Albastru precum deșertul, de Joyce Mansour

 

Joyce Mansour (1928-1986)

Fericiți cei solitari

Cei care sădesc cerul în nisipul nesățios

Cei care caută viul sub poalele vântului

Cei care aleargă gâfâind după un vis evaporat

Fiindcă ei sunt sarea pământului

Fericiți cei ce stau de strajă pe oceanul deșertului

Care urmăresc fenecul până dincolo de miraj

Soarele-naripat își pierde la orizont penele

Nesfârșita vară își râde de mormântul jilav

Și dacă un strigăt puternic răsună în stâncile neclintite

Nimeni nu îl aude nimeni

Deșertul urlă mereu sub un cer temerar

Ochiul fix plutește singur

Ca uliul la ivirea zorilor

Moartea înghite roua

Șarpele sugrumă șobolanul

Nomadul ascultă din cortul său timpul scrâșnind

Sub pietrișul insomniei

Totul se află aici așteptând un cuvânt deja enunțat

Altundeva.

traducere din limba franceză de Claudiu Komartin

Mario Benedetti, „Revoluție și inocență”

 

Pe la începutul lunii noiembrie am avut o discuție cu Alina Cantacuzino, de la Institutul Cervantes din București, legată de traducerea și publicarea unei antologii din poezia uruguayanului Mario Benedetti, unul dintre poeții celebri ai Americii Latine din ultimele cinci-șase decenii, al cărui centenar s-a împlinit în 2020. Timpul avut la dispoziție era cam scurt, însă am acceptat.

Mai întâi am vorbit cu Ligia Keșișian să fie redactorul cărții, însă pe măsură ce traduceam și îi trimitem texte, am realizat că face treaba asta mult prea bine ca să nu profit și mai mult de ea. Nu-i vorbă, știam cât de bine traduce Ligia (în special din spaniolă), căci a tot colaborat în ultimii trei ani la „Poesis internațional”, transpunând poeți excelenți din spațiul latinoamerican. Deși era pentru prima oară când lucram cot la cot la o traducere, mi-am dat seama că potrivirea asta va face bine antologiei și că, în plus, ne vom mișca mai bine așa, reușind să o avem gata în decembrie. Ceea ce ne-a ieșit, și sunt foarte mulțumit de asta. Imaginea copertei îi aparține lui Elodie Chiper, care ne-a scos dintr-o altă mică belea.

Mulțumiri Institutului Cervantes și Ambasadei Republicii Orientale Uruguay pentru încrederea pe care au avut-o în noi și pentru sprijinul acordat, Revoluție și inocență e o carte cu multă poezie ce rezistă și încântă oameni din lumea întreagă și la mai bine de un deceniu de la moartea lui Mario Orlando Hardy Hamlet Brenno Benedetti.

Mario Benedetti, Revoluție și inocență

(Casa de Editură Max Blecher, 2020)

„Leafă”, de Mario Benedetti

din Viața și alte geografii, antologie din opera poetică a poetului uruguayan Mario Benedetti, traducere în lucru

Mario Benedetti (1920-2009)

Acea speranță ce-ncape într-un degetar,

acel trotuar înalt mărginind noroiul,

acel du-te-vino al visului,

acel horoscop al unei foarte lungi călătorii,

și lunga călătorie cu oameni și cuvinte de adio

și țări cu ninsoare și inimi

unde fiecare kilometru e-un cer distinct,

acea încredere de cine știe când,

acel jurământ pentru cine știe cât timp,

acea cruciadă spre cine știe unde,

acel altcineva care ai fi putut fi

cu altă cadență și un dram de noroc,

în fine, o voi spune odată pentru totdeauna:

nu-i loc pentru acea speranță

ce-ncape într-un degetar în acest plic

cu bancnote murdare de la atâtea mâini murdare

care mă plătesc, desigur, la sfârșitul fiecărei luni

spre a păstra la zi registrele

și a lăsa viața să curgă,

picătură cu picătură

ca uleiul rânced.

traducere din limba spaniolă

de Claudiu Komartin și Ligia Keșișian

Alda Merini, „Am nevoie de sentimente”

Alda Merini (1931-2009)

Nu îmi trebuie bani.

Eu am nevoie de sentimente,

de cuvinte, de cuvinte alese cu grijă,

de florile numite gânduri,

de trandafirii numiți prezențe,

de vise care sălășluiesc în copaci,

de cântece care fac statuile să danseze,

de stele ce murmură la urechea îndrăgostiților.

Eu am nevoie de poezie,

această magie ce arde greutatea cuvintelor,

care trezește emoții și dă culori noi.

Poezia mea este dornică precum focul

o trec printre degete ca pe mătănii

Nu mă rog, pentru că sunt o poetă a nenorocului

ce tace, uneori, ore în șir, în durerile facerii,

sunt poeta care strigă și care cu strigătul ei se joacă,

sunt poeta care cântă și nu își găsește cuvintele,

sunt paiul uscat pe care sunetul îl culcă la pământ,

sunt cântecul de leagăn care-i face să plângă pe copii,

sunt gloria deșartă ce își dă drumul să cadă,

mantia de metal a unei lungi rugăciuni

a durerii trecute care nu vede lumina.

traducere de Claudiu Komartin

Ruy Belo, „Câteva propoziții despre păsări și despre copaci pe care poetul le încheie cu o referință la inimă”

Ruy Belo (1933-1978)

Păsările se nasc în vârful copacilor

Copacii pe care îi văd eu dau păsări în loc de fructe

Păsările sunt cele mai vii fructe ale copacilor

Păsările încep unde se termină copacii

Păsările fac copacii să cânte

La atingerea păsărilor, copacii se îngroașă și-ncep să se miște

trecând de la regnul vegetal la cel animal

Ca păsările se așază frunzele lor pe pământ

când toamna coboară pe nesimțite peste câmpuri

Aș vrea să spun că păsările emană din copaci

dar le voi lăsa această formă de exprimare romancierilor

e complicată și nu dă bine în poezie

încă nu a fost izolată de filozofie

Iubesc copacii în special pe aceia care dau păsări

Cine le agață acolo de crengi?

A cui mână o face ale cui nenumărate mâini?

Eu trec și inima mi se schimbă.

traducere de Claudiu Komartin

„Pater noster”, de Jacques Prévert

Jacques Prévert (1900-1977)

 

Tatăl nostru care ești în ceruri

Rămâi acolo

Iar noi vom rămâne pe pământ

Care e uneori atât de drăguț

Cu misterele New York-ului

Și apoi cu cele ale Parisului

Care fac la fel de mult precum cel al Treimii

Cu micuțul canal Ourcq

Marele Zid din China

Cu râul de la Morlaix

Zahăr candel

Oceanul Pacific

Și cele două bazine din Grădinile Tuileries

Cu puștii cuminți și cu oamenii răi

Cu toate minunile lumii

Care sunt aici

Pur și simplu pe pământ

Oferite tuturor

Împrăștiate

Ele însele minunându-se de propria minunăție

Și neîndrăznind s-o mărturisească

Ca o fată drăguță și goală ce nu îndrăznește să se arate

Cu îngrozitoarele nefericiri ale lumii

Care sunt legiune

Cu legionarii

Și torționarii

Și cu toții stăpânii acestei lumi

Stăpânii cu preoții cu trădătorii și cu mercenarii lor

Cu anotimpurile

Și anii

Cu fetele simpatice și cu bătrânii dobitoci

Cu paiul mizeriei putrezind în oțelul tunurilor.

traducere de Claudiu Komartin

Zece poezii de Blaise Cendrars

 

Blaise Cendrars

 
Costumul alb
 
 
Mă plimb pe pod în costumul meu alb cumpărat la Dakar
Încălțat cu espadrilele luate din Villa Garcia
Ținând în mână basca pe care am adus-o de la Biarritz
Buzunarele-mi sunt pline cu Țigări Caporal Ordinaire
Din când în când prizez din cutiuța de lemn găsită-n Rusia
Fac să zornăie mărunțișul din buzunare și o monedă de-o liră din aur
Am batista mea mare calabreză și chibrituri de ceară dintre acelea lungi cum nu găsești decât la
Londra
Sunt curat spălat frecat mai îngrijit decât e puntea
Fericit ca un rege
Bogat ca un miliardar
Liber precum un om.
 
 
 
Viață periculoasă
 
 
Sunt astăzi poate cel mai fericit om din lume
Dețin tot ce nu îmi doresc
Iar de singurul lucru la care țin în viața asta m-apropii cu fiecare turație a elicei
Și poate că odată ajuns acolo voi fi pierdut totul 
 
 
 
Bahia
 
 
Lagune biserici case cubice
Mari bărci cu câte două vele rectangulare întoarse ce se aseamănă celor doi craci ai unor pantaloni imenși pe care vântul îi umflă
Lotci cu aripioare de rechin săltând printre curenții de adâncime
Mari nori perpendiculari umflați colorați ca niște ulcele
Galbene și albastre
 
 
 
Villa Garcia
 
 
Trei crucișătoare rapide o navă-spital
Sub pavilion englezesc
Semnale optice luminoase
Doi carabinieros dorm în fotoliile de pe punte
Plecăm în sfârșit
Însoțiți de vânturile dulcege
 
 
 
Laborator
 
 
Vizită la sere
Termosifonul păstrează o temperatură constantă
Pământul e saturat de acid formic de mangan și de alte substanțe ce imprimă vegetației o putere formidabilă
De la o zi la alta frunzele cresc florile-apar fructele se coc
Grație unui dispozitiv ingenios rădăcinile sunt scăldate de un curent electric ce asigură creșterea aceasta monstruoasă
Tunurile anti-grindină distrug nimbus și cumulus
Ne-ntoarcem în oraș traversând landele
Zorii sunt radioși
Cețurile de un purpuriu sumbru iar drobițele aurii nu s-au deschis încă
Pescărușii și nalbele mov trasează mari cercuri în albastrul ușor al cerului
 
 
 
Capul
 
 
Ghilotina e capodopera artei plastice
Declicul ei
Creează mișcarea perpetuă
Toată lumea cunoaște oul lui Cristofor Columb
Care era un ou plat, un ou fix, oul unui inventator
Sculptura lui Archipenko este primul ou ovoid
Menținut într-un echilibru intens
Ca un titirez imobil
Pe vârful său animat
Viteză
Își leapădă
Undele multicolore
Zonele de culoare
Și se rotește în profunzime
Nud.
Nou.
Total.
 
 
 
Cablu de telegraf
 
 
Vedeți acest cablu de telegraf în fundul văii al cărui traseu rectiliniu taie pădurea către munții din față
Toți stâlpii îi sunt de fier
Când a fost instalată stâlpii erau din lemn
După numai trei luni din ei creșteau ramuri
Atunci au fost smulși replantați cu capul în jos și rădăcinile-n aer
După încă trei luni le creșteau ramuri noi prindeau iar rădăcini reîncepeau să trăiască
A trebuit să-i smulgă până la ultimul pentru a trage alt cablu au adus cu mari cheltuieli stâlpi de fier de la Pittsburg
 
 
 
Trezire
 
 
Dorm întotdeauna cu ferestrele deschise
Am dormit ca un om singur
Sirenele cu aburi și cu aer comprimat nu au prea reușit să mă trezească
 
În dimineața aceasta mă aplec pe fereastră
Văd
Cerul
Marea
Gara maritimă din care plecam la New York în 1911
Baraca de pilotaj
Și
La stânga
Fumul hornurile cuptoarelor cocorii felinarele electrice în contre-jour
Primul tramvai tremură în zorii-nghețați
Iar mie mi-e prea cald
Adio Paris
Bună ziua soare
 
 
 
Botanică
 
 
Araucaria atrage toate privirile
Îi admirăm talia gigantică
Și îndeosebi crengile
Ce se nasc la diferite-nălțimi
Se înalță în felul candelabrelor
Și se opresc cu toate la același nivel pentru a alcătui un platou de o perfectă egalitate
Mai vedem și înalta cruciuliță cu flori galben-aurii arbuștii de mirt
Terebintaceele
Compozeea atât de comună botezată Alecrim do campo rozmarin de câmp
Și micuțul arbust cu frunze trifoliate nr. 1204 bis
Dar cea mai mare bucurie este de a nu putea lipi un nume de mulțimea de plante una mai frumoasă decât alta
Și pe care nu le știu
Și pe care le văd pentru prima dată
Și pe care le admir
 
 
 
Provizii
 
 
Micul port e foarte animat în dimineața asta
Coolies – tagali, chinezi, malayezi – descarcă sârguincioși o joncă mare cu pupa aurită și vele din bambus împletit
Încărcătura e alcătuită din porțelanuri venite din marea insulă a Niponilor
Cuiburi de rândunici recoltate din peșterile Sumatrei
Castraveți-de-mare
Prăjituri cu ghimbir
Muguri de bambus gătiți în oțet
Toți negustorii sunt excitați
Mr. Noghi îmbrăcat pretențios cu un costum în carouri de fabricație americană vorbește foarte repede în engleză
Limba în care se poartă discuția între acești domni
Japonezi Canaci Tahitieni Papuași Maori și Fijieni.
 
 
 
traducere din limba franceză
de Claudiu Komartin

Două poeme de Sylva Fischerová

din selecția de cinci texte traduse în colaborare cu Jiřina Vyorálková și apărute în nr. 25 (1/2020) al revistei „Poesis internațional” (pag. 219-224), ce poate fi comandată de aici

Sylva Fischerová

Sylva Fischerová (n. 1963, Praga) a studiat greacă și latină la Universitatea Carolină, unde este în prezent profesoară. A debutat în 1986 cu Chvění závodních koní (Tremuratul cailor de curse), volum urmat de alte nouă cărți de poezie, precum și de romanele Zázrak (Miracolul, 2005) și Pasáž (Pasajul, 2011), cărți de proză scurtă și câteva publicații academice. Poemele ei au fost traduse în mai multe limbi, fiind publicate în volum, în limba engleză, de editura Bloodaxe (The Tremor of Racehorses, 1990; The Swing in the Middle of Chaos, 2010) și Stomach of the Soul, acesta din urmă apărând în 2014 în SUA. În 2018 a primit titlul „Poetul orașului Praga”.


***

Destin: dar nu ca în tragedia greacă,
unde îl porți în tine
unde ți se citește în ochi.
Destinul ca ploaie: o ramură căzută
direct în fața ta
indicând către cimitir;
lovitura ciocanului, întâlnirea dintre două rachete,
tâmpenia buhăită a hazardului
a victoriei corpului asupra spiritului
a victoriei jucătorului asupra aruncării de zaruri.



Orologiul mondial e blocat: Bruxelles


Orologiul mondial e blocat
o vulpe moartă pe Boulevard du Triomphe
la marginea parcului
este prinsă în angrenajul lui,
în care pedalez în gol
funcționarii în eurocostume
cu eurovalizele lor.
Mă uit la trei piuneze
fixate-n perete:
în căminul „Gándhí”
nu m-a așteptat
nici măcar un cearșaf.
(Dormir à Bruxelles de manière originale.)
Și cele trei piuneze
mă fixează înapoi
în căminul Větrník,
pe faianța galbenă și roșie,
în anii optzeci schizofrenici:
Cel mai important e să ieși,
du-te afară,
în lumea din spatele ferestrei.
Dacă mi-ar fi zis cineva atunci
că după un sfert de secol
voi zbura de pe Aeroportul „Václav Havel”
spre capitala
Europei unite,
l-aș fi trimis la balamuc.

Orologiul mondial e blocat,
deși lângă lac un pui de vulpe
a mâncat din mâinile noastre în seara următoare
iar eu am primit o cameră nouă
în căminul Lafontaine
cu vedere spre parc.
Euroberea curgea în șiroaie leneșe și
scumpe
ungând conturile bancare;
coniacurile, punctele și virgulele
presau pe cravate,
fabricau concursul de materialele promoționale
PUNCTUL ȘI VIRGULA DE AUR;
la muzeu, Apollo tăia liniștit,
cu precizie chirurgicală,
pielea
lui Marsyas care, țipând,
atârnă cu capul în jos.
Lumea asta
cu capu-n jos
e congestionată și o să facă
tromboză.
În curând: coming soon.
A bientôt.
Nici flamanzii cu valonii
nu vorbesc.
Iar ochii madonelor flamande
sugerează plăcinte din făină albă
și scurgere de sânge lentă și continuă:
viața părăsește corpul
ăla încet, zi de zi.
Icar cade fără zgomot
și fără interesul martorilor, fiecare
totuși are ceva de lucru aici, ceva
planificat, atunci de ce
să-și lase distrasă atenția.
În lada frigorifică,
înăuntrul scoicilor negre
– specialitatea locală –
stă secretul credinței locale:
carne și gol
și valoare adăugată.
Ridică-te și zboară
acasă.

Mă întorc în mai 1937, de Sharon Olds

Sharon Olds (n. 1942, San Francisco) a publicat, începând cu 1980, când debutează cu Satan Says, douăsprezece volume de poezie (printre care The Dead and the Living, 1984; The Father, 1992; Blood, Tin, Straw, 1999; One Secret Thing, 2008; Stag's Leap, 2012; Odes, 2016) și antologia Strike Sparks: Selected Poems 1980-2002 (2004). A primit câteva dintre cele mai importante premii și distincții din spațiul anglo-saxon, printre care Premiul T.S. Eliot, Premiul Pulitzer și Premiul Wallace Stevens.

Sharon Olds

Îi văd stând în fața porților impozante ale colegiilor lor,
îl văd pe tata plimbându-se
pe sub bolta de gresie ocră, lespezile
roșii scânteind ca niște
plăci de sânge deasupra capului său, o
văd pe mama cu câteva cărți ușoare sprijinite de șold
așteptând lângă stâlpul din cărămizi micuțe,
cu poarta de fier forjat încă deschisă în spatele ei
și vârfurile ascuțite lucind în aerul de mai,
se pregătesc de absolvire, se pregătesc de căsătorie,
sunt încă niște copii proști, tot ce știu e că sunt
inocenți și că nu ar face rău nimănui.
Aș vrea să mă duc la ei și să le spun Opriți-vă,
nu faceți asta – ea nu e femeia potrivită,
el nu e bărbatul bun pentru tine, veți face amândoi lucruri
pe care nu vă închipuiți că le-ați putea face,
veți suferi în feluri de care nici nu ați auzit,
o să vreți să muriți. Vreau să mă duc
la ei în lumina de sfârșit de mai și să le spun totul, 
ea cu fețișoara-i drăguță și înfometată întorcându-se către mine,
trupul ei frumos, neatins, demn de milă,
el chipeș și arogant întorcându-se către mine,
trupul lui frumos, neatins, demn de milă,
dar nu o fac. Vreau să trăiesc. Îi
iau ca pe niște păpuși de hârtie,
păpușa-bărbat și păpușa-femeie, și îi ciocnesc
unul de celălalt în dreptul șoldurilor,
bucăți ascuțite de cremene, ca și cum aș vrea
să scot scântei din atingerea lor – le spun
Faceți ce aveți de făcut, iar eu voi povesti despre asta.

Două poeme de Dorothea Lasky

Dorothea Lasky (n. 1978, Saint Louis, Missouri) este unul dintre cei mai cunoscuți poeți americani ai ultimului deceniu, autoarea câtorva plachete (chapbooks, pamphlets): Alphabets & Portraits (2004), The Hatmaker's Wife (2006), Poetry is Not a Project (2010), și a mai multor volume, printre care Black Life (2010), Thunderbird (2012), I Used to Be a Witch (2017), Milk (2018) și Animal (2019).

Dorothea Lasky

Vrei să scufunzi șobolanul


Vrei să scufunzi șobolanul
Cu totul în ulei

Vrei să scufunzi șobolanul
Înainte să-l mâncăm să-l mâncăm

Vrei să scufunzi șobolanul
Cu totul în ulei

Înainte să îl mâncăm

Fragedă frăgeduță carne
Ca ciolanul de porc

O sută de capcane puse
Optzeci întinși pe sfoară înainte să-i gătim

Cu tine
Mi-ar plăcea și crud

Piciorușe rozalii
Lucind de la ulei

Picioare și lăbuțe
Lucind de la ulei

Blană încâlcită și fățucă
Îmbibate de ulei

Totul în ulei
Dar dințișorii sunt albi strălucitori

Ce vreau eu de fapt să știu
Înainte să deschizi gura aia din nou

Ar trebui să scufundăm cu totul șobolanul în ulei
Înainte să-l mâncăm să-l mâncăm

Ar trebui să scufundăm
Cu totul șobolanul în ulei

Înainte să îl mâncăm



E oare-o povară


E oare-o povară să fii atât de perfect
Și să ai copii așa de perfecți
Și un mariaj așa de perfect
Și să arăți atât de perfect tot timpul
Și să iei orice decizie perfect
Cocktail joi cu Sammy – perfect
Știi pulovărul ăsta chiar stă perfect pe tine
Salata de mango pe care-ai făcut-o – ți-a ieșit perfect
Și mașina cum ți se asortează cu pantofii
Să dea naiba e perfect
Câinele tău – perfect
Computerul pe care îl ai
Chiar merge perfect
Șeful meu – un tip perfect
Biroul – uau, arată perfect
Una peste alta a fost o zi perfectă
Și frumoasă și totuși
Ce am făcut
Am pășit pe pământ
Atât de perfect!
Principii perfecte
Primăvară și toate alea
Asta-nseamnă perfecțiunea
Perfect ok să fii pământiu
Piele și dinți perfecte
Și păr strălucitor
Și baia curată
Draperiile grele, crem
Atârnând să-mpiedice lumina soarelui înăuntru
Perfect
Sicriul
Lumină albastră
Asta chiar e perfect
Și o familie de viermi – au mâncat fața
Perfectă treabă-au mai făcut
Niciodată nu se vor mai întoarce-aici
Cred că asta este perfect
La revedere
Grozav
Fantastic
O toate cele bune
Tot dragul ție și alor tăi
Cu afecțiune
În fine
Inima ta micuță
Cuibărită în aer
Ca toți să vadă
Perfect


din volumul Milk (Lapte), Wave Books, 2018
traducere de Claudiu Komartin

Curentul, de Raymond Carver

Raymond Carver (1938-1988)

Peștii ăștia nu au ochi
peștii ăștia argintii care vin la mine în vis,
împrăștiindu-și icrele și lapții
în buzunarele creierului meu.

Dar mai e unul care vine
greoi, plin de cicatrici, tăcut la fel ca ceilalți,
care pur și simplu înoată contra curentului,

închizându-și gura întunecată contra
curentului, deschizând-o și închizând-o
în timp ce i se împotrivește.

Traducere de Claudiu Komartin

Mariela Griffor

Mariela Griffor (n. 29 septembrie 1961, Concepción) este o poetă și traducătoare bilingvă, stabilită de mai bine de două decenii în Statele Unite, unde este consul onorific al statului Chile la Detroit. Forțată pe vremea regimului Pinochet să se exileze din țara sa natală, a trăit în Suedia din 1985, înainte de a emigra în SUA treisprezece ani mai târziu. Traducătoare a lui Pablo Neruda și Raúl Zurita în limba engleză, precum și a lui Ilya Kaminsky în spaniolă, este scriitoare bilingvă și a publicat volume de poezie scrise în engleză și în spaniolă. Ediții ale cărților sale au apărut în suedeză, franceză, italiană și chineză.

Mariela Griffor

Psihiatru

Dacă îmi amintesc bine, nu am putut să plâng
până ce pruncul nu s-a născut. Voiau să-l împuște.
Am înțeles de ce Manuel Fernandez dorea
să mai stau la spital după naștere.
Nu i-am spus nimic despre bandă.
Nu puteam avea încredere-n el. A trebuit să fiu puternică
pentru copilul meu. Trebuia să merg în altă încăpere
ca să mă mulg și să le las laptele. Suferi de depresie
postpartum mi-a spus înainte să îl împușc, ca pe atâtea alte
voci din capul meu.

Ochii copilului

Copiii aud și văd lucruri pe care
cei mari nu le pot vedea sau auzi, spun oamenii,
iar copilul acesta, intrând deodată în cameră
pentru a o lua-n brațe și săruta
pe bunica lui, Wilma,
nu mă văzuse încă.
Îmi e teamă ca ochii lui să n-atingă
ca o pasăre colibri corneea ochilor mei.
Nu vreau să vadă băltoaca de
veche durere și dragoste ruginită
ce crește în mine,
pânza de păianjen a dezamăgirii mele,
o inimă învinețită care
n-a trecut niciodată peste pierderea lui.
Îmi e teamă de copilul acesta
ce-aleargă pe-aici cu cei doi ani ai lui
plini de franchețe, mi-e teamă să nu mă trădez.
Sunt sigură că ar începe să strige
dacă mi-aș lăsa pupilele să i le atingă pe ale lui,
și toată încăperea m-ar privi
știind că ceea ce vede el e adevărat.
Sunt temătoare și bătrână,
și zi de zi fac zob
amintirea inocenței.
Știu prea multe.
Mintea mea este inutilă.

Moartea în Argentina

L-au găsit pe Mauricio la morgă
cu o etichetă inscripționată neidentificat
prinsă de unul dintre degetele de la piciorul stâng.

Lucky Strike-urile pe care le-am fumat împreună
l-au dat gata în cele din urmă.
E ironic: geniul gigantic nu l-a omorât cu vreun tanc
sau cu modernele M-16, ci cu toxinele unei adicții.

Am împărțit fumul
în numeroase ocazii. De mai multe ori mi-a spus
că ar vrea să împartă cu mine mai mult decât atât și chiar
o dată a vrut să știe dacă fumez în pat după ce
fac dragoste. Am tușit luată pe nepregătite
însă i-am dat un răspuns: Uneori da,
i-am zis, alteori beau apă de la robinet.
Am fost mai banală decât fantezia pe care o avea cu mine.

Poate că doar poeții se pot înțelege unul pe celălalt,
chiar și poeții de doi bani au altă limbă. E ca și cum
cuvintele ar fi inventate numai pentru aceia care le iubesc.
Am fost odată la film amândoi: am văzut Jules et Jim al lui François Truffaut.


traducere de Claudiu Komartin

Miroslav Holub, „Cum arată inima”

Miroslav Holub (1923-1998) este unul dintre cei mai mari poeți cehi postbelici. Om de știință (a studiat Medicina la Praga și a lucrat ca imunolog, luându-și doctoratul în 1958), s-a bucurat, începând cu anii '60, de o faimă mondială (un volum de poeme alese i-a apărut încă din 1967 în engleză, publicat de Penguin), Ted Hughes spunând în 1988 despre el că este „unul dintre cei câțiva poeți cu adevărat importanți care scriu astăzi”. Holub este cel mai tradus poet ceh, opera sa fiind publicată în șaisprezece limbi, inclusiv islandeză și turcă.

Miroslav Holub

Cum arată inima

Oficial inima

este alungită, musculoasă

și plină de dor.

Însă oricine a pictat inima știe

că este și colțuroasă

ca o stea și uneori

udă leoarcă

precum un câine rătăcit în noapte

și uneori puternică

întocmai tobei unui arhanghel.

Și câteodată este de forma unui cub

ca visul unui geometru

și câteodată de-o voioasă rotunjime

precum o minge într-o plasă.

Și-i ca o linie subțire uneori

și uneori ca o explozie.

Și e în inimă

numai un râu,

și-un stăvilar

și e cel mult un peștișor

în nici un caz de aur.

Mai degrabă o plătică

cenușie

și geloasă.

La prima vedere

nici n-o vei băga de seamă.

Acela care a pictat inima știe

că mai întâi a trebuit

să lase deoparte ochelarii,

oglinda,

să își arunce creionul cu vârf fin

și hârtia indigo

și să umble, să umble mult

afară, departe

de casă.

traducere de Claudiu Komartin