Ecourile războiului din Ucraina s-au făcut simțite în poezia prezentului încă din primele săptămâni ale năvalei rusești în țara vecină; nici nu putea fi altfel, unda de șoc a catastrofei pe care a provocat-o revizionismul putinist afectând întreaga lume contemporană, iar poeții, cu senzorul lor ultrasensibil la silnicie și suferință, au avut un răspuns prompt și spontan de ordin existențial. Dacă, în cazul multora, rezultatele artistice nu au fost la nivelul intențiilor (căci inflamarea subită a nervului etic, ca orice „dereglare” și exces, se poate dovedi înșelătoare atunci când nu este dirijată cu suficientă iscusință sau rezervă artizanală), lui Gheorghi Gavrilov i-a reușit pe deplin în Ultimul Buenos Aires, poetul bulgar asumându-și „calitatea de martor” într-un epos apocaliptic care îi angajează fără șovăieli atât vizionarismul, cât și compasul moral. Publicată în românește la mai puțin de un an și jumătate de la apariția ei în Bulgaria, cartea lui Gavrilov este în egală măsură un strigăt împotriva disoluției și un document al pierderii umanității în vremuri copleșite de torente de ură. Ultimul Buenos Aires depune, în plin „armaghedon mediatic”, o crâncenă mărturie despre acea latură a naturii noastre pe care o crezuserăm cu naivitate zăvorâtă în catastifele autodistrugerii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu