„Maeștrii unei arte muribunde” la Oradea

Mai departe de-atât în România nu mai pot ajunge, așa că o fac și pe-asta și merg cu Maeștrii unei arte muribunde și cu vol. 20 din „Poesis internațional” la Oradea, unde Cafeneaua literară R et R (str. Vasile Alecsandri, nr. 8) va fi gazda unui dialog și a unei lecturi, vineri 30 martie, de la ora 18.

M. Blecher, explorator al visului lucid

          La opt decenii de la moartea sa prematură, înainte de a împlini 29 de ani, scriitorul român de origine evreiască Max Blecher rămâne una dintre figurile cele mai admirate și mai influente din literatura interbelică (unul dintre foarte puținii, de altfel, ale căror cărți sunt descoperite cu pasiune de noi promoții de lectori și de scriitori, cu sentimentul unei frapante actualități) și în același timp o personalitate puțin cunoscută publicului larg, așadar neclasicizat/necanonic (în ciuda evidenței că toți criticii proeminenți ai ultimelor decade au scris pagini superlative despre literatura sa), autor al câtorva cărți-cult care au în fiecare epocă cititori de o rară, de o aprigă fidelitate.

          Aici se găsește un prim paradox al receptării operei, nu foarte întinse, dar puternice și acaparante a lui M. Blecher. Numai Mateiu Caragiale (autor al unei literaturi la fel de concentrate și de contaminante) a mai avut, dintre scriitorii români ai secolului trecut, asemenea „adepți”, solitari sau organizați în cluburi de cititori devotați ce întrețin spiritul literaturii blecheriene cu pasiune, dar și cu o discreție legitimată de întreaga viață a unui artist exemplar, în explorările căruia scrisul și biografia se suprapun până la totala identificare. Îmi pare potrivită acestei situații pretenția ironic-orgolioasă a lui Joyce dintr-un interviu luat de Max Eastman în 1931: „Nu îi cer cititorului meu decât să-și dedice viața lecturii operei mele”. Și totuși, absolutismul moderniștilor este la antipodul textelor lăsate de Blecher: nimic mai străin de etica acestei literaturi intense și autentice decât ideea de Gesamtkunstwerk sau monumentalizarea și „eroismul” necreditabil astăzi al atâtora dintre stâlpii modernității europene. Un scriitor, așadar, pentru cititorii din intimitatea literaturii – niciunui alt autor român din prima parte a secolului XX nu i se potrivește ca o mănușă faimoasa frază a lui Hesse în legătură cu literatura lui Robert Walser („Dacă [Walser] ar fi avut 100.000 de cititori, lumea ar fi un loc mai bun”). Spre deosebire, însă, de arealul german, a cărui cultură înaltă păstrează, până în modernitatea târzie, această caracteristică: transformarea vieții artistului într-o alegorie, în stare să facă din personalități ignorate în timpul vieții (sau uitate, cum este cazul lui Walser) niște legende validate canonic și recuperate in integrum, cultura românească a trăit periodic eclipse care au făcut improbabile asemenea revalorizări care să dea peste cap un canon convențional și rigid, suferind de un provincialism incurabil.

          Personaj al unui film ieșit în 2016, ce împrumută titlul celui de-al doilea roman al său, Inimi cicatrizate, tratând într-o manieră cam prea liberă (și, pe alocuri, senzaționalistă) drama biografică a unui tânăr forțat de o boală incurabilă – tuberculoză osoasă – să trăiască în sanatorii, confruntat cu o suferință fizică ce îl înscrie în galeria marilor torturați tragici, M. Blecher este autorul unui volum de poezii, Corp transparent (1934), și a trei cărți de proză: Întâmplări în irealitatea imediată (1936), Inimi cicatrizate (1937) și Vizuina luminată (rămasă în manuscris și publicată după 33 de ani).

          Diagnosticat la 19 ani cu „morbul lui Pott”, tânărul care se pregătea să studieze medicina la Paris își va petrece următorii nouă ani în sanatorii din Franța și România, țintuit la orizontală, supus periodic la chinuitoare intervenții chirurgicale, captiv într-un corset de ghips. Și totuși, Întâmplări în irealitatea imediată nu este o carte despre boală, ci despre anumite deformări de percepție, despre o lume ieșită din țâțâni (s-a vorbit despre o „criză a realului” la Blecher) – despre care scriu imediat cu entuziasm Mihail Sebastian („Sunt cărți care par a-ți fi fost adresate (...) scrise cu orgoliul singurătății și cu speranța ascunsă de a găsi undeva o corespondență, un răspuns, un ecou. O astfel de carte este Întâmplări în irealitatea imediată”), Octav Șuluțiu („Întâmplări în irealitatea imediată este o carte uluitoare”) sau Eugen Ionescu („Întâmplarea a făcut ca d. Blecher să aibă nu numai aspirații metafizice, ci și talent literar și, unor expuneri de probleme, unor mărturisiri, să urmeze «întâmplări» de-o poezie fantastică neasemuită; atmosfere create dintr-o frază, dintr-o imagine; pagini de-o frăgezime sau de-o putere de viziune cu totul rare”). Cu un extraordinar control al limbii, introspectiv și funambulesc, M. Blecher are o fascinație pentru frumosul artificial și o imaginație luxuriantă, literatura sa convertindu-se într-o confesiune directă și bulversantă a suferinței și atrocității. Din coșmarul trăit pe viu, Blecher se smulge printr-o fantezie foarte productivă, prin șarje onirice și prin sondarea teritoriilor visului și ale halucinației.

          În Inimi cicatrizate (comparată fără temei, numai din cauza heterotopiei coincidente, sanatoriul, cu Muntele vrăjit al lui Thomas Mann), Blecher va face un pas înapoi, impunând prin narațiunea la persoana a III-a o anumită distanță față de cititor, care îi diminuează din forță și din directețea frapantă a discursului. Carte cu multe cruzimi fiziologice și morale, Inimi cicatrizate este deopotrivă cel mai dezordonat și cel mai frust dintre romanele sale, și totuși Blecher nu a mers în îndrăzneală până la capăt: ediția de Opere (2017), îngrijită de criticul Doris Mironescu (autor, acum șapte ani, al excelentului studiu Viața lui M. Blecher) sub egida Academiei Române, scoate în sfârșit la iveală primul manuscris al cărții, care se intitulase inițial Țesut cicatrizat, cititorul având ocazia să intre în contact cu varianta „sălbatică”, neșlefuită a cărții.

          Depășind suprarealismul ornat și destul de conformist pe care îl tatonase în Corp transparent, Blecher va scrie până în ultimele clipe ale vieții capodopera sa postumă, Vizuina luminată, publicată pentru prima oară în 1971, de către poetul avangardist Sașa Pană. Vizuina luminată este un roman-jurnal ce tratează experiența bolii, impresii și amintiri din sanatoriu, reverii și spectre generatoare de anxietate. Puțini sunt scriitorii din cărțile cărora să ieși amprentat durabil și a căror scriitură să fie într-o asemenea măsură de obsedantă și expiatoare. Prăbușirea în propriul corp aduce o stranie lumină interioară, pe mari ecrane lăuntrice este proiectată drama unei lucidități necruțătoare – vedem derulându-se episoade stranii, fragmente onirice intense, înșelătoare escapade himerice –, iar în „văgăuna” absurdă și fără scăpare a cărnii și a fluxurilor sanguine sălășluiește un anti-erou calm și lipsit de patetism, care a abandonat orice formă de autoiluzionare: „Tot ce facem, tot ce trăim, lăsăm să se topească în aer și aerul pe locul acela se reface fără urmă. Toată claritatea lumii absoarbe viața noastră. Și totuși în vidul acesta funcționează, în locul ascuns al unui corp, ceva ce doare și suferă fără a fi atins de nimic material, cu gânduri și sentimente din neant, ce sunt neant și totuși torturează corpul acesta interior și el gata să dispară și să se dizolve în aer”.

          Trebuie să ni-l imaginăm pe Blecher eliberat.

Institutul Blecher, ediția 171

Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 25 martie 2018, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Tara Skurtu și Rebekah Morgan.


Tara Skurtu (n. 1982) s-a născut în Key West, Florida, și a absolvit studii de creative writing la Universitatea din Boston. Deținătoare a premiului pentru poezie Robert Pinsky Global Fellowship, a ajuns pentru prima dată în România în 2013, stabilindu-se ulterior în București. După chapbook-ul Skurtu, Romania (2016), tradus în românește și publicat în același an, i-a apărut volumul The Amoeba Game (2017), a cărui versiune românească va apărea anul acesta în colecția „Vorpal” coordonată de către Svetlana Cârstean.

Rebekah Morgan (n. 1991) este originară din Charlottesville, Virginia. A studiat pictura la Piedmont Virginia Community College și a publicat volumul Blood Burger Parade (2016), semnat Jamie Morgan. Trăiește la Iași.


Moderatori: Claudiu Komartin și Anastasia Gavrilovici

Ipotești, Suceava, Iași

De mâine începe a doua viață a cărții mele, Maeștrii unei arte muribunde, ce apare de data asta în colecția „Cartier Popular”, într-un tiraj la fel de precaut (de realist, în definitiv) ca prima ediție (epuizată, totuși, în mai puțin de cinci luni): 500 de exemplare. Primele trei evenimente (lansări) la care voi participa cu Maeștrii sunt la Ipotești (miercuri, 21 martie, în Amfiteatrul „Laurențiu Ulici” al Memorialului Ipotești, de la ora 15), Suceava (joi, 22 martie, în Aula Colegiului Național „Petru Rareș”, de la ora 18) și Iași (vineri, 23 martie, în Cafeneaua Meru din Copou, de la 14.30).

Institutul Blecher, ediția 170

Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 18 martie 2018, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Florentin Popa și Iulian Leonard. În cadrul evenimentului va fi prezentat volumul Stau jos și tac (CDPL, 2017) de Iulian Leonard.

Florentin Popa (n. 1989) a publicat volumele de poezie Trips, heroes & love songs (2013) și Efrafa (2017).

Iulian Leonard (n. 1988) a debutat cu Stau jos și tac (2017), după ce anterior fusese prezent în antologiile Taberei de creație de la Săvârșin: Jde jderi (2014), La negru (2015) și Bungalou 6 (2016).

Moderatori: Claudiu Komartin și Sorin Despot

Mâine, la Paris

Mă nimeresc mâine la Paris, unde scriitoarea Cristina Hermeziu a avut delicatețea și generozitatea să organizeze o lectură a câtorva scriitori din România, Moldova și Belgia (reprezentată de admirabilul ambasador cultural care e poetul și traducătorul flamand Jan H. Mysjkin). Voi citi alături de acesta și de Magda Cârneci, Raluca Maria Hanea, Irina Teodorescu, Tatiana Țîbuleac și Vitalie Vovc în Espace 33 (rue Bouret, nr. 33, la etaj), de la ora 18.30 (ora Franciei).  Acolo voi merge, după cum îmi e obiceiul, cu un braț de exemplare din ultimul număr, 20 (2/2017) al revistei „Poesis internațional”, despre care voi și vorbi puțin.

„Maeștrii unei arte muribunde”, ediția a doua

La ceva mai puțin de șase luni de la apariția primei ediții, Maeștrii unei arte muribunde este reeditată de Editura Cartier, de data aceasta în colecția „Cartier Popular”. Voi vedea pentru prima oară nouă carte (pe coperta căreia e-o fotografie de Ana Toma) săptămâna viitoare, când voi avea lecturi din ea în trei zile consecutive, la Ipotești (pe 21, de ziua internațională a poeziei), Suceava și Iași.

Mă pregătesc pentru o viață îndelungată

          Mă pregătesc pentru o viață îndelungată, Robert, și de-aia îi citesc avid pe poeții greci și latini și mă-ncurajez cum pot scriind versuri demodate și bravând în discuții pe facebook cu scepticii generației mele (să putem turna toate fobiile și anxietațile și frământarea în forme asumabile existențial, până la ultima silabă, îi vânturam de curând unuia dintre ei, căruia cred că i s-a acrit de orice fandoseală, fiindcă viața l-a futut din toate pozițiile, și apoi mă întreb și eu cât din ce spun e adevărat, și dacă nu cumva căutarea asta a unor piedici care să mă rețină din vorbărie și lamentații nu e autoiluzionare sau pamplezir, tabiet de ins care nu mai are nimic nou, dacă o fi avut vreodată, de zis) – îți răspund cu mare întârziere, știu, la întrebarea (pe care de fapt nici nu mi-ai mai pus-o în ultimii ani) care a stăruit mereu, chiar și fără să mi-o adresezi direct, în expresia ta când vedeai fervoarea nostimă cu care scriu și public, și fiindcă m-am fâstâcit mereu când venea vorba să-ți explic pragmatic, neezitant motivul pentru care mă îndeletnicesc cu treaba asta (atât de narcisistă și zdrăngănitoare, admit) pe care n-ai prea-nțeles-o niciodată la fratele tău mai mic.
          Știu, e și cochetărie când îți scriu așa, în realitate aș fi vrut să încep prin a spune: mă pregătesc pentru o viață îndelungată ca a poetului Catul, dar poate că referința ar fi rămas opacă (numai dacă nu ai fi considerat că merită o scurtă căutare pe wikipedia, iar atunci ai fi înțeles repede că mă alint, așa că să nu mergem acolo), și de fapt nu la Catul m-am gândit mai întâi, ci la poetul în legătură cu care unii spun că-i semăn mult – el vorbea, mi s-a povestit, îndeajuns de convins despre viața lungă pe care-o avea înainte, și chiar scrisul lui se fortificase, era migălos și strunit ca al oricărui om pe care-l așteaptă ani mulți și frumoși – și, ce să vezi, a murit pe loc într-un accident de mașină când avea cu doi ani mai mult decât vârsta mea de acum.
          Însă nu vreau să-ți vorbesc acum nici despre imprevizibil, nici despre rafalele de autoiluzionări cu care ne mitraliem adesea când ne privim în oglindă, sau despre teamă (am scris din teamă? din exasperare? dintr-un preaplin? – până la urmă toate clarificările astea sunt insuficiente și al dracului de artificiale), mai degrabă despre cum nu reușesc în scrisul ăsta al meu să clarific nimic, nu-mi iese, pentru că nu fac nici acum față trăitului, și cele mai comune întâmplări și imagini mă prăbușesc în mine și-mi dau peste cap toate încercările de calm, lux și ce o mai fi la care lucrez cam degeaba, despre inabilitatea de a mă strecura printre diferitele forme de violență și rapt al candorii la care-s și eu, ca tot omul, supus de lumea asta, pentru că îmi lipsește ceva, și zău că nu știu ce și mi-e că nici n-o să aflu vreodată. (Și o să tot aștept în zadar, ca ruda aia mofluză și scăpătată.) Pom n-am sădit, fântână nu am săpat, iar când aud câte un bizon literar vorbind despre cărțile pe care le-a scris ca despre copiii lui îmi vine să pun mâna pe levier.
          Distanța dintre noi crește vertiginos: fiul tău are aproape vârsta la care au început la mine crizele și hachițele – și când s-a intensificat furia aceea de a scrie, deci de a rezolva, prin transcrierea stărilor prăpăstioase și a contradicțiilor pe care le trăiam, tot ceea ce nu puteam obține prin acțiune concretă. Între timp am înțeles că scrisul care contează nu poate fi decât acțional, nu doar ca o sumă de strategii de repliere, ci în sensul unei intervenții asupra realului – o chestie destul de abstractă, îmi dau seama, pentru cineva care n-a fost interesat în mod special de genul ăsta de explorare. Și uite cum fac vorbe și iar vorbe, toate ocolurile astea pline de precauții, când de fapt vreau să-ți povestesc o întâmplare trăită recent, un episod în definitiv banal care mi s-a întipărit în minte.
          Săptămâna trecută, în pauza unui atelier pe care îl țineam la Muzeul Literaturii, am tras într-un local din apropiere cu poeți veniți de la Iași, Oradea, Brașov, Chișinău, stăteam acolo și erau cu toții vioi și volubili, iar eu nu mă puteam concentra pe nimic din ce se vorbea în cercul acela – la masa alăturată, într-o încordare pe care am simțit-o de la-nceput teribilă și tumefiantă, un bărbat de vreo 40 de ani, alienat, nevrotic sau suferind de o tulburare ce-l făcea volatil și foarte impulsiv, se așezase împreună cu tatăl său, un om trist, împuținat, a cărui voce calmă și diminuată (ca de catifea și de praf de pușcă înghețat, vorba lui Mircea Ivănescu) reușea cu greu să domolească accesele de mânie, hiperactivitatea și confuzia crescândă a fiului, căruia trebuia să-i înfrâneze clipă de clipă ieșirile nervoase, să-l reasigure, să-l readucă acolo, în focarul ăla de existență împărtășită până la ultimul zvâcnet – totul era la limita suportabilului, aveam impresia că masa va fi răsturnată dintr-un moment în altul, farfuriile, tacâmurile, coșul cu pâine izbite de perete într-o secundă de neatenție a bătrânului, atunci când veghea lui ar fi slăbit și între ei s-ar fi surpat legătura totală ce-l ține (de câtă vreme?) la suprafață pe băiat. Ce s-ar întâmpla, ce se va întâmpla când omul acela blând s-ar prăbuși, iar între ei s-ar căsca o prăpastie, cum va mai putea atunci, mă întrebam, să-l apere de asediul neîncetat al lumii, ce-l va mai putea smulge din febrele și din rătăcirile sale pe fiu, pentru ce, Doamne, blestemul ăsta, cât timp voi mai putea avea grijă de monstrul meu drag?, credeam că aș putea citi pe chipul lui întrebările astea dacă aș fi avut curajul să-i caut privirea, dar eu dădeam pe gât pahar după pahar și înțepenisem acolo, cu siguranță proiectam mult și mă gândeam la fii și la tați, la tata, la tine, și la toate ezitările, lașitățile și ieșirile noastre-n decor. Cum poate fi cântărită disperarea, cât de mult rezistă un om în devotament și în sacrificiul de sine, cuvintele astea pe care le folosim așa de impropriu și de lejer, înainte ca din el să rămână doar o carcasă expusă, o coajă îndoliată plutind pe suprafața apei, printre crocodili, iată, monstrul a fost hrănit, iar lumea lui și-a mai amânat puțin inevitabila spulberare, cineva plătește nota și-l poartă mai departe pe cel vulnerabil prin craterele în care s-ar putea rătăci-n orice clipă, ținându-l foarte strâns de o sfoară subțire și fragilă, ca pe un zmeu în vreme de furtună.
          Și mă tot gândesc de atunci: dacă monștrii suntem de fapt noi, cei liberi să facem orice, chiar și să ne extragem din peisaj, așa, plini de zgura faptelor noastre mărunte, a tuturor alegerilor lamentabile pe care le-am făcut, cu sentimentul că am rămas cerebrali și intacți, consimțind la înceata ocupare a vieților noastre de niște trupe neiertătoare și vicioase, păcălindu-ne până la capăt că totul e-n regulă și la locul lui? Să-mi ierți vorbăria asta fără cap și coadă, fiindcă despre mine nu știu să vorbesc mai limpede de atât. Poate o să treacă, poate că o să reușesc odată să sortez, cu sau fără literatură, cu sau fără atâtea incertitudini, toate lucrurile contradictorii și toate imaginile pe care le-am adunat și care, în lipsă de altceva mai bun, mă compun și mă alertează. Tu să faci bine să ai grijă de tine și de ai tăi, așa încât copiii inteligenți și sensibili pe care îi ai să devină cât mai târziu posibil niște monștri ca noi, cei care n-am fost la Troia, dar nici chiar ușor nu ne e.

Institutul Blecher, ediția 169

Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 11 aprilie 2018, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Gelu Diaconu și Daniela Luca. În cadrul evenimentului va fi prezentat volumul Intermezzo (Editura Paralela 45, 2017) al Danielei Luca.

Gelu Diaconu a publicat romanul Fabian (2006) și volumele de poezie Antipoeme (2008), Resurse interioare (2012), Blues (2013) și Resurse umane (2016). Are în lucru două cărți de poezie, Vocile (din care o selecție a apărut în „Poesis internațional”, nr. 20) și ziua în care a murit john lennon, precum și romanul Sebastian.

Daniela Luca este, din 1998, redactor de carte, editor, consultant știinţific (psihanaliză, psihologie, filosofie, literatură). A tradus numeroase cărţi și articole din franceză și engleză. Cele mai recente cărţi pe care le-a publicat sunt volumul de eseuri de psihanaliză Cuvinte în negativ (2016) și volumul de poezie Intermezzo (2017).

Moderatori: Claudiu Komartin & Sorin Despot

locus amoenus

au trăit în puterea haotică a disperării și vuietului, cea

care face din ticăloși și spoliatori eroii sălbatici ai clipei.

zăpăciți de harababură, de infamii, de instrumentele strivitoare –

prerogative obscure, judecăți strâmbe, prospecte

ce închideau milioane de interdicții,

muncind, asudând și visând cu nesaț

un loc pentru fiecare și pentru toată lumea.

           

au trăit pe pielea lor înaintarea înceată a igrasiei,

sfidând foamea, sfruntarea, minciunile mercantile

îndesate de oamenii-molie în depozite și în turnuri de fier,

și fiindcă în ei instinctele s-au încăierat, iar vorbele vesele

stârnite de muzică, de vin, de lumina consolatoare

a valurilor de iarbă, a rugilor de mure, a frunzelor de salcâm

s-au înălțat în aer eliberate de hârâitul motoarelor

și fiindcă ochii lor au strălucit la vederea cerului clar și enorm

care e cea mai râvnită răsplată a celui ce tânjește și suferă

și fiindcă despre toate astea nu se poate vorbi drept

decât așezându-te în locul unde un om s-a bucurat

și unde a plâns, unde a gângurit și a fost mângâiat,

știindu-se în pântecul unei case cu gardul albastru

și cu un câine alb și lățos ce lenevește pe prispă

pe ei cine îi va ține minte?

cine va adeveri înfiriparea de gesturi mărunte,

drumul fiecăruia către casă, noapte de noapte,

pașii nesiguri, mestecenii costelivi lângă care au alunecat

fără zgomot, obosiți să mai lupte, să cheme, să prelungească

o viață de om învelită spre ziuă în giulgiu de rouă? – și mâinile lor

au tremurat, cum tremură mâinile mele acum, amândouă.

4/5 martie 2018

Institutul Blecher, ediția 168

Clubul de lectură Institutul Blecher și Casa de Editură Max Blecher vă invită, duminică, 4 aprilie 2018, de la ora 19, în Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu Ionel Ciupureanu și Robert G. Elekes. În cadrul evenimentului va fi prezentat volumul e timpulsă visăm un măcel (Casa de Editură Max Blecher, 2018) de Ionel Ciupureanu.

Ionel Ciupureanu (n. 1957) a publicat volumele de poezie Pacea poetului (1994), Amos (1996), Fălci (1999), Krampack (2002), Adormisem și mă gândeam (2005), Mișcări de insectă (2010), Venea cel care murisem (2014) și e timpul să visăm un măcel (2018). În anii ’90 a scris versuri pentru formația punk Terror Art.

Robert G. Elekes (n. 1985) a absolvit un doctorat în Filologie, având ca temă opera scriitorilor germani din România anilor ‘70-‘80. Poet, performer și cadru universitar, a debutat cu volumul de poezie aici îmi iau dinții-n spinare și adio (2015), pentru care a primit mai multe premii.

Moderatori: Claudiu Komartin & Tiberiu Neacșu