poezie, vreme răscolită de dictatură, confuzie și de cel de-Al Doilea Război Mondial.

„În generaţia sa Lituon este un fel de legendă. Cu o aură de regrete, admiraţie şi invidie postumă, el va intra în istoria literară aproape ignorat de marele public” scrie Aurel Dragoș Munteanu, însă nu doar stima de public, ci și reținerea sa în istoriile literare l-au ocolit pe poet. Cele câteva luni petrecute, se spune, în beciurile Siguranţei, apoi umiditatea Bălţilor Brăilei, în care a făcut măsurători pentru definitivarea proiectului de diplomă, au fost poate factorii declanșatori pentru o tuberculoză a laringelui care avea să-i macine constituția fragilă. Spitalizat la Predeal, apoi la București, moare în 28 martie la Spitalul TBC Filaret.
Deși între 1942 și 1947 a publicat în cele mai importante reviste ale perioadei, Lituon n-a apucat să debuteze în volum, deși, dacă e să ne luăm după Ion Caraion, cartea sa urma să fie publicată de Editura Fundațiilor Regale în anul în care aceasta a fost desființată. Manuscrisul e păstrat de Caraion, însă rămâne nepublicat (deși paradoxalul autor al Sfârșitului continuu este autorul celui mai vibrant și mai precis text despre poet și explorările sale, rămase în „caietul” atâta vreme uitat, amânat).
Volumul Geneza (2003, cuprinzând toată poezia scrisă de Lituon) apare, sub îngrijirea profesorului Sever Dascălu, de-abia în secolul următor, la 65 de ani de la moartea autorului său. A trecut de atunci mai bine de un deceniu, însă Lituon tot nu a fost descoperit, deși unele dintre textele sale, păstrând aerul epocii, adică influențe și afinități firești cu poeții grupării „Albatros”, poate în special cu Tonegaru și Dumitrescu, sunt documentul viu al unei sensibilități și al unui talent curmat exact în momentul când ar fi putut ieși din găoace.

Studiu la proiectul de poduri

Domnișoara Inginer avea inima călită la temperatura cuptoarelor înalte

Și mă privea aspru în fiecare dimineață

De câte ori îi povesteam despre anotimpurile zvelte din preajma iubitei,

De câte ori îi spuneam că au înflorit trandafirii nobili din parc

Altoiți de grădinarul importat din Olanda.

Toamna aceea, fără spații violente, fără echinocții

– Blestemată de păduri, de luminișurile rare

Și de ierburile nemenționate în ierbare –

Se așternea ca o ultimă aventură

Peste podul ciudat și uriaș al Domnișoarei Inginer,

Nesprijinit nici în zidărie, nici în fier.

Câteodată noaptea, când o cuprindea nebunia pe Domnișoara Inginer,

Creșteau laolaltă podurile suspendate, din compas și echer.

Domnișoara Inginer avea inima călită la temperatura cuptoarelor înalte

Și mă privea ironic de câte ori îi spuneam

Că în curând iubita mea va părăsi preocupările sale de aloidism,

Că în curând o va vesti Îngerul.

(Lanuri întinse vor rodi pe aproape de închipuirea mea,

Domnișoara Inginer mă va privi mai ironic și mai aspru ca niciodată,

Boi blajini vor rumega amintirea strămoșilor

Care-au îngenunchiat lângă Fiul lui Dumnezeu.)

Câteodată noaptea, când o cuprinde nebunia pe Domnișoara Inginer,

Podul nostru, ca o omidă uriașă, ridică spinarea spre cer

Susținut doar de focul care se aprinde sălbatic din ochii lui Lucifer.

Într-o zi, poate, mă voi sfătui și cu Apolodor din Damasc

Întrebându-l despre obrazul descompus al Domnișoarei Inginer,

Despre podul care o ațâță uriaș și ciudat,

Despre nebunia care o cuprinde la al doilea cântat.

Inscripții din sanatoriu

Ca pâinea albă

Pe care o fac nevestele din Banat

Buci grase visa

Un om c-o tuberculoză grea.

Un izvor rece, o pădure rară, un flaut de os

Delirau buzele arcuite pe un chip graţios.

Ochii închişi, vocea de contraltă

Indicau o febră înaltă.

În martie cel fără de milă

Domnişoara Aglaia vroia o zambilă.

Fecioara cea albă din ţinutul muntos

Îşi dorise pe vremuri un ins în puteri din Franţa de Jos.

Stenografie

Azi m-am gândit, iubito, la amorul nostru sincronizat

M-am gândit maşinal şi corect,

Ca acest costum negru adus de la călcat

Şi pe care îl voi îmbrăca mâine

La ceremonialul deschiderii trustului de conserve alimentare.

Mi-au venit apoi în minte o serie întreagă de probleme importante

M-am gândit la ochii tăi ca două semafoare

Şi la perfecţiunile ce s-ar mai putea aduce maşinii de calculat;

Mi-am admirat biroul meu în culori sumbre,

Care invită la seriozitate şi severitate;

M-am gândit apoi la sărutul tău colorat,

La sentimentele noastre egale şi rotunde

Şi la ingeniozitatea sistemului actual de circulat.

Apoi m-am gândit, iubito, maşinal şi corect

La amorul nostru simplificat;

Mi-a venit apoi în minte podul uriaş care se construieşte

M-am gândit la progresul industriei de coloranţi;

La sânii tăi care au început să se atrofieze

Şi la posibilitatea de a ne iubi ca două idei.

L-am văzut pe prietenul nostru arheolog

– omul acela înalt şi vânjos –

Singurul care nu era chel şi nu purta ochelari,

Şi care susţinea cu căldură că altădată eram brutali şi păroşi.

Azi m-am gândit, iubito, la amorul nostru oval,

Şi la o întreagă serie de probleme importante;

M-am gândit la inconvenientele introducerii sensului unic,

La toaletele pe care ai să le îmbraci la viitoarele reuniuni

La gândurile noastre închise într-un cerc

La avantajele şi dezavantajele societăţii pe acţiuni,

Şi la posibilitatea că mâine ne vom naşte fără clavicule.

M-am gândit apoi la enormitatea pe care am citit-o undeva

Şi anume că tu, iubito, ai fi ruptă din coasta mea.

Inscripții

Prietenul meu cu lavalieră şi preocupări de tiraj

La noapte te voi privi din al doilea pătrar;

Pe cheiurile de la Hamburg vor năvăli apele în flux

Marinarii ajunşi în port vor înceta să-şi mai închipuie;

Fetele brune şi blonde vor avea prima lor noapte tristă:

Fiecare va spune încet: mateloţii aceştia învie sângele.

Madam Clara se va bucura, va fuma ţigări parfumate din sud,

Va primi conserve de vacă din Argentina

Şi îi vor luci ochii dacă printre mateloţi va apare şi negru Ydin.

Prietenul meu cu lavalieră şi preocupări de tiraj

La noapte te voi privi din al doilea pătrar.

În zadar îmi vei spune: oiţa mea blondă şi fină!

De acum înainte voi uita cele câteva civilizaţii

Voi uita c-am suferit şi m-am îndoit

Ca Hanibal în faţa cetăţii

Voi uita figurile răvăşite şi triste ale fecioarelor din Tracia

Răpite de Sidon Fenicianul pentru negoţ.

Da, da voi uita şi oamenii secolului nouăsprezece

Care au încercat să revizuiască pasiunea.

De acum înainte voi renunţa la fiinţa mea rafinată şi subtilă

De acum înainte voi urma exemplul Domnişoarei Olivia din Baltimore

Voi avea optsprezece ani, îl voi iubi pe studentul Marenj

(Cel mai bun jucător de fotbal de la Universitate)

Ca o adevărată strănepoată a vechilor pionieri.

Poem

Sunt în fiecare fetiţă cu rochiţă de stambă

Cu faţa imaculată, cu basca albă

Cu două acolade creionate peste fruntea de var

Cu smoala continentelor negre strânsă-n ochi, avar.

Mă regăsesc în toate elevele ceruite de prea multă primăvară

(În mersul lor liniar şi cuminte)

Care privesc fierbinte

După fiecare Făt-Frumos care trece fumându-şi pipa pe sub scară

Sunt eu întreagă

Când mă adun sub cer senin

În dansul elegant şi lent

Şi când mă desfăşor, brăţară furtunii, în spasm violent.

Fiecare păpuşă de catifea cu gesturi fine

Are ceva din mine.

Sunt în fiecare fetiţă cu rochiţă de stambă

Cu faţa imaculată, cu basca albă.

Notații

Viaţa mea se rezumă la o primăvară

Şi la o existenţă decalcificată.

Niciodată nu m-a interesat

De ce pe strada aceea un felinar era strâmb.

De ce altul era elegant şi drept!

Ştiam doar că în primăvara aceea

Sufeream verosimil şi direct.

Viaţa mea se rezumă la o primăvară

La o grădină plantată cu trandafiri nobili,

La câteva ore însufleţite de algebră

Pe care le voiam rezolvate sigur şi inteligent.

De aceea poate niciodată nu m-a interesat

De ce pe strada aceea unele felinare erau neluminate

Iar altele trădau prea mult interior.

Poate de aceea am uitat că tata şi mama sunt ţărani

Că mănâncă de şapte ori pe săptămână mămăligă

Şi nu se spală niciodată pe dinţi.

Viaţa mea se rezumă la o primăvară,

La strada aceea pe care mergeam ciudat,

La o grădină plantată cu trandafiri nobili

Şi poate la momentul ideal pe care nu l-am realizat.