joi, 31 decembrie 2015
Vasile Vlad
Poemul săptămânii, ultimul din 2015, îi aparține lui Vasile Vlad, despre care am mai vorbit și am mai scris, încă din 2010, când i-am făcut portretul în primul număr al revistei „Poesis internațional” (la pag. 26-31). Pentru „Gazeta de Constanța” am ales unul dintre textele mele preferate, „În primul rând nu cred”. Iar astfel cred că anul se încheie (cu) bine.
miercuri, 30 decembrie 2015
Dimov, M. Ivănescu, Mazilescu, Angela Marinescu, Cristian Popescu, Al. Mușina, Mariana Marin
Scriam anul trecut pe vremea asta despre edițiile Mazilescu apărute în 2013 și 2014 și aduceam vorba de antologia versuri îngrijită de Al. Cistelecan la Humanitas, iar asta venea după ce, la sfârșitul anului 2012 reușisem să pun mâna pe cele trei volume de la Paralela 45 care cuprind opera poetică a lui Leonid Dimov (pe lângă acestea, au mai fost frumoasele audiobook-uri scoase de Editura Casa Radio, ce rotunjeau lucrurile).
Anul 2015 a fost a adus alte câteva antologii foarte importante pentru mine, pe care, oricât de greu ar fi să le găsești, cred că e mare păcat, dacă ești un cititor de poezie înrăit, să nu le ai: Subpoezie (două volume cuprinzând toată poezia publicată, din 1969 până în 2013, plus câteva poeme inedite, a Angelei Marinescu), un prim volum (cu care se deschide, din câte înțeleg, o serie) cu poezia lui Cristian Popescu, în sfârșit editată, la 20 de ani de la dispariția poetului 90-ist, și două volume ale lui Alexandru Mușina, apărute sub titlul Opera poetică. Dacă mai pun la socoteală și O singurătate feroce a Marianei Marin (îngrijită de Teodor Dună), care vine la un an după audiobook-ul Scrisoare deschisă, mi se pare că avem în sfârșit strânsă la un loc poezia celor mai valabili (și mai influenți) poeți români ai ultimilor 45 de ani (care nu mai sunt „printre noi”).
Și asta în ciuda tuturor pesimiștilor (iar de pesimism nu duc nici eu lipsă) și a celor care (în majoritatea lor oameni cu totul neaderenți la poezie, care dau din gură ca să nu tacă) spun că-i gata cu poezia sau că cei de acum nu mai au acel tip de atenție esențială pentru ceea ce au scris predecesorii. Toate aceste volume oferă imaginea destul de clară a unui peisaj, da, implodat, da, în care cărțile valoroase sunt relativ greu de dibuit, însă ele există – și lucrează cum știe cel mai bine s-o facă doar poezia.
joi, 24 decembrie 2015
Poemul săptămânii: Ioan Flora
Ioan Flora
Acum patru zile ar fi împlinit 65 de ani. A plecat subit, în iarna geroasă de la-nceputul lui 2005, iar contemporanii lui, uituci cum sunt, au ajuns destul de repede să-l ignore. Îmi aduc aminte de povestea pe care ne-a spus-o, lui Dan Coman și mie, la Ipotești, în ianuarie 2004 (iar afară ningea, ningea întruna), cum Nichita Stănescu i-ar fi zis cândva, într-un tren: „Bătrâne, dacă plec o săptămână, ăștia mă uită”. Un poet dintre cei mai buni ai generației lui, și un om de o vitalitate excepțională, care ar merita recitit, așa cum am făcut-o și eu pentru a alege acest scurt poem.
marți, 22 decembrie 2015
Poezia americană modernă în antologii românești
(câteva note, poate utile)
Antologie de poezie americană. De la
începuturi până azi (Editura Minerva, B.P.T., București, 1978; ediție
îngrijită de Leon Levițchi și Tudor Dorin; prefață și tabel cronologic de Dan
Grigorescu)
Vol. 2: Secolul XX
Edgar Lee Masters –
Willa Sibert Cather – Robert Frost – Amy Lowell – Carl Sandburg – Vachel
Lindsey – Wallace Stevens – William Carlos Williams – Sara Teasdale – Elizabeth
Madox Roberts – Ezra Pound – Louis Untermeyer – Elinor Wylie – William Rose
Benét – John Gould Fletcher – Hilda
Doolittle – Roy Helton – Robinson
Jeffers – Marianne Moore – T.S. Eliot – John Crowe Ransom – Conrad Aiken – Edna
St. Vincent Millay – Archibald MacLeish – Elizabeth Coatsworth – E.E. Cummings
– Mark Van Doren – Babette Deutsch – Robert Hillyer – Louise Bogan – Stephen
Vincent Benét – Hart Crane – Leonie Adams – Allen Tate – Robert Francis – Laura
Riding – Kenneth Fearing – Langston Hughes – Ogden Nash – Maria Zaturenska –
Merrill Moore – Richard Eberhart – Stanley Kunitz – Phyllis McGinley – Robert
Penn Warren – W.H. Auden – Theodore Roethke – Richard Wright – James Agee –
Edwin Rolfe – Winfield Townley Scott – Elizabeth
Bishop – May Sarton – Karl Jay Shapiro – Randall Jarrell – John Berryman –
William Stafford – Thomas McGrath – Peter Viereck – Robert Lowell – William Jay
Smith – Lawrence Ferlinghetti – Reed Whittemore – Howard Nemerov – Eleanor
Glenn Wallis – Richard Wilbur – Thomas Cole – Denise Levertov – Louis Simpson –
Marvin Solomon – Philip Murray – Donald Justice – John Ashbery – Robert Bly –
Allen Ginsberg – W.D. Snodgrass – James Wright – Galway Kinnel – W.S. Merwin –
Gregory Corso – Gary Snyder – Sylvia Plath – LeRoi Jones – Diane Wakoski
Antologia e însoțită de
prefața-potpuriu a lui Dan Grigorescu și de un tabel cronologic ce-ncearcă să
acopere perioada 1912-1977. Mulți dintre cei 84 de poeți antologați sunt
prezenți cu câte un poem și o prezentare sumară, totuși numele cele mai
importante ale modernității americane (Masters, Frost, Sandburg, Stevens,
Williams, Pound, Eliot, Cummings) au parte de ceva mai multă atenție, deși
senzația generală e de inadecvare a traducerilor și de diletantism în viziune.
În privința celor mai tineri poeți selectați (de la Ashbery, al cărui nume este
scris greșit cu încăpățânare, până la LeRoi Jones și Diane Wakoski), deși
trecuți cu toții de 40 de ani în momentul apariției cărții, informațiile,
selecția și traducerile sunt irelevante; despre ei suntem anunțați la sfârșitul
prefeței că „scriu o poezie a afirmării”. All
in all, partea cea mai reușită a cărții rămâne tabelul cronologic.
Lirică americană contemporană (Editura
Albatros, București, 1980; traducere și prefață de Virgil Teodorescu și
Petronela Negoșanu)
William Carlos Williams – Ezra Pound – Babette Deutsch – Kenneth
Rexroth – Theodor Roethke – Kenneth Patchen – Charles Olson – William Stafford
– James Laughlin – Peter Viereck – Lawrence Ferlinghetti – Robert Duncan – Jack
Kerouac – James Dickey – Daniel Hoffman – Denise Levertov – Donald Justice –
Bob Kaufman – Kenneth Koch – Allen Ginsberg – Robert Creeley – W.D. Snodgrass –
Robert Bly – Frank O’Hara – James Merrill – John Ashbery – Barbara Guest – Philip
Lamantia – James Wright – W.S. Merwin – Gregory Corso – Joel Oppenheimer – Gary
Snyder – Tom Raworth
Poeții antologați au între 5 și 12 pagini (dintre care
una conține prezentarea) de carte format mic (colecția Cele mai frumoase poezii). Selecție îndeajuns de restrânsă, prefață
mai limpede și mai directă, în care sunt prezentate pe scurt câteva borne ale evoluției
poeziei americane din secolul XX. Succint, sunt arătate principalele școli,
direcții, orientări ale ultimelor „trei generații”. Curioasă este includerea
lui Raworth – poet britanic, cunoscut îndeosebi pentru contribuția sa la „The
British Poetry Revival” –, cu care antologia se și încheie. Exceptându-l pe
acesta, cei mai tineri autori din antologie (Corso, Oppenheimer, Snyder) sunt născuți
în 1930.
Poezie americană modernă și contemporană
(Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986; selecție, traducere, note și comentarii de
Mircea Ivănescu; prefață de
Ștefan Stoenescu)
Edwing Arlington Robinson – Robert Frost – Amy Lowell –
Carl Sandburg – Wallace Stevens – Vachel Lindsay – William Carlos Williams –
Ezra Pound – Robinson Jeffers – Marianne Moore – John Crowe Ransom – T.S. Eliot
– E.E. Cumings – Conrad Aiken – Edna St.
Vincent Millay – Archibald MacLeish – Hart Crane – Allen Tate – Stanley Kunitz
– Charles Olson – William Stafford – Delmore Schwartz – Muriel Rukeyser –
Weldon Kees – Randall Jarrell – John Berryman – Robert Lowell – Robert Duncan –
Howard Nemerov – Richard Wilbur – Anthony Hecht – Alan Dugan – Denise Levertov
– Edward Field – Carolyn Kizer – Donald Justice – Lisel Mueller – John Ashbery –
W.S. Merwin – Anne Sexton – Richard Howard – Adrienne Rich – Sylvia Plath
Cea mai importantă antologie de poezie americană apărută
în România. Prefață, note și comentarii profesionist alcătuite și comprehensive,
traduceri bune și excelente, îndeosebi la acei poeți cu care M.Ivănescu are
afinități vizibile. Dintre cei 43 de poeți traduși, sunt privilegiați Pound,
Eliot, Cummings, Berryman, Lowell și Plath, însă majoritatea autorilor sunt prezenți cu doar câte un poem ilustrativ.
duminică, 20 decembrie 2015
Vintilă Ivănceanu
Vintilă Ivănceanu
De multă vreme voiam să scriu, să amintesc de Vintilă Ivănceanu, care mi-a plăcut mult cu ani în urmă, când l-am citit prima oară. Poemul săptămânii, „Moartea trubadurului”, îi aparține. Mă bucur să văd că atâta lume îl apreciază. Poate, cine știe, vom vedea reeditată în viitorul apropiat Cinste specială (de ce nu în 2017, când se vor împlini 50 de ani de la apariție).
vineri, 18 decembrie 2015
Ticăloși deliranți
Ziceam acum vreo două săptămâni că rubrica se va
intitula „Impostori”.
M-am răzgândit.
Fiindcă nu toți care au cangrenat zona asta literară sunt
impostori, unii sunt pur și simplu ticăloși.
Ticăloși, uneori, cu operă. Cu galoane.
Cu ștaif.
Ticăloși care mint de-ngheață apele.
Ticăloși care nu-și văd decât interesul lor și al unei clici.
Măgari bătrâni și solemni în stare să facă din alb – negru și dintr-o varză – un cal de curse (vezi cazul poetului
inventat Gabriel Chifu), la vârsta la care ar trebui nu să-și vadă de nepoți,
dar să-și scrie memoriile, să fie înconjurați de stima celor mai tineri, să
vegheze cu înțelepciune și fermitate de la înălțimea experienței și a
statutului lor la bunul mers al treburilor, să-i ajute pe ultimii sosiți – generația nepoților, dacă nu cumva a intrat deja în
scenă și generația strănepoților – cu sfaturi esențiale.
Când colo, niște mizerabili, ticăloși de cea mai joasă speță,
ajunși, în cazurile extreme, cum este al lui Nicolae Manolescu, deliranți și
rupți de orice realitate socială, literară, rupți, pe scurt, de orice e azi
valoros și viu.
Sigur, muzeificarea și îmbălsămările din timpul vieții nu
sunt procese care se-ntâmplă de ieri, de azi, le-au căzut victime destui
artiști și oameni de cultură decisivi pentru o epocă sau alta, însă, citindu-i un interviu
recent, și apoi uitându-mă la alt interviu, pe care i-l lua (pe vremea când era mult mai tânăr și,
oricât de sigur pe el, se încurca foarte haios în propriile observații)
lui Liviu Ciulei, nu pot să nu mă întreb cum e posibil ca N. Manolescu, un om inteligent,
unul dintre cei mai interesanți literați ai generației lui, să-și dea voie să
devină la senectute atât de obtuz, de necinstit (în primul rând față de el
însuși) și de lipsit de acel simț acut al realității imediate pe care e clar
că-l avea acum 40 de ani, de vreme ce a reușit un asemenea balet care să-l
aducă în prim-planul vieții culturale românești în plin comunism.
Astăzi, din Manolescu nu au rămas decât aroganța și o
autosuficiență peltică, de burduhănos ignorant care însă e pregătit să-și dă cu
părerea în legătură cu orice.
Hai, că nu mai are nicio treabă cu poezia (dacă o fi avut
vreodată) ne e tuturor destul de clar, dar de ce continuă să se pronunțe în
legătură cu subiectul ăsta dacă nu mai citește, dacă nu mai urmărește ce se
întâmplă în actualitate? Aceleași clișee, aceleași vorbe proaste pe care le aud
de 15 ani în legătură cu poeții ăștia tineri inculți, mizerabiliști etc. etc.
Discurs de om care nu mai vede mai departe de buricul lui, iar de la o
inteligență ca a lui Manolescu zău că te-ai fi așteptat ca, și spre
80, să rămână în gardă, să servească Literatura (știu, însăși
formula asta, și faptul că folosesc majuscula când zic de literatură, arată un
idealism prostesc, e ceva juvenil acolo de care mi-e greu să mă debarasez), nu
s-o mintă, s-o corupă și s-o instrumenteze doar în favoarea lui și a curții
sale.
Cu ce ți-a greșit literatura contemporană, Nicolae Manolescu?
Știu, e o întrebare pe care nu poți să i-o pui unui critic
reputat și unui fost profesor excelent (cel puțin din relatările altora, așa
pare să fi fost). Dar atunci întorc și eu întrebarea: cum poți să te exprimi în
legătură cu ceva ce nu cunoști? Eu nu pot să-mi dau cu părerea în legătură cu
zootehniștii tineri de azi, nu știu în ce fel contribuțiile lor, studiile și cercetările
zootehniștilor din generația mea sunt esențiale sau dacă, dimpotrivă, zootehnia
românească e-n suferință. Nu am competența, nu urmăresc, nu citesc publicațiile
de specialitate. Atunci de ce Nicolae Manolescu poate scorni asemenea tâmpenii
flagrante despre ceva la care eu țin foarte mult și despre care pot vorbi până
la epuizare? Iată-l pe Nicky: „O
poezie minimalistă, rareori expresivă stilistic, transcriind în registru minor
un cotidian uneori insalubru, cu o imaginaţie de plantă târîtoare, fără zvâc
sentimental şi de o moralitate dubioasă.” OK, ce
a citit Nicolae Manolescu pentru a putea spune asta? I-a citit pe „vizionarii” Manasia,
Dună, Coman, Ruxandra Novac, pe experimentaliștii ca Miticov, Țupa sau
Tănăsescu, pe niște poeți greu încadrabili ca Avram sau Acosmei? Pe
extraordinarul T.S. Khasis, poet comparabil oricând cu vârfurile generației
precedente? Le-a citit cărțile din ultimii ani ale lui Radu Vancu, Adela
Greceanu, Domnica Drumea, Moni Stănilă, Miruna Vlada, până la Andrei Dósa, Anatol Grosu și Merlich Saia, care nu
au – niciunul dintre ei nu atinge măcar tangențial etichetele
manolesciene – în poezia pe care au scris-o și continuă să o scrie, nici
cea mai mică legătură cu aceste clișee jignitoare pentru o întreagă generație
de scriitori al naibii de diferiți între ei? Evident că nu, dar pentru a se
putea legitima pe sine în opoziție cu cei care îl contestă, trebuie să
minimalizeze realizările acestora. E un procedeu atât de banal încât cred că-l
înțelege și un copil de clasa a doua.
Dar hai să vedem pe cine susține și pe cine consideră
valoros domnul Manolescu.
Ménage à trois, à quatre, a câte câți vrei
La Cartea Românească (editură care încă ține de Uniunea
Scriitorilor, dar care mai funcționează doar grație Editurii Polirom, a cărei
anexă este de zece ani încoace) apare în 2009 volumul bilingv (singurul volum
bilingv publicat de CR) al lui Ion Horea. Poet de linia a treia în generația
60, întâmplător socrul lui Manolescu... Tot la CR apar, împinse de
Manolescu, cărți incredibil de proaste: dacă pomenesc doar recentul volum al
lui Varujan Vosganian, e suficient. Nu mai zic de Gabriel Chifu (pe care l-a
făcut, încălcând orice regulă, doar fiindcă așa voia el, recipientul
premiului „Mihai Eminescu” în 2015, premiu pe care
în felul ăsta l-a făcut zob), căci cei trei sunt în fruntea USR de
ani buni, într-un menaj care-ți cam întoarce stomacul pe
dos.
Mai spune N. Manolescu în același interviu din „Adevărul”:
„Dintre optzeciştii care au
publicat după (unii, şi înainte de) 1989, doar Gheorghe Crăciun, Mircea
Nedelciu, Radu Aldulescu, Gabriela Adameşteanu şi alţi câţiva sunt
menţionabili, deşi nici unul nu are valoarea predecesorilor lor şaizecişti, ca
să nu spun şi că cei mai mulţi nu şi-au ţinut promisiunea de la debut.” Nu știu ce înțelege N.M. prin „optzeciști”,
însă cunosc profesori care ar pica fără nicio urmă de dubiu un elev sau (mai
ales) un student care se ocupă cu literatura pentru o asemenea frază. Fac Radu
Aldulescu, Gheorghe Crăciun și Gabriela Adameșteanu parte din aceeași
generație? Asta înțelege N.M. prin „prozatori optzeciști”, omfg? Mâine,
poimâine aflăm că Buzura și Schiop sunt congeneri.
Așa. Mă întorc la păpușăreli și threesome-uri. Pe lângă cel
cu Vosganian și Chifu, Manolescu a încurajat de la o vreme un altul, cu doi fii
rătăcitori care s-au întors la matcă, au pupat pulpana manolesciană, iar acum
au fost iertați și au început să li se împartă funcții: inenarabilul Alex
Ștefănescu și oportunistul oportuniștilor, Daniel Cristea-Enache.
Nu cred că mai e cazul să mire pe cineva că penibilul
fripturist DCE, criticul ubicuu care nu știe nicio limbă străină, criticul cu
12 posturi și funcții și fără nicio carte lizibilă, a fost readoptat de
Manolescu după ce acum câțiva ani Enache scria negru pe alb: „Nicolae Manolescu îmbătrâneşte cu tot mai puţină
înţelepciune”. Însă Danieluțul s-a sucit și, văzând că nu e nimeni printre
scriitori în stare să-i facă față lui Manolescu și să-l dea la o parte, a
preferat să i se bage pe sub piele, iar acum se pare că e pregătit să-i
succeadă acestuia când se va plictisi de povestea cu Uniunea.
Trocuri suptile. Oameni fără proiecte, dar cu tupeu
Până una, alta, făcură un troc. Fiindcă
Enache l-a sprijinit pe tot parcursul anului 2015, când Manolescu și acoliții
au fost mai contestați ca oricând, acesta a primit două posturi deodată: cel de
purtător de cuvânt al USR și pe acela de redactor-șef adjunct la jalnica
revistă „Viața Românească”. În ambele posturi, Enache l-a înlocuit pe
poetul Marian Drăghici. Acesta nu mai e nici purtător de cuvânt și a și fost
degradat la funcția de redactor simplu la revistă, în schimb a primit
indemnizația de merit. O mână spală pe alta, nu? N-a crâcnit nimeni, evident că
Marian Drăghici se bucură de cei 6000 de lei pe lună și s-a lăsat călcat în
picioare, ieșind din scenă spășit pentru a-i face loc lui Enache, ale cărui
fălci vor face în curând o concurență neloială fălcilor de buhai ale lui Alex
Ștefănescu. Despre buhai însă altădată.
Ce e oribil în toată povestea asta e că,
în chestiunea indemnizației de merit, au avut de ales între Marian Drăghici și
Radu Aldulescu. Dar Radu Aldulescu e un nealiniat, un critic al conducerii, un
dușman. Așa că nici măcar nu a fost propus, deși e menționat ca unul dintre cei
câțiva prozatori valabili ai momentului... ei bine, nu a fost destul de bun
pentru indemnizație, mai ales dacă-l compari cu M. Drăghici... a urmat momentul
în care au renunțat la sediul ASB, în care Aldulescu locuia, pentru ca acesta
să fie aruncat în stradă. Frumoasă lucrătură, nu?
Iar ultimul troc e și mai simpatic și-l
are în vedere pe Dan Mircea Cipariu, de mulți ani președinte al secției de
poezie pe București. Cât Cipariu era plecat nu știu pe unde, s-au întrunit
băieții, Horia Gârbea, o altă mizerie cu guler și dinți, a trecut pe loc de la
secția „Dramaturgie”, pe care o conducea, la „Poezie”, și tot pe loc
a fost ales președinte în locul lui Cipariu. Curat democratic, curat
principial. În cazul acelora dintre cititori care nu știu, Gârbea e ăla
care, din postura de „vice” al lui Marga la ICR, scria o borâtură de text demnă
de „Scânteia” anului 1987, în care îl lingea cu sârg pe despotul azer
Alyev, care tocmai trecuse la cele veșnice.
Să mai zic și că, odată cu aducerea lui „Zdreanță” (după
cum e alintat în cercurile de critici și jurnaliști culturali ai generației
noastre) la „Viața Românească”, media de vârsta a redacției a coborât
semnificativ, la 60 de ani. (Redacție din care Dan Iancu a fost zburat de
către conducere cu câteva luni în urmă fiindcă era membru al Grupului de
Reformă a USR.)
În final, cu un nesfârșit
tupeu, Nicolae Manolescu îi spune emfatic intervievatoarei sale: „L-aş întreba (pe Andrei Pleșu) dacă are măcar o vagă idee de
programele USR, ca şi ale UNITER şi celelalte, menite a face vizibilă
literatura şi arta în ochii unui public tot mai dezinteresat. Dacă ştie, de
fapt, ce face USR pentru scriitori.”
Cum ce? Turnirul poeților,
cel mai important proiect al USR-ului din ultimii cinci ani.
Râd și curcile.
Ce s-ar putea face dacă ar gândi cu capul, nu cu burdihanul
În loc să facă programe prin care să
aducă literatura aproape de oameni tineri (școli, licee), de bătrâni și
bolnavi, cărora le poate ușura suferințele (centre de terapie, aziluri,
spitale), în loc să se gândească, așa cum se întâmplă în alte țări, la proiecte
coerente prin care să repună în discuție rolul și rostul literaturii, să ajungă
la sate și în medii defavorizate, să dea burse și să sprijine inițiativele
individuale, să arate o dorință de integrare și de diversitate, să și-i apropie
pe oamenii care devin inactivi ca cititori fiindcă nu mai știu, luați pe sus de
lumea de azi, încotro să se uite, ei fac mese și excursii și își dau unul
altuia premii fără nici o jenă. Asta face USR, domnule Manolescu, asta și
conservarea unor posturi și privilegii pentru 20-25 de scriitori care se simt
și ei importanți, din poziția de mici baroni literari, de la Nae Prelipceanu la
Vasile Dan.
În concluzie
Faptul că a încurajat acești scriitori
de raftul doi, trei, patru să se creadă buricul pământului, că-i ține șefi
peste reviste literare care apar în 50 de exemplare și nu sunt relevante pentru
nimeni, că ignoră cu bună știință tot ce înseamnă om cu viziune diferită, orice
idee care să miște lucrurile spre deschidere și reinventare, că a călcat în
picioare orice mecanism democratic și a schimbat
regulile cum a vrut, ca să poată fi președinte etern – toate
astea vor rămâne ca niște pete respingătoare pe amintirea unui critic cândva
faimos și respectat.
marți, 15 decembrie 2015
Ștefan Manasia și Teodor Dună
Doi dintre cei mai buni (și mai aprig comentați) poeți care au debutat la începutul secolului au scos în noiembrie cărți noi. Pentru Manasia e cel de-al cincilea volum publicat, iar pentru Dună – al patrulea. Apreciez felul în care au evoluat în scrisul lor Șt.M. și T.D., care sunt, din punctul meu de vedere, la poli opuși ai amestecatei „generații 2000”, în care amândoi au făcut, de la început, figură de excentrici și de autori foarte originali, cu temele și maniile lor; nu am scris niciodată despre ei, pentru că a avut cine s-o facă: un amestec între admirație și sentimentul că aș risipi senzațiile pe care mi le-a lăsat fiecare dintre cărțile lor m-a împiedicat să mă avânt în discursuri critice în care să-i clasez sau să-ncerc descifrări savante ale poemelor scrise de ei (pentru care uneori i-am invidiat, cu bucuria că asemenea caligrafii ale viziunii s-au putut materializa, citindu-i, în aerul dimprejurul meu). Un lucru mi-e clar: cine se referă azi la poezia românească din ultimii 10-15 ani, nu îi poate ocoli. Îi întâlnesc (astăzi mai rar decât atunci când aveam 20 și ceva de ani) și simt de fiecare dată, dincolo de orice ne-am putea spune, că poezia lucrează în ei cu zgomotul ăla secret, iar cărțile de acum sunt confirmări ale acestei senzații. Așadar: Ștefan Manasia, cu Cerul senin (Charmides, 2015), care vine după Amazon și alte poeme (2003, 2005), Cartea micilor invazii (2008), Motocicleta de lemn (2011) și Bonobo sau cucerirea spațiului (2013) și Teodor Dună, cu Obiecte umane (Cartea Românească, 2015), ce le urmează altor trei cărți în care și-a circumscris un spațiu numai al lui: Trenul de treieșunu februarie (2002), Catafazii (2005), De-a viul (2010). Teodor va citi din Obiecte umane joi seară, la Green Hours, și, nu peste multă vreme, la Institutul Blecher, de îndată ce-l vom reporni, în 2016.
Ștefan Manasia, Cerul senin
(Editura Charmides, 2015)
12 aprilie
Toată tristețea acestei lumi s-a scurs
pește orașul sexy – aur și alb.
Căutai sfatul ei bun
cum caută locul ascuns
un cîine bătut,
când
ți-a spus: sufăr cu
capul de câțiva ani, Ștef.
Ai tăcut. Între mese alunecau
picioare aristocratice.
O ceață de purpură și de estrogen.
I-ai prins mâna în palma ta uriașă
cât a romancierului german
Jean Paul și cu degetul mare
ai început să-i masezi
solzii cafenii de iguana.
Suntem generația extincției
1.
Dacă Yemenul nu i-ar fi oferit lui Pasolini decorul
pentru Il fiore delle mille e una notte,
ar fi trebuit de-acum să dispară
înghițit de nisip.
2.
„Singura bogăție a Yemenului
este propria lui frumusețe”,
a spus năucitor și profetic Pier Paolo.
Și lentila aparatului diviniza
terase și ziduri, porticurile
din Sa'ana, izolate într-un
ev mediu pe gustul biorcraților
de la UNESCO. Statui și cetăți,
biserici din lut, comunități creștine,
(oricât de banal ar suna)
speciile, bietele specii, Sonia Larian,
dispar astăzi într-un vortex macabru.
Suntem generația extincției.
Generația precedentă a
îmbogățit uraniul, a încapsulat
napalmul, bacteriile, virușii.
Tinerii simpatici de altădată
încingeau cuptoarele, Și-au dat
costumele fine cu parfum
de Katin și Kolâma. Iar copacul,
la început cu două frunzulițe,
apoi cu ramuri tot mai mari
frunziș luxuriant
și flori carnivore, l-a plantat
o maimuță cu botul obraznic
și ochi ticăloși. Aș fi vrut să
respir în nopți de petrol
ca-n poveștile-arabe. Să pândesc,
ceasuri în șir, cum se deschide
fereastra care îmi anunță pieirea.
Paint it black
Am văzut mîini ridicate
salutând drapelele morții,
am văzut copii încolonați
spre uzinele kamikaze.
Am auzit crăpând țeasta Sfinxului
pe obrazul celeilalte planete.
Aici fermele de napalm,
acolo vodevilul termonuclear.
Aici, pacea de cincizeci de ani,
tot mai înfricoșătoare.
Acolo, liniștea îți
ridică sângele în urechi.
Trag pilota sub bărbia ei
durdulie. Mă retrag pe vârfuri
în sufragerie. Ascund cheița
tancului chinezesc într-un loc
unde nici măcar eu n-am
s-o mai găsesc.
Teodor Dună, obiecte umane
(Editura Cartea Românească, 2015)
în parcurile noastre sunt tobogane și leagăne
au adus o poză foarte mare și au pus-o pe jos
poza semăna puțin cu ploile albastre
au pus tăblițe pe care scria „lac”
și apoi au scris că avem voie să ne plimbăm pe lac
și chiar suntem rugați să
mergem pe apa lui
ne-am uitat înăuntru puseseră beculețe
pictaseră pești
ne-au zis mergeți fără grijă nu veți cădea
noi nu știam ce poate însemna asta
morții neobosiți (VI)
corpurile noastre sunt la fel de puternice ca noi
am supraviețui vezuviului submarinelor nucleare
ploilor acide am supraviețui dacă ar rămâne
un singur deget din noi
pentru că din degetul nostru ar înflori mâna noastră
și din mâna noastră ar crește brațul
și din brațul nostru s-ar revărsa
umerii și pieptul
și ne-am întregi din nou în minunatul nostru corp
și am fi tot noi frumoșii desăvârșiți
morți neobosiți puternici ca un pod transatlantic ca
un strălucitor tanc de o mie de tone
și negreșit am fi tot noi la fel de exacți precum ceasul
atomic ca o mașină de cusut la loc toate
lucrurile imediat după ce
le-am golit
istoria mâinilor (IV)
forfota de neînțeles a dimineților:
recviemul pentru țevi și apă înălțându-și vocile
pentru a putea fi în sfârșit înțelese
apoi nerăbdarea tandră a bumbacului de a se lipi
de pielea ta și gelozia mea resemnată
nerăbdarea dresurilor tale de a-ți îndolia genunchii
de a-i transforma în două văduve
cochete voluptuoase
nerăbdarea absurdă a mâinilor mele
de a întrerupe
ceva oricum indiferent implacabil
până la urmă îți invit genunchii
în palmele mele pentru o consolare prelungă
apoi nerăbdarea metalică a ușilor
de a se deschide de a se închide
cât mai repede cât mai bine
luni, 14 decembrie 2015
Inventar. Un text regăsit
dintr-un poem mai mare, scris prin aprilie 2006, după „Poemele cu tătuca”, intitulat „Osânză”, cu următorul citat pescuit de pe google:
At 203.2 kg, Gary Cartwright from Tamworth has been housebound for six months. This has caused him major depression. Antidepressants have helped, but he admits that in his darker moments, he has not only contemplated suicide but attempted it.Gary says, “I’m not
living, I’m existing.” (google)
At 203.2 kg, Gary Cartwright from Tamworth has been housebound for six months. This has caused him major depression. Antidepressants have helped, but he admits that in his darker moments, he has not only contemplated suicide but attempted it.
când am ajuns ultima dată
la spital, dr. bratu era roşu la faţă, în jurul meu gesticulau asistentele
(astea mă ştiau de câţiva ani) şi câţiva doctori tineri, supli, cu mutre de
cretini şi gesturi neîndemânatice. pentru câteva ore, lumea s-a învârtit în
jurul meu ca în clasa a VI-a, când m-am dat într-un carusel enorm, au fost
perfuzii şi aparate şi măşti de oxigen şi tuburi introduse brutal în stomac.
deşi eram doar o bucată voluminoasă de carne din
care curgeau tot felul de lichide, m-au îngrijit bine, am fost convins tot
timpul că o fac din dragoste şi recunoştinţă. aş vrea să cred asta în
continuare, chestia cu dragostea îmi provoacă o semierecţie, dar acum sunt
treaz şi durerile m-au apucat iar.
nemulţumit de evoluţia
cazului, dr. bratu mi-a cerut să fac un inventar al bolilor mele urmat de
un comentariu succint în care să explic de ce nu-l ascult şi refuz să-mi urmez
tratamentul. asta nu m-a mirat deloc, dar nici nu m-a amuzat. am rămas la fel
de placid, privindu-l fără niciun sentiment în dimineaţa de toamnă târzie.
lângă mine cineva plânge, e poate mama, mă simt ca
un ticălos, nu ştiu de ce, mă gândesc la tata şi la şorţurile lui însângerate,
iarna, aruncate după terminarea trebii în ligheanul plin cu zăpadă sticloasă,
la mirosul de carne aburindă, la un cuţit ce sclipeşte în creier pentru o clipă
şi continuă să pâlpâie acolo ca un neon ani în șir
ştiu că mama plânge fiindcă şi ea se simte ca o ticăloasă
toţi suntem ticăloşi, mamă
aş vrea să îi reproşez totul, să-i spun că din cauza ei am ajuns
aici dar nu pot
eu sunt mut, anost şi obscur
sunt carnea mea stupidă
şi hainele pe care le umplu de câteva ori pe zi
cu urină & excremente
sunt sperma care se scurge din mine
când încearcă să mă schimbe sora 1
sau sora 2
sunt o suprafaţă lucioasă şi
anchilozată care cere tot timpul
afecţiune & hrană
7 boli deodată năvălesc peste mine
şi o depresie urâtă din care n-o să
mai ies
aştept un deznodământ oarecare
fără mari regrete sau gânduri tainice
„ca un monstru închis în borcan şi se screme, se screme din nou” (Alexandru Monciu-Sudinski)
confuz. bulimic. de neînvins.
sâmbătă, 12 decembrie 2015
Mariana Codruț, în „Poesis internațional” și pe gzt.ro
I-am făcut poetei Mariana Codruț portretul din nr 16 (2/2015) al revistei „Poesis internațional” (referințe critice semnate de scriitori din trei generații: Mircea Iorgulescu, O. Nimigean și Răzvan Țupa și o selecție de 16 poeme din cărțile sale, strânse în Areal). Apoi, poemul săptămânii în „Gazeta de Constanța”: „cum curge ploaia”, din recentul volum hiatus. Să fie primit!
Mariana Codruț
joi, 10 decembrie 2015
Epic Fail
articol apărut în numărul special al revistei „Timpul”, nr. 200-201 / nov.-dec. 2015
111 cele mai frumoase poezii ale generației '80
(Editura Nemira, 2015)
Păreau întrunite cam toate premisele pentru ca antologia 111 cele mai frumoase poezii ale generaţiei
'80 să fie un titlu important al acestei toamne, care să repună în
discuție, la 35 de ani distanță, poezia celei mai fertile și mai solide
generații de creație de la sfârșitul secolului XX – începutul secolului XXI.
Editura Nemira rămâne, și după 24 de ani – chiar în absența regretatului
dramaturg, om de presă și editor Valentin Nicolau –, o editură de top din
România, iar subiectul antologării era unul cât se poate de generos. În plus,
antologatorul, Cosmin Ciotloș, este privit de vreo 7-8 ani ca o mare promisiune
a criticii literare românești, chiar dacă și-a tot amânat debutul în volum,
câștigându-și, în schimb, reputația de neobosit cronicar al „României literare”.
Cu toate acestea, ceea ce i-a ieșit lui Ciotloș (altfel un mare admirator și –
credeam până de curând – un bun cunoscător al literaturii 80-iste) e departe de
a fi o reușită. Ba nu. E o caricatură a ceea ce ar fi putut să-i iasă junelui
discipol și protejat al lui Nicolae Manolescu. Iată de ce.
Oricât de nereceptiv poți fi la anumite discursuri poetice și oricât de
partizan ai decide să fii în procesul de selecție pe care-l implică o asemenea
întreprindere, alcătuirea unei antologii credibile trebuie să pornească de la
câteva certitudini și evidențe. Dacă e vorba despre o generație care se
manifestă de mai bine de trei decenii, e inevitabil să pornești de la opera
acelor autori care au demonstrat prin cărțile publicate că literatura lor
rezistă, e vie și a rămas neerodată de trecerea anilor. Așa încât mi se pare
întru totul neinspirat să-i ocolești pe câțiva dintre poeții care au avut o
traiectorie ce se vede astăzi limpede – și care i-a impus ca pe voci de primă
mână ale prezentului – doar fiindcă nu au fost de la început capi de listă ai
generației lor.
Astfel, absența din antologia 111
cele mai frumoase poezii ale generaţiei '80 a lui Aurel Pantea, Octavian
Soviany, Mariana Codruț, Nichita Danilov sau Viorel Mureșan nu-și poate găsi
niciun fel de justificare. Argumentul că orice antologie implică un anumit grad
de subiectivism al celui care face selecția nu ține aici. Generația 80 nu supraviețuiește
astăzi doar prin lucrurile scrise în anii ’80 (și, în cazul câtorva „lunediști”,
în anii ’90) de Aurel Dumitrașcu, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Viorel Padina
sau Călin Vlasie, ci mai ales prin evoluția pe care au demonstrat-o în cărțile
lor Pantea (care de la Casa cu retori,
din 1980, până la O înserare nepământeană, din 2014, a
avut un parcurs excepțional), Soviany (cu câteva titluri de neocolit ale
ultimului deceniu – de la Scrisori din
Arcadia, 2005, la Călcâiul lui
Magellan, 2014), Mariana Codruț (excelenta poetă a recentei Hiatus, dar și a antologiei
retrospective Areal, din 2011),
Nichita Danilov (cu antologiile sale îndeajuns de convingătoare, Ferapont, 2005 și Amurgul orașelor, 2013) și Viorel Mureșan (poet de mare finețe, pe care,
chiar dacă probabil îl confundă cu mai cunoscutul Ion Mureșan, îi recomand lui
Cosmin Ciotloș să-l citească atent, pentru că Poștașul rural, antologia apărută anul acesta, îl fixează pe poet
în categoria „tragicului în formă diafană” despre care scria cândva Radu G.
Țeposu).
Apoi, nu înțeleg de ce într-o asemenea
antologie au avut loc Romulus Brâncoveanu – autor al unui singur volum de
poezie, din câte știu, cândva la începutul anilor ’90 –, Dinu Regman (un tânăr
poet promițător dispărut prematur, în 1986), Viorel Padina (despre care, cu
excepția Poemului de oțel, nu e mare
lucru de spus) sau Eugen Suciu (pe care îl asociez mai degrabă generației
precedente, rămânând un mazilescian fidel), nu însă și Petru Romoșan, unul
dintre primii poeți tineri care au debutat, la sfârșitul anilor ’70, anticipând
fastuos trecerea de la poetica 70-istă la câteva modalități expresive și
obsesii textuale care aveau să marcheze poezia anilor ’80.
Sunt absențe greu de înțeles și prezențe
chiar mai greu de justificat în această carte în care se regăsesc, ce-i drept,
câțiva dintre marii poeți ai generației (Mariana Marin, Ion Mureșan sau
Alexandru Mușina), fiecare cu câte patru sau cinci poeme din care nu-ți dai
seama de anvergura personalităților lor. Apoi, niciunul dintre poeții
antologați nu are o prezentare bio-bibliografică, un cititor neavizat nu poate
ști de unde să-i ia, ce cărți importante au publicat, rămânând astfel la o
receptare superficială. Iar cu Denisa Comănescu și Ion Bogdan Lefter,
talmeș-balmeșul e complet, confuzia domnește peste această carte de peste 250
de pagini care e foarte departe de dezideratul anunțat în prefață: „Mi-ar
plăcea ca această antologie să facă dreptate, după treizeci de ani, generației
optzeci (luată în ansamblu). Ar fi un semn de maturitate culturală.”
Rezultatul cărții este însă invers: ea nu face dreptate nici poeților antologați (a căror
anvergură nu o poți desluși din firimiturile selectate), nici celor neantologați.
Așa încât nu ne rămâne decât să ne întoarcem la Antologia poeziei generației ‘80 (1993, 2002) a lui Alexandru Mușina sau
chiar la Antologia poeților tineri (1978-1982), alcătuită de Laurențiu
Ulici și apărută de-abia în 2005, pentru a putea începe să cântărim cum trebuie
poezia generației care ne-a precedat.
miercuri, 9 decembrie 2015
Moods & Women & Men & Once Again Moods
Joi, de la ora 17, va avea loc la librăria Open Art din București lansarea antologiei Moods & Women & Men & Once Again Moods, alcătuită și îngrijită de Ruxandra Cesereanu, cu un preambul generos (24 de pagini, un studiu în toată regula) semnat de MARGENTO (Chris Tănăsescu). În ea sunt 50 de poeți români traduși în engleză, cu poeme erotice sau de dragoste; printre ei mă număr și eu, cu două texte (O vietate cu țepi și Imagini de august, ambele din Cobalt) traduse de Raluca Tănăsescu. Mâine, la Open Art, vom fi 10 din cei 50, citind din carte și povestind cu Ruxandra Cesereanu despre ce a implicat alcătuirea ei.
marți, 8 decembrie 2015
Miercuri cu Gellu Naum
Miercuri ne adunăm la Cărturești să serbăm împreună centenarul Naum citind din Gellu. Mi se pare uluitor cât de mulți oameni și poeți atât de diferiți îl admiră. Eu unul voi fi emoționat să mă aflu acolo.
duminică, 6 decembrie 2015
Mariana Codruț, „hiatus”
Una dintre cele mai bune cărți de poezie din 2015 îi aparține Marianei Codruț, care este azi în prima linie a literaturii 80-iste, chiar dacă e încă trecută cu vederea de unii care poartă ochelari de cal (Cosmin Ciotloș, de pildă, nu a inclus-o în Cele mai frumoase 111 poezii ale generației 80 – pierderea lui). După Areal (Paralela 45, 2011) și Hiatus, M.Codruț arată ca unul dintre cei mai în formă poeți români de azi. Numărul 16 al revistei „Poesis internațional” cuprinde portretul acestei poete de primă linie, adică șaisprezece poeme din volumele sale, de la Măceșul din magazia de lemne (1982) la Ultima patrie (2007).
Mariana Codruț, hiatus (Paralela 45, 2015)
concepția mea despre lume și viață
până la douăzeci de ani
toți s-au simțit datori să-mi formeze
o concepție despre lume și viață.
alți douăzeci de ani
m-am cocoșat sub astă
concepție despre lume și viață.
acum sunt un câmp
de pe care s-a smuls pielea de bitum
fiindcă într-o zi am dat naibii
concepția mea despre lumea și viață.
unde sfârșesc orașul și clocotul său
unde sfârșesc orașul și clocotul său începe realitatea mea. acolo mi-e casa, pe pământuri izolate. acolo soarele, limpezindu-mă cristal câteodată, lasă copilul ce-am fost să vină cu mine: el mi-a amintit limba ploii învățată demult, el, muzica vântului prin crengi s-o-nțeleg iar.
unde sfârșesc orașul și clocotul său mi-e patria. lent mi se varsă ea noapte de noapte în somn și lent se întoarce ziua la mine cu fantasmele somnului agățate de umeri.
dincolo de hotarele patriei mele sunt opacă. și lipsită de rost, de puteri ca un motor ruginit.
libertatea noastră aurie
libertatea noastră postrevoluționară e aurie. și duhnește ca lada cu mălai uitată-n pod în care șobolanca fată mulți pui. libertatea noastră aurie ne iubește mult. nu contează că iubirea ei reneagă tot ce o poate exila din pământurile romantice și ignoră tot ce o poate coborî din cerurile abstracte – noi suntem fericiți.
din volumul hiatus (Paralela 45, 2015)
vineri, 4 decembrie 2015
Daniel Turcea, „Asemenea dimineții”
Al 18-lea poem al săptămânii în „Gazeta de Constanța”: „Asemenea dimineții” de Daniel Turcea (1945-1979).
Daniel Turcea
Abonați-vă la:
Postări (Atom)