Mâine, în Dianei 4

Mâine, de la 20.30, în Dianei 4, Chris Tanasescu & prietenii, cu un performance de sfârșit de vară.

Angela Marinescu, Rezistențe arse

Burnt Resistors

where we live,

writers have become resistant to writing,

have made their resistance to writing their profession.

writing no longer has any power over them

and, so, they’ve become frightening wrecks, anarchists,

amoral, atheists, lewd histrionics, violent and obsessed.

instead of supporting them, writing weighs them down,

like a berg of ice,

like a tired, sick whale.

in order to finish once and for all with this state of things,

methods should be invented for exterminating writers,

quick, rudimentary, exact,

let’s say, a kafkan ultra machine

to destroy their fingers,

their hands or even the cold bite of writing,

the uterus invoked with tenderness

so they’d get to see what it means

to spend useless cold

night shifts

on an endless corridor.

Translated from the Romanian by

Stephen Watts & Claudiu Komartin

Emil Botta, Întunecatul April

Emil Botta (1911-1977)

La 18 ani eram îndrăgostit de ritmul poeziei lui Emil Botta, de noblețea și de gesticulația fastuoasă pe care le găseam în versurile din Întunecatul April, carte la care mă întorc uneori, cu un ochi, azi, ceva mai critic, dar în care găsesc mereu lucruri de o mare frumusețe (și originalitate) de care nu dau la nici un alt autor român ca la actorul și poetul Emil Botta. La 75 de ani de la apariția acestui volum prin care își face intrarea una dintre cele mai interesante personalități artistice din România secolului trecut, Întunecatul April ar merita redescoperit pentru substanța sa vizionară și pentru muzica enigmatică pe care o conține.



Ordin

Să mă refugiez în cortul pădurii,
Întunecatul April e pe urmele mele,
zornăitoare lanțuri târăște
și un cuțit în mâini să mi-l înfigă în coaste.

Cai verzi, purtați-mă repede ca fulgerul,
izbăviți-mă de rău, de harapnicul groazei,
mi s-a făcut părul măciucă, pielea e o năframă de sânge,
fuga, fuga
prin ploaia de sânge, ud leoarcă,
doar voi ajunge la sfântul așteaptă.

Ia-mă la tine în trib,
îi strig ca din gură de șarpe,
dă-mi simbrie amară, amară,
fă-mă calfă de înger, zelosul tău scrib.

N-am defăimat niciodată amurgul și tăcerea
care sosesc hămesite din peșteri, din grote,
dar acum le insult și iară și iară le strig:
Vulpilor, vreți să-mi las pielea pe-aici amanet?

Și Întunecatul April se face mai subjugător, mai tiranic,
acum mă va lua în primire năstrușnicul alai,
acum îmi va săgeta cu o floare umărul
și-mi va porunci laconic: stai.



Remember

Ce departe ești, întunecata mea iubită,
prin pereții odăii te văd ca prin sită,
și te-aud chemându-mă ca din altă planetă
și-mi scrii poezii pe obrazul de cretă.

E posibil, e posibil oare să nu pot muri,
să-ți aud vocea suind treapta nopții, și suind în zi,
să mă ridic din pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
să te zăresc în somn de la o mie de leghe?

Da, e posibil, întunecatul meu iubit,
să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,
să mă vezi aieve în cereasca oglindă
și în părul meu stele să se stingă și să se aprindă.

Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece,
dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,
dacă îmbrățișarea mea te va face să suferi
aducându-ți aminte, nu, să nu te superi.



Domnul Amărăciune
"...și steaua se numește Amărăciune..." (Cantemir)

Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,
în haine negre, cu ochii stinși, zâmbind ușor.

E gata ceaiul? Toți au venit? Totul e gata?
Cu o maramă acoperă iute groapa, lopata.

Dansați în cete un joc galant, cântați, lăute,
arcușuri seci, viori pustii, de ce stați mute?

Dar te întreb, iubitul meu, ce ai la frunte?
Amărăciune m-a luat de mână și m-a condus peste o punte.

Dar te observ, iubitul meu, ce palid ești.
Amărăciune, urând viața, mi-a spus în șoaptă: "Să te ferești..."

Dă-mi pălăria, bastonul, masca, dă-mi și mănușile,
e cam târziu și de-am să ple, cerniți oglinzile, închideți ușile.

M-așteaptă afară, sub steaua rară, un echipaj...
Noaptea se umflă, clopoțeii-și scutură și uite cum flutură argintiul penaj.



Fantasmagoria

Stele ascunse în telescop,
întorceți-vă-n cer.
Douăzeci de ani astronomul miop
o să vă caute ca pe mioare un oier.

Priviri, la matcă vă-nturnați
ca ploaia, ca izvoarele.
Orbul care v-a pierdut cere să-i redați
luna și soarele.

Melci, reintrați în cocioabe,
cenușă, revino în focuri și-n vetre,
copaci, întorceți-vă în muguri, în boabe,
și voi, oameni, în pietre.



Portret

Ridică-te din jilț, tată,
o, ce mare te-ai făcut,
ți-a crescut barba imensă,
de nu-mi spuneai Emil, nu te-aș fi cunoscut.

Și mâinile tale sunt pline de pământ, de ceață...
Cum ai ajuns aici dintr-o noapte fără hotare?
N-ai găsit pe acolo un ac și un fir de ață
ca să-ți coși haina și desfundatele buzunare?

Subterani, de ce i-ați ros ghetele?
De ce i-ai spart sticla ochelarilor, tu argilă?
Noapte, de ce i-ai topit pe buze
veninoasa pastilă?

Emil Botta, Întunecatul April,

Fundația pentru Literatură și Artă "Regele Carol II", 1937

Poezie și emoție elementară

Cu siguranță, ceva foarte interesant (în primul rând dpdv psihologic) s-a întâmplat aici.

Soare și semne cu trecerea interzisă *

Felia de pâine uitată pe masă.

Susurul robinetului.

Zațul din cana de tablă.

Îmi amintesc: stăteai cu genunchii la gură,

Ghemuită între pat şi fereastră.

În spaimă ca într-o placentă mare. Cald rece

Şi iarăşi cald.

Aş fi vrut să învăţ limba pe care o vorbesc localnicii.

O limbă ca un cui înfipt în aer

De care e agățat un costum scump pătat cu salivă.

„Te urăsc fiindcă bei.”

„Te urăsc fiindcă fumezi.”

„Te urăsc când îţi duci mâna la frunte îngândurat.”

„Te urăsc când ştii ce voi spune şi foloseşti asta împotriva mea.”

Soare şi semne cu trecerea interzisă.

Pe o muzică nonșalantă și gravă.

„Te urăsc fiindcă mă umileşti de faţă cu ceilalţi.”

„Te urăsc fiindcă nu poţi să aştepţi nimic în tăcere.”

Și mica scuză ticăloasă şi confortabilă

Când tot ce ai crezut se face țăndări.

La marginea lacului într-o casă de sticlă.

O inimă bătând cât pentru două.

Și aerul s-a oprit și am fost

Numai noi, într-un moment mic și etern.

Cu memoria intactă ca a oricărui animal tânăr

Dintr-o specie pe cale de dispariție.

* am pornit de la o piesă într-un act pe care am scris-o în 2010, în care două personaje își întretăiau monoloagele, totul petrecându-se într-o mașină de tocat carne. Cred că intenția mea era să vorbesc despre relația de cuplu printr-o serie de enunțuri frânte și aparent absurde, înstrăinate, autiste, care se organizau într-o neașteptată coerență. Nu cred că se putea face mai mult din acel text decât impulsul acestui poem-ciornă în care am încercat să folosesc imaginile pentru a-mi explica măcar câteva dintre lucrurile pe care le-am trăit.

Jucăria mortului

Una dintre cele mai bune cărți de poezie românească din ultimele două decenii, Jucăria mortului de Constantin Acosmei, a ajuns la ediția a IV-a. Jucăria mortului (Ed. Pan, 1995; Ed. Vasiliana, 2002; Ed. Vinea, 2006; CDPL, 2012) a impus, lent, dar sigur, unul dintre cele mai originale și mai greu de uitat discursuri poetice de după Revoluție. În ciuda retractilității lui Acosmei, a pozei sale asumate cumva în descendența lui Bacovia, această carte-unicat a reușit ceea ce poate face numai poezia autentică - indiferent de gusturi, de direcții sau orientări, mai toți poeții și cunoscătorii de poezie românească actuală stimează acest unic volum al lui Acosmei, vorbind și scriind tot mai mult despre el în felul în care se vorbește doar despre cărțile peste care, de la un moment dat încolo, nu se mai poate trece. După 17 ani de la prima ediție, Jucăria mortului a ajuns, cred, unde trebuie și își caută noi adepți. Recomand Jucăria lui Acosmei (care va împlini în decembrie 40 de ani) mai ales pentru cea de-a patra și pentru cea de-a cincea secțiune a cărții, care conțin câteva poeme uluitoare, fiindcă reușesc atât de mult prin atât de puține "efecte" conținute. Și fiindcă poezia lui Acosmei are ceva din vâna câtorva mari scriitori la care mă tot întorc, poate în primul rând Daniil Harms.

Sâmbătă, la Sibiu

Prietenii mei sibieni mi-au făcut o frumoasă surpriză (mulțumesc, Vlad), incluzându-mă și pe mine în lectura lor de sâmbătă, între două concerte ARTmania (voi fi, cu această ocazie, pentru prima oară la un festival care se anunță și anul acesta de mare angajament). Poate mai uităm, cu Rita Chirian, Radu Vancu și Vlad Pojoga, dar și cu Die Toten Hosen, My Dying Bride și, desigur, Poets of the Fall, de haosul din jur. Veniți sâmbătă, 11 august, de la ora 18, în grădina barocă a Galeriilor Habitus, promit să fiu acolo cu totul.

Un filfizon în descompunere

Un inconștient. Un filfizon bun de gură care nu mai are nimic altceva în cap decât să ajungă președinte. Iar pentru asta ar fi în stare să calce pe cadavre. După cum s-a comportat în săptămânile de interimat, nu am nici o îndoială că va face acestei țări un rău cel puțin la fel de mare ca Traian Băsescu. Nu am văzut mulți oameni care să îmbătrânească atât, dar atât de urât ca acest ins căruia i se vede, ori de câte ori deschide gura, poleiala calpă. Un demagog respingător ce seamănă tot mai mult cu un celofan în care a fost împachetat un rât. Eu unul am greșit o dată. Pe Crin Antonescu nu îl voi mai vota în veci. Iar dacă acest om chiar va ajunge președinte, după Iliescu și Băsescu, nu voi mai avea nici o îndoială că țara asta a luat-o definitiv pe arătură.

Cele mai frumoase poeme din 2011

În curând, la Editura Tracus Arte.

„A trecut mai puţin de un deceniu de când poeţii douămiişti erau trataţi in corpore drept Calibani, fiinţe agresive faţă de orice formă a tradiţiei. Până anul trecut, însă, nici o altă generaţie poetică n-a fost suficient de atentă la scrisul celorlalţi (şi, în fond, la tradiţie) pentru a gândi o antologie de genul celei de faţă. Sper din toată inima ca, de data asta, gestul nostru să fie înţeles în semnificaţia lui reală: ca formă de atenţie la celălalt. Pentru că, aşa cum ne învaţă unii dintre maeştri, din atenţia la celălalt se naşte poezia. Şi, aş adăuga eu, şi tradiţia poetică.” (Radu Vancu)

„Sper ca explorarea textelor din Cele mai frumoase poeme să aducă cititorilor acestei cărți la fel de multe momente de încântare pe cât le-a adus antologatorilor plonjonul în discursurile unor poeți între care, indiferent de diferențele lor structurale, ar trebui să existe o formă de solidaritate spirituală. Ca între oameni care, deși neasemănători, se recunosc și în cea mai mare învălmășeală.” (Claudiu Komartin)

Mâine, în Dianei 4, de la ora 20

Andrei Gamarț & Monooka

Sâmbătă 4 August de la ora 8 seara, Monica Madas aka Monooka cântă pe Dianei 4 (la un minut de Piața Rosetti) împreună cu Andrei Gamarț (chitară, voce), Mehdi Aminian (ney, voce) și Rodica Gondiu aka Bird on a Wire (esraj).

Veniți cu noi pentru a vedea cum sunetele neyului persan le întâlnesc pe ale esrajului indian și pe cele ale chitarei, toate împletite cu glasul Monicăi Madas, care va improviza și va reinterpreta cântece vechi. Va fi o experiență născută din bucuria întâlnirii a patru muzicieni foarte diferiți între ei, ce se strâng pentru prima oară laolaltă, fiecare cu micile lui superputeri, în spațiul ideal din Dianei 4.

Nu am făcut nici un playlist, ne vom plia pe freestyle și... ce-i acum nu-i mai încolo. Vă așteptăm!