Am organizat cu ani în urmă seria de întâlniri și evenimente „Poezie, MARe ți-e grădina”, vineri seara mă întorc în Primăverii 15 ca invitat, urmând să citesc împreună cu Ștefan Manasia și acompaniat de OBEAH (Andrei Bucureci).
Am editat cu plăcere un al cincilea volum al lui Radu Andriescu ce apare la Casa de Editură Max Blecher, după Când nu mai e aer (2016), Gerul dintre ei (2017), Jedi de provincie (2018) și Fire lungi de wolfram (2022). De asemenea, Andriescu a citit de patru ori la Institutul Blecher (la edițiile 137, 150, 184 și 250), unde va descăleca din nou la toamnă, pentru lansarea Versiunilor noastre imperfecte, carte recomandată de Teodora Coman, Ștefan Manasia și Iustin Butnariuc. Designul copertei îi aparține de data asta lui Paul Burcia.
S-a decernat pe 15 iunie, la Botoșani, Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut, ajuns la ediția a 27-a. Cartea premiată îi aparține Simonei Sigartău, al șaselea poet care debutează la Casa de Editură Max Blecher ce primește distincția asta, după Anatol Grosu (2013), Ștefan Ivas (2015), Ciprian Popescu (2017), Anastasia Gavrilovici (2020) și Alexandru Funieru (2024).
Clic pe copertă pentru detalii.
De pe la 16.30 mă găsiți la Bazar de Cotroceni, în Curtea cu Poezie, adică pe Bd. Gh. Marinescu nr. 5, vizavi de Palat, unde voi citi și eu câte ceva alături de alți 5 poeți cucuieți și poete cucuiete, găzduiți de Miruna Vlada.
Am acceptat, cu oarece-ndoieli, să republic cobalt și să-l supun astfel, după mai bine de un deceniu, la un test, cartea asta fiind scrisă pe vremea când tinerii poeți și cititori de poezie de acum erau copii, iar opțiunile estetice și viziunea mea asupra lumii și a limbajului s-ar putea să le fie străine, antipatice sau pur și simplu intangibile. Am acceptat provocarea de a afla cum se vede în 2025 poetul care eram în 2010-2013. Fiți înțelegători cu el, la urmă s-ar putea să aveți o surpriză.
Există un Mexic sinonim cu intensificarea pe care l-am căutat febril în urmă cu un deceniu, în anul cât am scris la Dezmembrați, sub heteronimul (ales dinadins pentru banalitatea sa, care ar fi trebuit să mă pună la adăpost de curiozitatea vigilenților) Adriana Carrasco. În acea întreagă perioadă m-am nutrit cu tot ceea ce putem găsi despre această țară întinsă și captivantă pe care, în ciuda faptului că a constituit locul unde nefericita Adriana și-a trăit fără menajamente viața și poezia, nu o cunosc până astăzi decât din cărți și din hărți, din filme și din artă. Împlinirea, pe 25 mai, a 100 de ani de la nașterea marii scriitoare Rosario Castellanos mi-a oferit prilejul potrivit să mă întorc la un anumit Mexic (poate imaginar, poate pur ipotetic, însă bine încastrat în panoplia atașamentelor mele) ale cărui principale trăsături sunt ardoarea și diversitatea, dar și mândria și fatalismul.
Dosarului Rosario Castellanos, de la care mă aștept la descoperirea în România a acestei extraordinare poete și romanciere, definitorii pentru literatura recentă a Mexicului, îi urmează o microantologie de poezie contemporană ce cuprinde 12 autori născuți între 1967 și 1991: Julio Trujillo, Juana Adcock, Alejandro Tarrab, Mijail Lamas, Rocío Cerón, Isabel Zapata, Alí Calderón, Xél-Ha López Méndez, Natalia Toledo, Rogelio Guedea, Dolores Dorantes și Mario Bojórquez, fiecare cu specificitățile și micile sale superputeri – cosmice, magice sau cât se poate de terestre.
După aceste prime 100 de pagini de literatură mexicană, se găsesc textele din secțiunea, inaugurată-n acest număr, „Atlas de poezie mondială”: traduceri din Pierre de Ronsard și din doi scriitori clasici ai secolului trecut, Kenji Miyazawa și Sándor Márai, ce stau bine alături de Gloria Anzaldúa, Bob Kaufman, Vi Khi Nao și Annie Bentoiu (ale cărei poezii scrise în limba franceză au parte, la aproape un deceniu de la dispariția cunoscutei autoare a Timpului ce ni s-a dat, de o primă transpunere în românește), în compania a șapte poeți români de azi.
Sunt bucuros că am putut-o scoate la capăt și cu acest volum, prin care „Poesis internațional” intră în cel de-al 15-lea an, iar mulțumirile mele se îndreaptă în egală măsură către cei 22 de traducători alături de care am lucrat la realizarea sa și spre toți cei care fac posibilă, prin susținerea lor, continuitatea, atât de prețioasă într-o perioadă tulburată de sentimente reacționare și izolaționiste, a acestei publicații dedicate deschiderilor fertile către universal.
Particip de mâine până duminică, alături de alți invitați din Ungaria, Polonia, Slovacia, Serbia, Croația, Lituania, Armenia, Georgia și, desigur, Ucraina, la un forum organizat de think-tank-ul The Institute for Central European Strategy, cu titlul/tema „Dialogues on Europe”, în Transcarpatia, la Ujhorod. Iar duminică voi participa, alături de alți șapte scriitori central-europeni, la un eveniment în Cafeneaua Europa din Vynohradiv.
Miercuri, 7 mai, de la ora 18, voi citi alături de Iulian Tănase, iar cu noi vor fi Mike Godoroja & Blue Spirit, în Sala Perpessicius a Muzeului Național al Literaturii Române din Str. Nicolae Crețulescu, 8.
„Când ne lipim la loc e mereu un punct lipsă / prin care trece lumina”, scrie undeva Irina Francisca Ion, remixându-i simultan pe Rumi & pe Leonard Cohen. Ca și ei, e convinsă că lumina intră în noi prin spărturi – pe care le vindecă. E extraordinară forța gravitațională a poeziei ei, în care intră literalmente totul: de la comunitatea mare la comunitatea familiei (tatăl, mama, bunicii – „nu-i poți salva pe niciunul”, acuză ea furioasă poezia; dar acuza subîntinde convingerea că poezia poate & trebuie să salveze – și își ratează misiunea atunci când nu poate salva). Irina Francisca Ion vine deopotrivă din marea poezie a familiei (de la Aglaia Veteranyi la Cristian Popescu) & din marea poezie socială (de la Mariana Marin la Elena Vlădăreanu). Pentru ea, poezia înseamnă comunitate. Construcție de comunități – și salvare de comunități. Orașe mici – pe care gravitația poeziei le trece prin inima limbajului. Și le salvează, unul câte unul. Și ne salvează. (Radu Vancu)
Stratificarea din volumul Irinei Francisca Ion presupune o deconstrucție și reconstrucție a unei lumi marginale pe care poeta o reformulează în termeni proprii. Limbajul puternic referențial așază cu precizie cititorul într-un muzeu afectiv al obiectelor și imaginilor – colecție cu amprente ale unei memorii colective, reflectate în dezvăluirea traumei transgeneraționale. Împărtășit senzorial și afectiv prin amalgamarea imaginilor scurte și concentrate ca niște șocuri electrice, imaginarul poetic nu se limitează doar la vizual, miza fiind descoperirea experimentală a unei realități care se organizează în formule precis controlate. Jocul pe care îl propune poeta debutantă este unul cât se poate de serios – de o precizie matematică – fără a lăsa loc echivocului. (Andreea Roxana Ghiță)
Vineri, la Teatrul Național din Craiova, lansăm Krampack, antologia de anul trecut a lui Ionel Ciupureanu, care ne zice că „După 30 de ani – altă poezie nu scriu”.
Mâine, pe 16 martie, de la ora 19, în cadrul Soundart Festival, voi citi poezie, alături de Șerban Mihalache și Ania Vilal, la Hidden (str. Doamna Chiajna 26, București), unde va mai performa Amarthalos (muzică ambientală / transcendentală).
Ecourile războiului din Ucraina s-au făcut simțite în poezia prezentului încă din primele săptămâni ale năvalei rusești în țara vecină; nici nu putea fi altfel, unda de șoc a catastrofei pe care a provocat-o revizionismul putinist afectând întreaga lume contemporană, iar poeții, cu senzorul lor ultrasensibil la silnicie și suferință, au avut un răspuns prompt și spontan de ordin existențial. Dacă, în cazul multora, rezultatele artistice nu au fost la nivelul intențiilor (căci inflamarea subită a nervului etic, ca orice „dereglare” și exces, se poate dovedi înșelătoare atunci când nu este dirijată cu suficientă iscusință sau rezervă artizanală), lui Gheorghi Gavrilov i-a reușit pe deplin în Ultimul Buenos Aires, poetul bulgar asumându-și „calitatea de martor” într-un epos apocaliptic care îi angajează fără șovăieli atât vizionarismul, cât și compasul moral. Publicată în românește la mai puțin de un an și jumătate de la apariția ei în Bulgaria, cartea lui Gavrilov este în egală măsură un strigăt împotriva disoluției și un document al pierderii umanității în vremuri copleșite de torente de ură. Ultimul Buenos Aires depune, în plin „armaghedon mediatic”, o crâncenă mărturie despre acea latură a naturii noastre pe care o crezuserăm cu naivitate zăvorâtă în catastifele autodistrugerii.
Vineri 31 ianuarie, la Brașov, în Tipografia (Str. Postăvarului nr. 1, colț cu Diaconu Coresi), prima ediție din 2025 a seriei de întâlniri Dactăr Nicu's Skyzoid Poets (și prima de la 40 de ani a fondatorului și organizatorului ei, Robert Elekes), cu Ștefan Manasia și Cristina Drăghici și volumele lor apărute anul trecut, Sursele obscure (Casa de Editură Max Blecher, 2024), respectiv Un râs ca un zgomot de sticle sparte (Cartier, 2024).
Joi, 16 ianuarie, de la ora 20, în Wenge Bistro (Str. Octav Onicescu 9, Botoșani).
Începe astăzi Festivalul de Poezie „Ion Monoran”, unde am mers anul trecut ca invitat, iar anul acesta voi participa în alt rol, moderând două seri: pe cea de joi, împreună cu Alex Higyed, și mai ales pe cea de sâmbătă, când va fi decernat primul Premiu „Ion Monoran”, pe care eu l-am propus, inițiativă care a fost primită foarte favorabil. Pun aici programul celor cinci zile ale Festivalului, având convingerea că evenimentele puse la cale anul acesta merită urmărite, de către timișoreni și nu numai. Pentru a vedea programul, dați clic pe imagine.
„Ar trebui să caut în memorie printre cuvintele obișnuite,/ Împuținate deja,/ Pline de aversiune,/ De adevăr,/ Acest loc de care aparțin” spune Constantin Iftime într-unul din poemele Inoxidabil-e, adică ascuțite & util(izabil)e împotriva clișeului, comodității și normei. Iată o poezie care exhibă paradoxurile & încrâncenarea & viața interioară cu un efect de autenticitate benign. O poezie care scanează nevrozele & crimele secolului XXI cu o sinceritate aproape de ura de sine. Abrazivă, deceitful, violentă, așezată în pagină orgolios; elaborată, sincopată, incomodă.
Ștefan Manasia
Poezia lui
Constantin Iftime crește și crește, precum pulsul unui maratonist, până se
fixează în zona potrivită, aerobică. Tactica lui nu e de a decupa, de a
esențializa, ci de a înghiți cât mai mult dintr-o lume care oricum nu are
rigoare, de a lucra prin aluvionare. Ceea ce la primele texte ți se pare
excesiv, ajunge să ți se fixeze în memorie, să te urmărească, precum respirația
gâfâită a unui animal mare și greoi. Simțurile sunt acutizate, pupila cinică
deformează realitatea și conferă peisajului și faunei sociale dimensiuni
grotești, argheziene. Prin exces de realism, poetul ajunge la dematerializarea
cotidianului și redimensionarea lui sub forma unei poezii care e în esența ei
politică. E multă revoltă și critică la adresa unui sistem putred: „Am văzut
lucrurile cele mai simple./Am văzut ordinea spre care mergem dacă suntem
atenți”, după cum apare și presimțirea că o epocă apune: „Până acum sfârșitul a
fost cel mai sigur moment”. Treptat, furia dispare și lasă locul unei
melancolii care e o formă de stoicism, încă furios, încă ofensiv. Inoxidabil e
cea mai bună carte de până acum a lui Constantin Iftime.
Bogdan
Crețu
Cu numărul 34, „Poesis internațional” trece de 5100 de pagini publicate în cei 14 ani ai existenței sale. Atât contextul național, cât și cel global, ce înregistrează un reviriment descurajator al extremismului și al mișcărilor izolaționiste și reacționare, nu oferă la prima vedere prea multe argumente în sprijinul unui asemenea proiect în esență coeziv și cosmopolit. Însă adevărul este că, privind înapoi, viața revistei a fost, cel puțin din 2014 încoace, adică de când a devenit semestrială și nu a mai avut un sprijin financiar constant, anevoioasă. Practic, insecuritatea ne-a însoțit în toți acești ani plini de mari contraste și tulburări, însă a fost răscumpărată de solidaritatea și de sprijinul constant al cititorilor (fără de care totul s-ar fi oprit în pandemie, dacă nu chiar mai devreme), precum și de constanța și dedicarea colaboratorilor, o comunitate de câteva zeci de poeți, traducători și eseiști care nu au încetat să creadă în construcția pe care am propus-o în vara lui 2010. Așa că, cel puțin din acest punct de vedere, deriva antidemocratică a lumii de azi nu are cum să împiedice (cu excepția unei calamități pe care, cu tot pesimismul meu structural, nu îmi dă mâna să o prevăd) continuitatea unui proiect ce-și justifică în definitiv sensul tocmai în vremuri în care mișcarea dominantă stă sub semnul unui declin al dialogului între culturi și colectivități ce încep să se privească din nou cu mefiență și cu ranchiună.
Volumul pe care l-am pregătit în ultimele luni se deschide cu un dosar Walt Whitman, a cărui încredere neabătută în îngăduință reciprocă, frățietate și întrajutorare are și astăzi o rezonanță contaminantă. Pe lângă traducerile din Whitman și contribuțiile critice pătrunzătoare ale lui Răzvan Andrei și Radu Vancu, alături de care am ținut să reluăm texte de colecție semnate de-a lungul secolului trecut de Ezra Pound, D.H. Lawrence, Sherwood Anderson, Henry Miller și Gary Snyder, „Poesis internațional” cuprinde traducerile lui Gheorghe Iorga din poezia mistică/sufistă persană, grupaje din nouă poeți români și câte unul din China, SUA, Ucraina, Polonia, Africa de Sud, Argentina, Suedia, Cehia și Danemarca, un fragment din romanul straniu și neîncadrabil al lui Raymond Roussel din 1913, microeseul maghiarului András Forgách și un interviu cu italianul Milo De Angelis, premiat la București toamna trecută, cronică de carte, de artă și trei texte ale unor poeți născuți după 2000 în memoria lui Ioan Es. Pop, extraordinarul poet 90-ist căruia generația mea îi datorează atât de mult.
Indiferent ce urmează, nu ne rămâne decât să citim, să scriem și să traducem în continuare cu aceeași consecvență de până acum.
