Alte lipituri

A cincea scrisoare către Radu (fragment)

Dragul meu Radu,

(…)

Plimbarea nocturnă pe care tocmai am făcut-o m-a mai limpezit puțin – e, după ora 3, o altă Londră cea pe care o descopăr umblând pe străduțe cu case vechi și impozante, pe lângă palatele și grădinile din Kensington, e Londra de care s-a îndrăgostit cu puțină vreme în urmă un decadent sadea ca Soviany, dar și Londra Knightsbridge-ului orbitor, a Harrods-ului de un kitsch fabulos, în care disting adevărata pornografie a luxului dintr-o lume la care culturi mici și naive ca a noastră tânjesc de sute de ani. Orice s-ar spune, și oricât de înclinat aș fi spre valorizarea unicatelor, spre cultul calității și al lucrurilor făcute cu temeinicie, pipele placate cu aur, ceasurile exorbitante sau sticlele de șampanie de zeci de mii de lire nu-mi pot apărea decât ca niște monștri ai risipei și ai prostului gust. Dar mai e și cealaltă Londră, a cartierelor cochete locuite de oameni care trăiesc știind că respectul reciproc și coeziunea sunt valorile care le pot prezerva stilul de viață, Londra grădinilor îngrijite, a pub-urilor zgomotoase și primitoare în fața cărora fumătorii își acceptă amuzați condiția și sporovăiesc relaxați în hainele lor ușoare și atent potrivite. Sunt câteva zone pe care am ajuns să le știu foarte bine, iar pașii mă poartă, chiar și prin alei și scuaruri pe care le văd pentru prima dată, către locuri pe care le cunosc și a căror hartă mi-am trasat-o în aceste săptămâni în cap, așa încât nu m-am mai rătăcit și nu am mai avut sentimentul de pierdere de sine pe care-l simțisem acum aproape două luni. Am reușit să organizez marea dezordine ce m-a stânjenit la-nceput, să mă familiarizez, într-o oarecare măsură, cu ritmul vieții de aici, și să pun distanțele potrivite între mine și orașul ăsta acaparant, ce nu mi se mai pare, în cele din urmă, copleșitor. Cred că e timpul să plec.

Auzind de la ai mei și citind pe internet despre iarna grea din țară, despre gerul și viscolul din ultimele zile, mă simt cumva norocos că nu am avut parte la Londra, în lunile astea, decât ba de primăvară timpurie, ba de toamnă târzie – între ele multe ploi (deși după Anul Nou au fost mai rare și mai scurte) și mai deloc ceață (încă o legendă năruită, sau poate că ceața s-a furișat pe lângă mine să nu o simt, că cine știe ce ți-aș mai fi scris). Am simțit în ultimele zile o liniște grea, apăsătoare, străzile au părut mai goale, la metrou multă poliție, sentimentul că e pe cale să se întâmple ceva. Deși se poate să fi fost eu mai susceptibil, tracasat fiind de mizerioarele românești care nu mi-au dat pace nici aici. Și totuși, zilele petrecute în compania lui Dumitru Păcuraru – care a venit pentru un weekend împreună cu Oana și Adriana, trăgând undeva în apropiere, la un hotel de lângă gara Victoria – au fost stenice și reconfortante, le-am fost ghid prin locurile pe care le știu, am urcat cu ei în supraestimatul Tower Bridge (ceea ce de unul singur n-aș fi făcut), iar D.P. a adus cu el câteva exemplare din noul Poesis internațional, care mi s-a părut unul dintre cele mai bune numere de până acum (deși mai subțire decât cele șase care l-au precedat). Acum că l-am văzut, ne putem apuca de lucrul la numărul 8, în care vreau să strângem lucruri la fel de bune – am acordul lui Ovidiu Nimigean să-i facem un portret (de selecția textelor ne-am putea ocupa împreună), Corina Bernic traduce din Richard Wagner, cu care sper să facă și un interviu (Wagner e, din nefericire, foarte bolnav), Rareș îi va traduce lui Vlad în engleză câteva poeme noi care mi-au plăcut, țin să-i publicăm lui Octavian Soviany textele scrise cât a stat în spital, și l-am provocat pe Andrei Dósa să traducă dintr-o carte năucitoare a lui László Krasznahorkai pe care am descoperit-o aici, Állatvanbent / Animalinside.

Despre Animalinside (sunt curios cum va traduce Dósa titlul în românește, eu am sugerat Animalăuntric): e o raritate și o bijuterie, un volum de 40 de pagini apărut într-o colecție cum noi nu avem, „The Cahiers Series”, și cuprinde paisprezece texte semnate de Krasznahorkai ca răspuns la lucrările pline de forță și de mister ale lui Max Neumann: ungurul a scris niște poeme în proză care încapsulează toată revolta și sentimentul Apocalipsei interioare pe care o trăiește lumea noastră. Krasznahorkai e un beckettian care împinge și mai departe refuzul limitărilor limbajului într-o carte extraordinară despre putere, violență și aservire. Un ritm obsedant, motive pătrunzătoare, umor negru – și lucrările, și textele continuă să te bântuie o bună bucată de vreme după ce ai terminat cartea (pe care am citit-o în mai multe reprize, ca și cum aș mai fi dat pe gât câte un pahar de absint). Ca o cangrenă astupată etanș de o placă metalică.

Pe lângă Krasznahorkai, Trilogia gheții a lui Sorokin a fost o (re)descoperire cu care m-am delectat îndelung. Am scris despre Gheața cu ani în urmă, când țineam cronică de carte în Adevărul literar și artistic. Cărțile lui Sorokin sunt atât de inteligent construite încât pot fi citite în cel puțin două chei – prima ar fi cea ironică, Trilogia satirizând prorocirile sectelor milenariste și misticile New Age, iar a doua, cea gravă, are în centru problema predeterminării, punând în discuție, poate, și isihasmul (performat însă, aici, cu violență, căci eliberarea inimilor încătușate se face cu ciocanul de gheață cosmică), învățăturile unor sfinți părinți, precum Grigore Palama, în legătură cu glasul adevărat al inimii. Oricum ar fi, Sorokin e și un stilist, și un povestitor redutabil, în tradiția marilor prozatori ruși. Nu există, din păcate, scriitori apocaliptici de calibrul lui Sorokin și Krasznahorkai în literatura română de azi. S-a spus (poate prea apăsat) despre generația noastră că ar fi „milenaristă” sau „apocaliptică”, însă, prin comparație, noi părem niște copii sperioși și superficiali care s-au uitat prea mult la Mad Max, Terminator sau Twelve Monkeys.

Cât despre antologia Sebald, despre care îți pomeneam în prima scrisoare, voi spune doar că nu m-a dezamăgit, însă le dau dreptate celor care consideră proza lui Sebald superioară poeziei sale. Poemele sună bine (și bănuiesc că în traducerea englezească se va mai fi pierdut câte ceva), se vede însă că ele sunt, de cele mai multe ori, un rest al prozei admirabile pe care a scris-o neamțul, până și textele mai vechi respiră un aer de relaxare și de cultură solidă, etalată without any fuss. Iar la sfârșit sunt două poeme scrise de Sebald direct în engleză, pe unul dintre ele („Val de căldură în octombrie”) l-am tradus cu plăcere, poate l-ai și văzut fiindcă l-am publicat, în Ajunul Crăciunului, pe blog. Deși profesor timp de mai bine de trei decenii la University of East Anglia, Sebald s-a ferit să scrie în engleză, rămânând unul dintre cei mai respectați autori germani de la sfârșitul secolului XX. Sper că vor fi traduse și la noi, în scurt timp, celelalte romane ale lui, Inelele lui Saturn, Istoria naturală a distrugerii sau Emigranții.

Te vei fi mirat să citești versurile mele scrise direct în engleză, a fost o experiență neașteptată care m-a pus în fața unui fapt pe care nu l-am putut evita. Citind în perioada asta multă poezie britanică, traducându-i împreună cu Stephen în engleză pe Naum, Bogza, Angela Marinescu și Mariana Marin, și ascultând cu atenție lucrurile vorbite în jurul meu, am avut câteva zile în ianuarie când lucrurile au început să se formuleze direct în limba asta de împrumut, cu micile poticneli inevitabile. Dar versurile au avut felul lor de a se alcătui din nimic într-o engleză credibilă, ba chiar cu un oarecare farmec. De fapt, nu chiar din nimic, cel mai direct și mai angajat text (nu mă îndoiesc că nu aș fi scris niciodată în românește un asemenea poem) a fost scris după ce am văzut lucrarea celebrului WeiWei la Tate Modern (cu miile de semințe de floarea soarelui din porțelan), în fața căreia am stat și am râs de unul singur minute în șir. Tot acolo am apucat expoziția Gerhard Richter, care e un artist de o impecabilă măiestrie, precum și lucrările expuse sub titlul Poetry and Dream: Surrealism and Beyond, la care stăruia Răzvan să mă duc (și unde am descoperit câțiva pictori moderni pe care nu îi știam / nu îi mai văzusem expuși, ca Yves Tanguy, Leonor Fini sau David Siqueiros).

Mi-am mai dat seama în săptămânile astea de un lucru pe care până acum nu mi-l puteam exprima clar. Trecând zilnic pe lângă construcții și structuri care nu sunt parcă făcute pentru dimensiunile omenești, vizitând clădiri monumentale și palate cu însemne ale măreției Imperiului, locuind în mansarda unei case construite în secolul al XVIII-lea, am înțeles că, de fapt, clădirile care impresionează nu sunt și acelea care adăpostesc. Are Sebald în Austerlitz niște pagini despre Palatul de Justiție din Bruxelles (care și mie mi s-a părut odios și la fel de jignitor pe cât găsesc că este Casa Poporului), Austerlitz afirmând: „știm, desigur, în sinea noastră, că aceste clădiri supradimensionate aruncă deja umbra distrugerii lor ulterioare, ele fiind concepute încă de la început în perspectiva existenței lor viitoare sub formă de ruine”. Liniștea și bruma de împăcare pe care ar trebui să ți le ofere locul pe care îl numești casă nu are legătură cu imensa vanitate a oamenilor de a depăși limitele raționale ale locuirii. Până și Pașadia, după diatriba împotriva „mehenghiului” Brâncoveanu, se domolește, într-un pasaj neașteptat de liric pentru firea lui: „(…) vestigiilor acestea umile nu le pot contesta deosebitul farmec. În fața celor mai neînsemnate, închipuirea mea prinde aripi, mă simt mișcat, mișcat adânc.”

Și totuși, eu am fost un copil crescut în blocurile comuniste de la sfârșitul secolului trecut, în construirea cărora a existat un dispreț suveran față de orice idee de confort sau de intimitate. Dar așa am crescut și nu am ce-i face: într-o lume hibridă (orașul comunist românesc, cu aparență de sat implodat), cu relațiile specifice dintre oameni, cu jocurile, mizeria și farmecul ei. Nu pot să nu recunosc însă că amintirile cele mai dulci pe care le păstrez din copilărie sunt legate de casa unchiului tatălui meu, un om masiv și influent, fost ambasador la Damasc, ce locuia împreună cu soția sa într-o casă din Piața Aviatorilor, iar vizitele noastre la acest cuplu care nu avusese copii erau de fiecare dată motiv de jubilație. Ei bine, mirosul acela de casă bătrână, de lemn vechi, de tencuială și de parchet ceruit, toată atmosfera pe care o emanau zidurile groase, tavanul înalt, bolțile, lustrele și lampadarele, ușorul zăngănit al geamurilor de la bibliotecă atunci când în stradă trecea o mașină mai grea mi-au rămas întipărite în minte, devenind, cu timpul, sursa unei melancolii fără leac.

(…)

Simt că ți-am rămas dator cu o completare după ultima mea scrisoare despre care spuneai că ți-a vârât „ghimpele (...) până în ţesuturile subcutanate ale sufletului”. Dincolo de ironia subiacentă, problema pe care mi-o pun mereu (și căreia îi dădeam târcoale în ceea ce ți-am scris) este a consecvenței, a unei căutări irevocabile. Berryman nu numai că a predat, dar le-a fost profesor lui Snodgrass și Levine – acesta din urmă spunând despre el că a fost cel mai bun profesor pe care l-a avut. La noi, Mușina e un exemplu demn de toată stima. În chestie nu e că devii universitar sau că ai o viață căreia nu îi lipsește confortul, că-ți faci o familie, că vrei mai mulți bani sau că apari la televizor și îndrugi verzi și uscate, ci că ai datoria să eviți compromisul și tot ceea ce ți-ar putea macera încetul cu încetul viața interioară. Să rămâi empatic, viu, conectat la acea parte din tine căreia nu îi pasă dacă într-o zi vin unii și îți iau schiurile. Iar când scriu lucrurile astea, tu știi că de fapt îmi vorbesc mie, pentru că, dintre noi doi, eu sunt cel vanitos, cel care ar putea să se lase prins la un moment dat în mrejele cine știe cărei idei sau răsplăți aparent generoase și mortale. Dacă mă înfurii pe 80-iștii plafonați și guralivi, asta nu înseamnă că nu pot fi prietenul devotat al unui poet uluitor ca Muri, care ne este acum coleg de redacție (lucru care cu doar câțiva ani în urmă mi s-ar fi părut neverosimil). Dacă nu mai încerci să înfrângi rezistențele și să refuzi ceea ce te-ar putea corupe și degrada, ești pierdut. Eu nu am fost și nu voi fi niciodată căldicel, atâta lucru cred că le pot cere și celorlalți.

Nu atât noi, cât spiritul nostru nu trebuie lăsat să facă burtă.

28 ianuarie 2012

Londra

Două colaje

A patra scrisoare către Radu

Dragă Radule,

citindu-te și înțelegând până unde ai ajuns în reflecțiile și în explorările tale, îmi dau seama cât de mare este puterea empatiei, căci toate lucrurile despre care îmi scrii, umblând atât de firesc printre referințe și istorii semnificative, mă învelesc în pânzele ușoare ale unui cocon de liniște. Îți trebuie mult curaj ca să admiri, ca să trăiești în cultul prieteniei, să te dedici și să arăți atâta înțelegere pentru greșelile și slăbiciunile celorlalți, dar tu ai o inimă cât hotelul Ritz. Nimeni nu poate să dea lecții sau sfaturi despre cum poți deveni un om mai bun. Detestabili predicatorii de ocazie care îți bagă în ochi adevăruri, răspunsuri, jurându-se că ei dețin harta comorii. Toate se află în noi – și nu ne putem dori decât să nu pășim singuri pe drumul ăsta întortocheat și alb, înecat în lumină și praf ca străduțele din apropierea țărmului.

Mă văd din nou în Constanța, împreună cu George. Îl pierdusem pe undeva pe Miki, eram siguri că o să-l vedem peste câteva ore ieșind din mare zâmbind și scuturându-și coama blondă. Pe scara ce urcă spre Zorile am întâlnit doi liceeni, unul dintre ei ținea în mână Yoyo, dacă i-ai fi văzut entuziasmul că-l întâlnește pe Vasilievici… George era febril, inventiv, viteza în care trăia te purta cu el – între noi se juca iar ping-pongul de idei și imagini și vise, iar inima lui tropotea în ritmul valurilor… Am trăit în verile alea la malul mării o fervoare care te smulgea din letargie, nici nu știai când s-a declanșat nebunia și erai aruncat în vârtej. Alcoolul, tutunul și celelalte droguri erau un pretext, un trigger. Cu ei doi (și, în diferite ocazii, și cu alții din gașcă – Gili, Maparlo, Victor sau Lușu) am trăit cele mai improbabile și mai epuizante întâmplări. Nu existau limite. Nici azi nu știu cum reușea Miki să-și petreacă două luni în Vamă și Constanța în fiecare vară ca un nomad, ars de soare și fără nici un ban, eu stăteam doar câteva zile și lepădam mai multe rânduri de piele. Deși la fel de risipitori, George părea că prăpădește tot timpul banii (ai lui și, de cele mai multe ori, ai altora), iar despre Miki ai fi zis că e un ascet, deși sunt sigur că el făcea rost de multe din câte ne întrețineau combustia. Cred că uneori le inventa, pur și simplu. George, cu râsul lui de copil mare, râsul acela care punea lumea-n mișcare, povestind cu veselia-i neagră întâmplări și fragmente din povestirile care îl bântuiau; Miki vorbind întruna, în delirul lui de poezie și iubire franciscană, despre trupe și cântece și poezie, făcând versuri în timp ce noi pluteam pe undeva prin preajmă, tragând câte unul cu nesaț din joint (Miki și George nu se hotărăsc al cui e rândul) – și ne topeam într-o stare nouă din care salturile lui George ne smulgeau imediat. Unul având nevoie, mai mult decât de speed, de intoxicantul imagine, de muzică, de beția continuă a energiei nedrămuite, celălalt căutând încetineala, reveria, cu o sete care mă ducea cu gândul la marii opiomani din secolul lui De Quincey.

Dintr-o extremă în alta, așa am trăit. Într-o lume care, chiar și când ne dădea totul, nu ne era de ajuns. Păream împreună niște iluzioniști rămași pe drumuri. Au fost zile în care am știut că prietenia există, și că poate lumina cartiere întregi. Dar tot atunci am văzut, alături de câțiva oameni care îi inspirau pe alții pentru că erau evident însemnați, cât poate să te coste să dai atât de mult, să arzi tot timpul la intensitate maximă, ca Gerg. Poate că ți-am mai spus povestea acelui biet om nefericit care merge la doctor și îi spune că nu mai poate suporta, că viața e doar suferință și îi resimte greutatea ca pe o piatră de moară, că nu îl mai ajută nimic din ce i s-a spus că l-ar putea vindeca. Iar doctorul îi răspunde: „Eu nu te pot ajuta mai mult, dar ai noroc: în oraș este magicianul Carducci, el e omul cu care oricine stă de vorbă înțelege ce loc minunat este lumea, și toți pleacă de la el senini și încrezători, fiindcă au regăsit sensul vieții.” La care omulețul nostru îndurerat îi răspunde, cu umerii lăsați și cu ochii în lacrimi: „Doctore, dar eu sunt Carducci!”. Nu cred că pot exprima într-un mod mai clar ceea ce simt când mă gândesc la oameni ca George și ca Virgil, și la tot ce au lăsat în mine faptele vieților lor atât de scurte, literatura scoasă din tot acel tumult. Marea lecție a lui Cehov: „Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura.”

Lipsa de empatie pe care am simțit-o la prea mulți 80-iști (se înțelege că nu și la Madi Marin sau la Ion Stratan, care au ars ca niște torțe) față de artistul tumefiat de viață și de tot ce are de dus pentru a-și face auzită vocea mi se pare marea lor înfrângere. Și ăsta e exact locul în care ne despărțim de ei, dincolo de afinitățile și de prețuirea pentru opera acelora dintre ei care rezistă. Adevăratul mare impas din care scriitorii care ne-au precedat nu au ieșit învingători (iar asta, știu, e o afirmație mult prea generală pentru a nu se cere contrazisă) este încrederea că ceea ce facem nu e totuna cu ceea ce trăim – și cum alegem să o facem. O ambivalență ciudată și păcătoasă – cultura, complexitatea scriiturii, avansurile teoretice ale literaturii nu își găsesc decât rareori o împlinire în etica acestor scriitori și artiști de multe ori ireproșabili din punct de vedere tehnic, dar căutând confortul conformismului și al unei vieți așezate, de publiciști, comentatori, universitari plictisiți și părerologi de serviciu. De fiecare dată când îl văd pe Florin Iaru la televizor, rostesc în minte câteva versuri din Cântece de trecut strada ca să mă împiedic să-mi scape cuvintele care-mi vin atunci pe buze. Închipuie-ți amestecul de furie și dezamăgire pe care l-am simțit când scriitorul contemporan pentru care am avut în adolescență cea mai mare admirație mi-a spus, într-o conversație pe messenger, la doar câteva zile de la moartea lui G.V., „ați luat totul prea în serios”. Chiar așa să fie? Atunci înseamnă că toate cărțile pe care, citindu-i-le, mi-am dorit să ajung și eu scriitor, unul autentic și fără jumătăți de măsură, nu au fost decât niște păcăleli. Sau poate că el, care acum se îndeletnicește cu o lâncedă și confuză publicistică politică, și care scoate an de an volume pe care nu îmi mai doresc să le citesc, a uitat totul.

Din mansarda belgraviană rememorez în ultimul timp tot felul de momente și de episoade, încercând să scutur toată confuzia care le învelește, atâtea lucruri rămase nespuse… E o muncă interioară pe care trebuie cu necesitate să o fac, pentru ca toate cele evocate aici să-mi apară din nou limpezi și suportabile. Să le transform, adică, în motive pentru a continua, și nu de a mă lăsa înfrânt. Îți spun asta și te rog să mă ierți pentru excesele sau judecățile pripite pe care le mai fac, și să ai în minte că acum, când atâtea lucruri tulburătoare se întâmplă în țară, mă simt rupt între dorința de a fi acolo și detașarea ciudată pe care distanța – inevitabil, aici ajung ecouri vagi și greu de discernut ale întâmplărilor haotice din București – a impus-o, în ciuda faptului că sunt cu mintea și sufletul acasă. Pe de altă parte, înțeleg tot mai mult (și, crede-mă, e o înțelegere cu care nu mă mândresc defel) de ce alții ar alege să nu se întoarcă. Și de ce românii de aici arată mai degrabă nepăsare pentru ceea ce ar putea fi doar un foc de paie, sau un moment de răscruce în ceea ce privește cultura protestului în România. Din fericire, pentru mine nu a existat niciodată varianta de a rămâne în Anglia, fiindcă mi se pare cu neputință să mă obișnuiesc ca, înainte de-a trece strada, să mă uit mai întâi în dreapta, și apoi în stânga… În plus, pentru toți cei din orașul ăsta, acum este 1.48 AM. Pentru mine, orice mi-ar arăta ceasul de lângă mine, e 3.48.

Știi, a scris Răzvan de curând un lucru extraordinar, care probabil a scăpat printre multele, prea multele replici din discuția pe care a purtat-o în gol pe blogul lui cu criticul obtuz al cărui nume nu mă mai obosesc să-l scriu: „Nu am afirmat niciodată că provin din altceva decât dintr-o galerie de fotbal, iar cultura mea poetică se poate reduce în mod fundamental la rugăciunea inimii.” Mă simt mândru și cu adevărat încrezător când unul dintre ai noștri are puterea să scrie așa ceva. Dar, pe de altă parte, cum să te aștepți să înțeleagă sensul acestor cuvinte cei pentru care poezia nu e decât un joc de societate, un tango al vanităților și al inutilelor premii literare? Nu vezi cu ce se ocupă ei? Cu demascările, se cotonogesc pe net și se dau în vileag că au scris comentarii semnate în numele altora la texte care oricum nu interesau pe nimeni! Atâta mai poate literatura? Cum să-i explic lui Un Cristian că refuzul lui de a le permite poeților publicați de editura lui să facă parte cu câteva texte din Cele mai frumoase poeme din 2011 nu are nici o legătură cu literatura, cu promovarea din toate puterile a poeziei? Că le face un deserviciu și strică un lucru pe care tu și cu mine nu îl facem decât pentru ca poeți buni de azi să afle unii de alții și pentru ca publicul să-i descopere pe aceia care sunt aproape anonimi? Că lezează, amenințând în legătură cu drepturile juridice pe care le are asupra textelor scoase la CDPL, taman cele mai importante drepturi ale unui autor, cele morale? Din ce gaură au ieșit oamenii ăștia? Câtă minte și câtă demnitate să ai să spui atâtea minciuni grosolane câte s-au spus despre mine de când sunt aici? Crezi că atunci când vor fi evidente pentru toată lumea reușitele mele (și) ca traducător, își vor înghiți cuvintele? Cu siguranță că nu, vor inventa altceva, vor descoperi că am tradus toate cărțile pulbere de beat și de drogat, că vorbește altcineva prin gura mea limbile pe care le știu, mă vor demasca pentru ceva făcut în școala primară. Marea problemă a românilor, azi, e că nu au rușine. Românii se rușinează când sunt săraci și disprețuiți, dar nu când sunt mincinoși și canalii. Nu știu ce anume a extirpat din fibra noastră intimă ceva atât de important, dar sper ca ai noștri să redescopere sentimentul ăsta într-o vreme. (Exagerez, cuprins cum sunt de mânie – știm amândoi atâția oameni decenți și drepți care nu se potrivesc descrierii ăsteia, dar alcătuiesc o minoritate discretă și, prin urmare, neglijată.)

Cât despre englezi, despre care, iată, ți-am vorbit atât de puțin, să-ți spun că mi-au dovedit în destule ocazii că sunt mai puțin disprețuitori și autosuficienți decât credem în general. Și mi-au fost contrazise prejudecățile atât la familia Hamilton din Lordington, unde am devenit un apropiat al gazdelor mele (în special cu domnul John Hamilton, profesor la o universitate din Japonia, un englez de modă veche pasionat de trandafiri, am vorbit despre o sumedenie de lucruri), cât și în diverse contexte în care am fost primit de către oameni de toate felurile (nu mai vorbesc de generosul, caldul, gentilul Stephen Watts), unii fără nici o legătură cu artele. Duminică am avut o lectură, cu acompaniamentul uimitoarei Monooka, cu care m-am înțeles din nou excelent. Ne-am pregătit cu entuziasm, iar în Torriano Meeting House din Camden, unde am avut o jumătate de oră de muzică și poezie, am primit multe zâmbete și îmbrățișări ce depășeau obișnuita politețe englezească. Poate că e o problemă, din punctul nostru de vedere, cu egoismul, sau cu proverbiala lor „răceală”, adică exhibarea sentimentelor e privită ca un tabu și, poate, o slăbiciune, dar cu siguranță nu sunt, din punct de vedere afectiv, niște brute. Sunt doar precauți – și par că ar ști mai multe în individualismul lor tensionat și ursuz. E nu doar o opțiune culturală, ci una de viață, asumată.

Târziu în noapte, Meg, violonista îndrăgostită de muzica din Balcani, ne-a pus să ascultăm Elgar, iar la sfârșit m-am trezit că-i spun surâzând: „Dacă ați arăta mereu pasiunea asta, ați fi cea mai măreață nație de pe Pământ.” Mi-a răspuns scurt: „Cine, noi, englezii?” și a continuat să-și butoneze iPodul, în vreme ce lumina înecăcioasă a lămpii îi aluneca prin părul blonziu, către un umăr fin, obișnuit mai mult cu mângâierea viorii.

17 ianuarie 2012

Londra

How much we will miss you, Miss Peaches

În sfârșit!

Gellu Naum, The Voyage with Stelică

The lips of the lamb were bleeding in the evening chill

when I saw the sun glowing above the sun

I was stepping gingerly on the fur by the foot of the bed

I had a buddy Stelică with an aura of beauty

all around him lizards slithered

dressed in lucent gold

this was called friendship and in it adolescence was rotting away

strands of wire glowed on our fingers and wire words whimpered

                                                                                 in our mouths

we were talking calmly as crickets

when wrapped in his own space Stelică died

I was stunned as I thought of his unavoidable voyage

toward the delta where the great river piles up human ruins

it was raining beneath our supper table

the sun was hiding all alone and Stelică’s brothers were approaching

                                                             pushed on by a surge of love

through the thick fog of the end

shrouded in untanned skins they were singing into their fists

they came to free Stelică from the zinc ship and to wash his bones

but he was whole  unrotten  gone to metal

they kissed his breastbone at dew time

but he had the pallor of death  white horses were coming

                                                      and covered him with leaves

better had they pulled a small curtain over his eyelids

sufficient his death for his mother’s tears and from his cradle

                                                  he’d been reading a book of prayer

an old man washed plums and gave them to him

                                                           and he stopped reading

he said to his mother “suckle me for the last time

since I was a child I loved to be suckled”

now we were both walking in the birth lands and ravens were circling

pitiful adolescents we were wandering about

and all around us souls were bemoaning “who are you

from your childhood who are you

if you don’t even have the words to tell us who you are

who from your childhood are you”

I taught him to say

“ladies and gentlemen let me introduce myself, Stelică”

we were two wretched adolescents he dead from childhood on

we were living in the backwoods  trees were growing on us

their branches gave us shade

we were walking together through the fog of a prenatal swamp

we were asking after a certain Bacuta but no-one knew of him

Stelică was lain out well in a church on a table he was near on floating

                       in his zinc ship edifying our aggressive brotherliness

at dawn some 2000 roosters were singing out their Psalm

each of us took his lover by the hand  we were celebrating

                                                            our golden weddings

we felt a delicate anxiety  a fecund defness

and here we were carrying our brides on our backs to the altar

they sensed a slight shudder they sensed their wombs wetting

they sensed the moon crumbling into a thousand threads

                                                                 and hiding in the grass

we were chewing dirt together with them  the amazon brides

                                                          architects of our shadows

invented by the wind

with necklaces of lead

the gaze of each of them substantiated each of us

star reconciled with silence

through signs of darkness

the ends of the nights was slowly coming

the passing wind wrote on the waves and pushed us ashore

we slithered the best we could toward the fires that had been lit

                                                                 in the courtyards

many years have passed since then  I had evidence of bitter agony

and I stayed there shattered

my hat fallen in the dust

o how long it has been since I saw the sun glowing above the sun

Translated from the Romanian by

Stephen Watts & Claudiu Komartin

Poesis internațional, nr. 7

PI nr.7 pt site

The Tate Modern Poem

Everything I hear makes me feel frightened by China

Asia’s vagina

      dentata

They’ve got lots of  machine-guns

& they still use them

On stadiums:     TATATATATATATATA

Dissidents cooked like a Sichuan hotpot,

beautiful minds forced to applaude & to nod

before the Red ideology pimps

who swallow artists & poets like fried shrimps.

Don’t bury WeiWei under his Sunflower Seeds hill,

on this ocean of porcelain grains we will kneel

knowing our lives are no better than those of scrods

and we’ll ask for forgiveness to the beast-headed gods.

O jucărea englezească

 soul food against

working-class austerity

kitchens bringing together

people and flies

tasty exotic prayers

enormous feasts of words

hanging in the thin air

like scissors in barber shops

hair

long black hair in my pasta

poetry soup

novels for vegetarians

rotten monologue shish kebaps

let me know if my mouth makes you angry

if my hunger is out of line

stop eating!

stop drinking!

stop breathing!

don’t tell me processed art is the future

don’t tell me an iron stomach

is all I need

asparagus preconceptions (ap)

rhubarb inferiority complex (ric)

turnips & carrots syndrome (tcs)

salvation through fancy cooking!

dieticians are the new priests!

good night sleep well

my beautiful food

A treia scrisoare către Radu

Dragul meu Radu,

aici nu poți zări nici o stea, doar avioanele brăzdând cerul în toate direcțiile cât e ziua de lungă (mai puțin, poate, între miezul nopții și patru-cinci dimineața). Ori de câte ori le privesc, se activează în mine amintirea unor viziuni vechi și dureroase, care mă vizitau când îmi era cel mai rău. Un fel de mistică a accidentului, la antipodul scenariilor rafinat sado-maso din Crash. Sentimentul atât de prezent al catastrofei, imaginile derulate cu repeziciune în fața ochilor, atât de reale încât mă întrebam de unde vin și ce vor mai smulge din mine. Avioanele în flăcări, panica din momentul impactului. Țipete casante, corpuri fragile făcute pulbere. Ciudata eliberare simțită odată cu epuizarea scenariului morbid (pe care degeaba încercam să-l transcriu pentru a-i îmblânzi ecourile – nu ieșea niciodată mai mult decât o copie încețoșată, o scenă privită printr-un geam împâclit). Nu mă pot abține, acum că toate astea sunt în urmă și a rămas doar un zaț, să literaturizez ceea ce era atât de personal și de presant încât orice gest care să le transfere în estetic, în artizanal părea o jalnică evaziune. Iar eu, omul cel mai demn de dispreț.

M-am chestionat deseori în acești zece ani de când scriu poezie de ce o fac – și până unde voi putea întinde coarda. Dacă nu voi ajunge cumva și eu ca unul dintre acei scriitori pentru a căror operă de tinerețe avem cea mai mare admirație, dar care, la un moment dat, s-au blocat, așezându-se confortabil într-o formulă care, cu timpul, le-a consumat forța și inventivitatea (sau acea disperată vitalitate pe care a ilustrat-o, prin tot ce a lăsat, Pasolini), devenind, după cum spune Angela într-un poem de o luciditate crâncenă: „profesioniștii rezistenței la scris”. Pentru mine, când nu a fost ispășire (un cuvânt mare, știu, și poate mai încărcat religios decât mi-aș dori), poezia a funcționat ca un instrument de mare precizie împotriva comodității și a renunțării. Am început să scriu pentru că simțeam o urgență ce nu se lăsa negociată sau pusă deoparte și am continuat să o fac dintr-un refuz de a mă îngropa de viu. Nu aș vrea să se înțeleagă că reiau clișeele (atât de folosite încă) legate de motoarele cele mai puternice ale scrisului (poezia care „se naște din suferință” și altele la fel de lipsite de relief), ceea ce ne împărtășim noi are un sens pe care ar fi păcat să-l expediem atât de superficial. Am citit recent o carte de eseuri a lui John Berger al cărei titlu se potrivește ca o mănușă poeziei tale din ultimul timp, precum și, poate, propriilor mele căutări: Hold Everything Dear. O formulă care vorbește despre supraviețuire și rezistență, și despre disperarea imposibil de îngenuncheat, chiar și atunci când viața te-a jefuit de tot ce aveai mai scump (contextul este însă, la Berger, unul politic: drama palestinienilor și, într-un sens mai larg, a celor „umiliți și obidiți”). Năzuința asta de a ține aproape ce ți-e mai drag poate da sens, făcându-te să depășești povara singurătății și a plânsului de milă. Iar arta (y compris literatura) ca lucrare neîntreruptă asupra ta însuți, se face nu din suferință, ci în pofida ei. Convertindu-se (nu poți să nu simți asta când citești mari poeți chinuiți ca Trakl, Sylvia Plath, Alda Merini sau Mariana Marin) într-un triumf asupra durerii și suferinței.

Scrisul nostru trebuie să însemne muncă și perseverență în tot ceea ce scrutăm și iubim. Dorian Branea m-a invitat săptămâna trecută la un lunch în care am discutat despre proiectul pentru care sunt aici, iar în mijlocul discuției politicoase și tatonante cu David Constantine, care editează Modern Poetry in Translation, am fost tranșant și i-am spus că poezia înseamnă autodisciplină și muncă. Am mai spus eu și alte lucruri directe și, probabil, (din punctul de vedere al englezilor) la limita impoliteții, dar am simțit că el – poet și profesor la Oxford, prieten cu Marin Sorescu, al cărui partener de lecturi și lansări i-a fost în Anglia anilor ’80 – vorbea, dincolo de inevitabilul balet al discuției formale (care pe mine mă cam irita), aceeași limbă. Asta cred că nu au înțeles mulți oameni din generația noastră (ca și, de altfel, din generațiile care ne-au precedat): pentru a fi original e nevoie de muncă și dedicare, de un efort continuu, îndârjit. Scrisul înseamnă perseverență. Chiar și atunci când nu scrii cu lunile, scrisul își face treaba în tine. Și mai e ceva: orice calitate tehnică în poezie trebuie câștigată cu sudoare. Când Cis a scris prin 2004 despre mine că scriu „cu sânge”, m-am gândit puțin încurcat la povestea microbistului care i-a scris lui Hagi (câștigând astfel nu știu ce concurs cinic și stupid) o scrisoare cu sânge. Sânge adevărat, scos cu seringa din trupul lui tânăr pentru a convinge un fotbalist celebru că îl adulează. Vreau să rămân îndeajuns de treaz ca să nu ajung ca amărâtul acela fanatizat. Cu sângele care ne trece prin vene sunt lucruri mai bune de făcut. Cu celălalt sânge, însă, nu.

*

Îmi scrii despre prietenie cu aceeași pasiune cu care discutăm de fiecare dată despre M. Ivănescu, despre Madi, despre Virgil și despre toți oamenii care ne-au însoțit în devenirea noastră, și e ca și cum am sta de vorbă din nou despre toate lucrurile fără de care organizarea mea interioară ar fi mult mai șubredă și mai lipsită de temei.

Trebuie să încep prin a-ți spune că sunt puțin încurcat în fața acestei sintagme oarecum improprii, „prietenie literară”, poate și fiindcă pentru mine literatura nu poate fi desprinsă de prietenie. Nu cred că am prieteni apropiați, dintre aceia cu care comunici și îți împărtășești descoperirile, frământările, mișcările de profunzime, în absența literaturii. Un cinefil înrăit care nu pune mâna pe cărți nu mă interesează. Un muzician (sau un meloman) care nu citește defel poezie pierde ceva esențial. Gândește-te la un artist multivalent ca Mitoș, pentru care scrisul, muzica și artele vizuale nu pot fi despărțite. Toți prietenii mei din ultimul deceniu sunt oameni în viața cărora literatura e vie, lucrează și îi menține treji. Cu ei pot vorbi orice, și cred că nu e în asta neapărat un soi de exclusivism: doar în prezența limpezitoare a cărților citite, împrumutate și dezbătute mă simt eu însumi. Iar asta nu înseamnă că trebuie să vorbim cu sobrietate și pedanterie despre scriitori dragi, despre personaje și poeme care ne stăruie în minte. Nu oficiem nici un cult în care doar „inițiații” pot pătrunde. E o sărbătoare, una dintre puținele de care mă pot bucura de-adevăratelea, pentru că tot ceea ce culegem din cărțile altora și ceea ce scriem la rândul nostru, lucrurile pe care le trăim și încercăm să le păstrăm prin acea curioasă activitate numită artă (după cum ar spune Leonard Cohen) sunt întotdeauna mai bune decât noi.

Și cred că mai e un motiv pentru care sunt mefient față de prietenia literară – iar acesta este foarte personal și subiectiv. Aveam acum câțiva ani o lectură la cenaclul Euridice, care se mutase deja la Muzeul Literaturii. Era, deci, pe la începutul lui 2005. Stătusem o săptămână la m.i. după terminarea zilelor „Iustin Panța”, prin noiembrie sau decembrie 2004, noi doi încă nu ne descoperiserăm încă, deși cred că Andrei Terian ne-a făcut cunoștință chiar în toamna aceea. Tu păreai mai retras, eu eram vraiște afectiv și nu mă puteam fixa pe nimic. Atunci am și tras o ceartă cu Teodor, fiind amândoi încinși destul de tare de vodcă, în bărulețul de pe Moscovei care astăzi nu mai există. Ei bine, la Euridice am citit poemul pe care i-l dedicasem lui m.i., scris voit în felul său, dar cu dicția proprie poeziei mele de atunci. Îmi amintesc cum, în seara ploioasă, am ieșit în oraș (urma să mă întâlnesc cu Bogdan Arizancu), iar m.i. mi-a spus, cum stăteam în prag, cu zâmbetul său ironic-ștrengăresc: „Domnule Komartin, vă rog să scrieți în seara aceasta o odă la m. ivănescu”. Ceea ce am și făcut, i-am arătat poemul când m-am întors, iar bucuria lui a luminat întreaga încăpere, cu toate că nu era o odă, ci un poem simplu și melancolic ce plutea prin cețurile sibiene („ploaie, vorbe neînsuflețite”). După ce am citit la Euridice (unde știi bine că Marin Mincu nu mi-a arătat în anii aceia nici cea mai mică simpatie, ba dimpotrivă, m-a nedreptățit de fiecare dată), unul dintre primii care au luat cuvântul a fost Sociu, care venise montat împotriva mea, spunând că noi doi „am avut o prietenie literară” (subliniind cel din urmă cuvânt), dar că l-am dezamăgit și că poemele pe care le-am citit nu au valoare, că m-a „înghițit” și pe mine, ca pe atâția alții, poezia lui Mircea Ivănescu. M-am simțit trădat, eu credeam că suntem prieteni, și nu că avem o amiciție bazată pe citit poezii și băut la festivaluri, astea știm amândoi cât valorează. Supărarea lui era că din cauza mea n-ar fi luat premiul pentru poezie la Luceafărul, fiindcă eu nu i-aș fi transmis lui Marius Tupan un grupaj pe care mi-l trimisese (ceea ce eu chiar făcusem, dar Tupan avea alte planuri)… Așa că, de atunci, asta a sunat mereu pentru mine ca un pahar pe jumătate gol. Asemenea amiciții am mai avut, dar s-au terminat mereu urât, cu reproșuri sau cu atacuri murdare și de neînțeles pentru mine. Însă prietenia e opusul acestor alianțe sau apropieri conjuncturale. Cu prietenii poți să nu te vezi cu lunile, iar când îi reîntâlnești, afecțiunea și firul gândurilor se reînnoadă din locul în care le lăsasei. Prietenii nu te atacă din senin în reviste sau pe site-uri, ca bietul Vlașin, ci vin la tine și lămuresc din trei vorbe ceea ce părea neclar sau alienant în raporturile dintre voi, și totul continuă cu un și mai mare atașament. Prietenii nu cer nimic la schimb și oferă întotdeauna fără să lase impresia că ar fi făcut-o. Și fac toate astea cu dragoste, în conturul lor de răcoare.

Numai că aici intervine ceva omenesc, prea omenesc, cum este rivalitatea. Între doi scriitori, și poate mai ales între doi poeți tineri, există întotdeauna amestecul acela de solidaritate (fiindcă nimeni pe lumea asta nu te poate înțelege mai bine atunci când poezia e tot ce contează pentru tine, și ai renunța la orice pentru ea) și concurență (deși întrecerea asta e în primul rând cu tine, se întâmplă la un moment dat o ciudată proiecție care te face să-ți dorești să fii mai bun decât ceilalți alături de care înaintezi). Așa a-nceput prietenia mea cu Dan Coman. Eram amândoi la Ipotești și a fost nevoie de un poet mai vârstnic decât noi, și un mare generos, pentru ca prietenia noastră, care ne știam până atunci doar din reviste, și care împărțeam premiul „Mihai Eminescu” pentru debut, să pornească cu dreptul. Ioan Flora a stat o jumătate de noapte în camera noastră (afară erau niște nămeți uriași, iar câinii lui Eminescu se jucau prin zăpadă, făceau tumbe, săreau după fulgii cât pumnul), preferând compania noastră celei a vechilor lui camarazi, și ne-a vorbit despre poezie, despre prietenia cu Nichita, despre întâlnirea cu Bogza, petrecută pe când avea vârsta noastră. Și atunci am înțeles de ce ținea atât de mult Madi la el. Ca și în cazul ei, moartea lui Flora a lăsat un gol, toată energia aceea extraordinară, tot talentul pus în slujba poeziei, imensul depozit de întâmplări și de amintiri pe care îl purtau cu ei s-au pierdut. Poate că nu e rău că avem schimbul ăsta de scrisori, în felul ăsta am putea fixa măcar câteva dintre lucrurile importante pentru noi, măcar niște umbre chinezești ale faptelor noastre, ale întâmplărilor pe care le-am trăit – și le vom mai trăi. Eu oricum nu aș fi în stare să țin un jurnal, mi s-a părut mereu (în ciuda fascinației pe care o exercită asupra mea jurnalele lui Pavese, Gombrowicz sau Pessoa, aceste mari cărți ale literaturii universale) că nu e un gest care mi s-ar potrivi. Dacă aș fi avut suficientă răbdare pentru asta, m-aș fi apucat până acum să scriu proză.

Deplângi în scrisoarea ta lipsa de empatie și de „organ” pentru prietenie a unor scriitori și invoci exemplul unui mare ambițios atras de funcții și demnități (al cărui elev zelos, arivistul pârâcios DCE, a arătat în ultimul timp cu vârf și îndesat ce caracter are). În plus, mă ferești de eroarea pe care aș fi fost tentat să o comit afirmând că, prin natura profesiei lor, criticii literari sunt mai puțin deschiși către profesarea prieteniei: exemplele salutare ale lui Matei Călinescu, Lucian Raicu și Valeriu Cristea, atât de afectuoși față de literatura prietenă, dar și față de ființele în carne și oase care o scriu, contrazic această prejudecată. Nu i-am văzut niciodată pe Matei Călinescu (pe care l-am întâlnit o singură dată, la București) și pe Mircea Ivănescu împreună, dar știu că prietenia lor a ținut mai bine de o jumătate de veac și că legătura dintre ei a rămas intactă până când Matei (cu câtă dragoste rostesc Raluca și Teodor acest nume!) a plecat dintre noi. Iar după felul în care vorbesc și astăzi scriitorii din generațiile mai vârstnice, ca Nora, despre Lucian Raicu și Valeriu Cristea (care nu au avut parte niciodată de cariera și oportunitățile lui  Manolescu și Simion, iar asta poate că i-a salvat), am convingerea că ei au fost niște oameni cu un cult al prieteniei și, prin urmare, cu un devotament rar pentru literatură, deopotrivă ca profesiune și ca vocație. Așadar, nu numai poeții pot să trăiască întru prietenie, după cum nu doar criticii pot fi incapabili să o simtă (doar citim amândoi cu pasiune blogul cusurgiului LIS).

Pentru mine, întâlnirea cu Mariana Marin – cele șase-șapte luni dinainte de dispariția ei, de-a lungul cărora am simțit-o atât de aproape – a fost una dintre marile mele șanse. Tot ce am învățat de la ea despre poezie, despre ce ai de făcut ca să rămâi tu însuți, despre compromisurile care trebuie evitate, felul în care îmi vorbea despre prietenii ei plecați, Mazilescu și Bossert, toate astea vor lucra în mine pentru totdeauna. Madi a fost însă, în mărinimia ei dusă la extrem, și o mare risipitoare. O poetă născută cu morbul autodistrugerii. E, poate, o lege secretă la mijloc, căreia nici ea nu i s-a putut sustrage.

Înainte de Madi, am mai avut norocul unei întâlniri formatoare, pe care nu voi putea niciodată să o trec sub tăcere. Ceea ce a făcut pentru mine Octavian Soviany, profesorul meu de română din ultimii ani de liceu, nu poate fi măsurat obiectiv (și unde mai pui că nu am aflat decât mai târziu ce scriitor valoros este O.S.). Fără el, care să-mi aducă să citesc tot felul de cărți ale unor poeți bizari despre care nu auzisem până atunci (și astăzi știu pe de rost poemele din Întunecatul April de care eram atât de îndrăgostit), și fără Mihaela Cosma, un dascăl în sensul deplin – și poate pierdut – al cuvântului, prima răscruce a vieții mele (când, la 18-19 ani am înțeles că destinul meu este să scriu și să traduc, și nu să fac teatru) ar fi fost traversată mai lent și mai șovăielnic, și poate că nu aș fi ajuns să ard etapele în felul în care am făcut-o la vârsta aceea; cu siguranță nu aș fi debutat la nici 20 de ani cu o carte în care mai găsesc și astăzi lucruri surprinzătoare. Dacă aș fi întâlnit în facultate măcar un profesor ca Soviany și Cosma (franceza pe care o știu și acum i-o datorez ei), aș fi continuat cu obstinație cursurile acelea care simțeam că îmi risipesc timpul și mă țin în loc. Apoi l-am descoperit pe Ioan Es. Pop și antologia sa, Podul, care tocmai fusese publicată. Lui i-am trimis câteva poeme, iar Ioan a scris despre ele în Ziarul de duminică (imaginează-ți mândria mea, încă nu terminasem clasa a XII-a și un asemenea poet mă lăuda), unde aveam să scriu chiar eu câțiva ani mai târziu. Ani în care am călătorit ca un halucinat, și am ajuns să umblu alături de poetul Ieudului fără ieșire în atâtea drumuri prin țară (de neuitat slam-ul acela moderat de tine în aprilie 2006, cu Ioan Es., Ștefan și cu mine ca protagoniști), dar și la Madrid sau la Göteborg, descoperind cum se aranjează lucrurile de la sine chiar și în mijlocul celui mai mare brouhaha.

Urmându-l pe Bloom, spui că „literatura devine viaţa în cea mai înaltă manifestare a ei”. Știi oare cât m-a bucurat că ai scris (și cât de aplicat și de afectuos ai făcut-o) despre Errata lui George Steiner, pe care am purtat-o cu mine o vreme ca pe un talisman, citind și recitind din ea cu creionul în mână, încântat de toate lucrurile pe care le așezase acolo Steiner? La fel de mult pe cât m-a bucurat că, într-un e-mail recent, Răzvan îmi vorbea cu însuflețire despre Existența tragică a lui D.D. Roșca, o carte fundamentală pentru el, la care se întoarce acum, redescoperind că diferența dintre o mare viziune și prostie stă numai la nivelul tensiunii insuportabile pe care prima o păstrează în subtext permanent, pe când prostia e doar senină și agresivă. Iar de prostie m-am tot lovit în ultimele zile din 2011 citind ce scriu pe net tot felul de binevoitori din țară. Oamenii ăștia parcă s-ar fi născut să urască tot ceea ce nu le seamănă. Știu că ar trebui să-i ignor, dar ego-ul, hélas...

*

Aici bate cumplit vântul, am lăsat deschis geamul în bucătărioară și parcă ar lovi cineva de ore bune cu piciorul în ușă. Să-ți mai spun, în câteva cuvinte, despre Crăciun, pe care l-am petrecut destul de seren împreună cu Stephen și Cristina, cu volumele devorate în nopțile dintre 24 și 27 (mai multe antologii de poezie britanică și americană, Bro al lui Sorokin, autobiografia lui Gandhi și alte lucruri de preț), cu traducerile din Bogza, de care sunt mulțumit, apoi au urmat două zile în West Sussex, la conacul familiei Hamilton din Lordington, desprins parcă din Rămășițele zilei, și Revelionul împreună cu Adina și Gusti, care au stat la Londra, undeva pe Brick Lane, de vineri până luni, și în compania cărora am avut niște peripeții pe care le vom ține minte – urmate de o binemeritată recuperare.

Au fost zile încărcate și extenuante, zile în care am umblat ca prin vis. Așa se face că termin scrisoarea asta la aproape o săptămână după ce o-ncepusem, cu gândul la tine și la ai tăi, și îți urez – ne urez – să avem un an în care să facem lucruri mai bune, mai frumoase & mai adevărate decât în toți anii care au trecut.

4 ianuarie 2012

Londra

Angela Marinescu, Attraction

a literary critic wrote some

thirty years back

that i had an inner force

& would

in the end

manage to convince

i didn’t convince anyone

& i don’t have an inner force

only when i get into a fight

over nothing, like the fact

that all poets believe in friendship

as they do in God

it’s only i who don’t believe

& that’s the reason i’m fighting

& have no friends

maybe just some women

but this with the women

doesn’t count, is different,

a cold world outside one even colder

& i myself am put in fear

by men as friends

right where they most attract me

like a shot of vodka

            infected by blood


           Translated from the Romanian by
           Stephen Watts & Claudiu Komartin

Geo Bogza, Essay

How beautiful it was in piatra neamț

The air sharp as the words in a poem by geo bogza

And the mountains ruffled after the last storm

Like some while ago on the rough heights of the carpathians

At the bratocea pass with its jagged cliffs

Where the shepherd i met was masturbating in the open air

And his dogs were licking the sperm off the rock

He was beautiful that shepherd and how chaste

There on the rough heights of the carpathians

He was showing the pure way he knew to make love

The seed, like spit, fell on the rock: splat

The sheepdogs were swallowing it greedily

Nothing was left behind

And everything was so beautiful, so pure.

Translated from the Romanian by

Stephen Watts & Claudiu Komartin