miercuri, 30 decembrie 2020

Poezia în 2020. Unsprezece antologii

 

La fel ca în anii precedenți, Editura Cartier a scos cele mai multe și mai elegante antologii de poezie (toate hardcover, cu inconfundabilul concept grafic al copertelor realizate de Vitalie Coroban și însoțite de fotografii). A fost al cincilea an al seriei pornite la mijlocul lui 2016, „Cartier de colecție”. În 2016 au apărut zece cărți, în 2017 – patru, iar în 2018 și 2019 – câte cinci. Cu cele șapte antologii apărute anul acesta, colecția trece de treizeci de titluri și cred că este în momentul de față proiectul cel mai consistent din România și Republica Moldova în acest domeniu (nu deosebit de îndrăgit de editorii de azi), al recuperărilor și bilanțurilor prin intermediul unor selecții riguroase (dar și foarte personale). Atunci când autorii (cei în viață, desigur) nu își antologhează singuri poezia (au fost relativ puține astfel de exemple în ansamblul colecției), de selecții se ocupă scriitori – poeți și critici  ce aduc o perspectivă nouă asupra unor opere poetice în general încheiate, sau în orice caz pe deplin consacrate.

Ileana Mălăncioiu, considerată aproape unanim una dintre prezențele foarte importante din poezia românească a deceniilor șapte, opt și nouă ale secolului XX, cam optsprezece ani în care a publicat zece volume și o antologie (cele mai cunoscute rămân probabil Ardere de tot, 1976; Peste zona interzisă, 1979; Sora mea de dincolo, 1980; Linia vieții, 1982; Urcarea muntelui, 1985), este antologată în anul în care a împlinit optzeci de ani de către eseista și prozatoarea Simona Sora în Peste zona interzisă (Cartier, 2020). Este a șasea antologie Ileana Mălăncioiu apărută după 1990 (perioadă în care poeta nu a mai publicat decât vreo câteva texte inedite), cea mai recentă datând din 2015 (o ediție intruvabilă publicată de Editura Academiei Române). 

Poezia lui Miron Kiropol (1936-2020) are parte de o târzie recuperare, datorată unui scriitor cu care fusese coleg de liceu la „Dimitrie Cantemir” în anii '50, Constantin Abăluță, care scrie și un text introductiv generos și emoționant. Kiropol a murit în iunie la Paris și nu a mai apucat să vadă Neistovită inima vântului (Cartier, 2020), cuprinzând poeme dintre 1967 și 2019. Kiropol debuta în 1967 cu Jocul lui Adam, urmată de Schimbarea la față (1968) și Rosarium (1969), ultima rămasă nedifuzată şi ulterior dată la topit pentru că, în septembrie 1968, profitând de o invitaţie la un colocviu de poezie ce urma să aibă loc în Belgia, poetul luase decizia să nu se mai întoarcă în ţară. Stabilit la Paris, a lucrat ca paznic la Beaubourg, pictând și scriind în franceză și în română. Puțin sau aproape deloc cunoscut în România, deși a publicat după 1990 constant, însă cărți masive scoase de edituri mai greu reperabile sau fără distribuție și ecouri, Kiropol este un poet întru totul relevant pentru literatura scrisă de generația debutată la sfârșitul anilor '60 ai secolului trecut, ca unul dintre autorii ce demonstrează că receptarea poeziei este și un joc social destul de nemilos cu cei discreți și abandonați, așa cum pare acest poet, în parcursul lor de durată. Abăluță face o selecție riguroasă, de aproape o sută șaizeci de poeme, din cincisprezece cărți ale lui Kiropol apărute între 1992 și 2019, pe lângă cincisprezece texte din primele sale două cărți, readucându-l, poate, pe poetul parizian, măcar pentru un moment luminos și revelator, în atenția celor de azi.

Florin Iaru rămâne fără îndoială unul dintre cei câțiva poeți determinanți pentru 80-ismul poetic românesc, iar cele trei cărți ale sale dintre 1981 și 1990 (la care se adaugă legendarul volum colectiv Aer cu diamante, din 1982) sunt printre cele mai admirate volume de poezie ale unui final de epocă. Revenirea sa cu recenta Jos realitatea! (2019) nu a schimbat mare lucru în părțile esențiale ale poeticii lui Iaru, iar antologia montată de către Livia Ștefan, Ospiciile imaginației (Cartier, 2020), e foarte binevenită, perspectiva unei excelente poete născute în anul în care apărea Aer cu diamante oferind o perspectivă credibilă pentru receptarea poeziei lui F.I. la sfârșitul celui de-al doilea deceniu din secolul XXI.

Emilian Galaicu-Păun este, alături de „maestrul din umbră” Eugen Cioclea și de Dumitru Crudu, unul dintre cei mai reputați scriitori români din Republica Moldova de după destrămarea Uniunii Sovietice. Perfect sincronizat nu doar cu spațiul românesc și cu literatura făcută pe malul drept al Prutului (în condițiile în care basarabenii au fost adesea priviți de critica din România cu superioritate și reflexe de subevaluare), ci chiar cu spiritul european și valorile sale fundamentale, Galaicu-Păun este un poet, prozator, traducător și editor de vârf din cultura românească a ultimului sfert de secol. sanG d'encre (Cartier, 2020) nu reține poeme din prima sa carte din 1986, în care încă nu își găsise adevărata identitate, însă prinde întregul parcurs al poetului într-un fel de buclă, adică începând cu prima parte a dipticului publicat în 2019, A(II)Rh+eu, și sfârșind cu cel de-al doilea volet, Apa.3D, trecând prin Abece-Dor (1989), Levitații deasupra hăului (1991), Cel bătut îl duce pe Cel nebătut (1994), Yin Time (1999) și Arme grăitoare (2009), cu o prefață semnată de Al. Cistelecan. 

Dan Coman și-a antologat, la vârsta la care Nichita Stănescu publica Epica Magna, cele patru volume de poezie, printre cele mai admirate, premiate și traduse ale scriitorilor de după 2000. Cuprinzând selecții din Anul cârtiței galbene (2003), ghinga (2005), Dicționarul Mara (2009) și Insectarul Coman (2017), Alesul (Cartier, 2020) impune (dacă mai era nevoie) una dintre personalitățile de primă linie ale „douămiismului”. 

Acum suntem noi anticii. Antologia generației '90 (Cartier, 2020) de Răzvan Țupa și Adrian Ciubotaru este prima antologie conciliantă a 90-ului românesc, bine construită și concludentă pentru schimbarea marcată de sfârșitul regimului ceaușist (respectiv de destrămarea Uniunii Sovietice și câștigarea independenței de către Republica Moldova) și intrarea în epoca de „tranziție”. O carte care, alături de plănuita antologie a generației 2000 (care ar trebui să apară în 2021) ar putea oferi o imagine de cea mai bună rezoluție asupra poeziei românești din ultimul deceniu al secolului XX și din primul deceniu al acestui secol.

Un secol de poezie română scrisă de femei, volumul II (1945-1989) (Cartier, 2020), antologie de Alina Purcaru și Paula Erizanu, continuă proiectul pornit în 2019, când Alina și Paula au cartografiat scriitura feminină dintre 1990 și prezent. Acest al doilea volum, acoperind perioada care începe imediat după al Doilea Război Mondial și merge până la Revoluția din 1989, conține selecții concentrate din patruzeci și două de poete, de la Margareta Sterian până la cele mai cunoscute autoare 80-iste. O carte de peste 350 de pagini care cântărește greu din toate punctele de vedere, și despre care ar fi normal să se vorbească și scrie cel puțin cât despre primul volum, și fără patimi pro- sau anti-feministe, fiindcă eu unul nu citesc o asemenea carte cu ochelari de cal ideologici, ci ca pe o tentativă foarte utilă și relevantă de mapare a unui teritoriu bogat și divers pe care establishmentul cultural românesc l-a tratat adesea cu suspectă obtuzitate.

Fiind acesta un an în care marile preocupări au fost altele, a trecut aproape neobservat faptul că în luna mai s-au împlinit o sută de ani de la nașterea lui Geo Dumitrescu, lider al grupării Albatros și unul dintre membrii întru totul remarcabili ai Generației Războiului, care a adus un extraordinar influx de vitalitate și subversiune poeziei românești de până la hiatusul petrecut în 1947-1948. Octogenar la începutul acestui secol, Dumitrescu făcea, alături de Gellu Naum și de Ștefan Aug. Doinaș, figură de senior al literaturii române, însă de la antologia sa, Poezii (2000, 2002), trecuse destul de multă vreme în care poetul Libertății de a trage cu pușca a fost o referință răzleață, părând pe jumătate uitat. Așa că antologia realizată de Teodor Dună, și apărută într-o colecție de foarte bună calitate, în care au mai apărut selecții remarcabile din poezia câtorva autori esențiali ai ultimelor nouă decenii (Gellu Naum, Geo Bogza, Virgil Mazilescu, Aurel Dumitrașcu, Alexandru Mușina, Mariana Marin, Traian T. Coșovei, Ioan Flora, Ion Mureșan, Ioan Es. Pop), intitulată, după un poem celebru din 1963, Câinele de lângă pod (Tracus Arte, 2020), e un gest de justețe față de opera poetică (altfel destul de restrânsă și de condensată) a lui Geo Dumitrescu. Pentru mine a fost o surpriză reluarea unui poem dramatic din Nevoia de cercuri (1966), „Glasurile lumii”, parte a unei construcții foarte ambițioase (și care sună proaspăt și credibil) pe care nu știu ca Dumitrescu să o fi dus mai departe.

La zece ani de la dispariția lui George Vasilievici (1978-2010), unul dintre cei mai radicali și mai insurgenți scriitori de după 2000, editura Hyperliteratura a publicat Antologia George Vasilievici, îngrijită de subsemnatul împreună cu Andrei Ruse. Întârziată îndeajuns de mult, această carte masivă cuprinde o selecție consistentă din volumele de poezie publicate în timpul vieții de Vasilievici, stând sub titlul Înspăimântătoare frumusețe (la care se adaugă o secțiune de inedite, de toate mereu, care nu au intrat în nici o carte a sa), urmată de cele două romane scrise de George, Yoyo și Viseptol, cel de-al doilea apărut postum. 

O poetă prea puțin vizibilă, Ioana Geacăr, își adună în sfumato (CDPL, 2020) volumele publicate între 1996, când redebuta matur, la treizeci și șapte de ani, cu Lumină de sare, și 2017, când a apărut uite ce e, la care se adaugă treisprezece inedite, volumul conținând la sfârșit și un dosar de referințe critice care nu cred să fi fost neapărat necesar. Poezia Ioanei Geacăr vorbește destul de clar și de convingător singură, deși personal aș fi preferat ca poemele să nu fie atât de aglomerate și să fi fost lăsat mai mult spațiu alb în pagină, acesta fiind mereu important, ca orice pauză în care tăcerea se insinuează lămuritor, pentru cititorul de poezie.

În fine, dacă 2015 a fost anul în care Dan Sociu a publicat o primă antologie din poezia sa (Vino cu mine știu exact unde mergem. 1999-2014), în 2016 lui Radu Vancu i-a apărut Cantosuri domestice, în 2018 Vlad Moldovan și-a strâns cele trei cărți în Band I, iar în 2019 Teodor Dună a dat Minunata lume, în 2020 Andrei Doboș (debutant în 2007 cu năștur Story, căreia i-au urmat Inevitabil, 2011; Valea Rea, 2015 și Spiro, 2016), publică antologia Carst (OMG, 2020). Împreună cu Vlad Moldovan și Gabi Eftimie, Doboș este unul dintre cei debutați în a doua parte a deceniului trecut care au modulat și înnoit poezia 2000-istă, ce părea să se găsească într-un impas, explorând (nu fără o anumită nuanță polemică) noi modalități expresive, mai antiretorice și antifonate decât ale primului val douămiist, lucrând îndeosebi într-un registru „minor”, al tonalităților joase, obscurizat dinadins și cu metodă. Majoritatea debutanților din 2011 încoace (de la Dósa și Văsieș la Luca Ștefan Ouatu și Deniz Otay) au fost atrași cu predilecție de această orientare: sunt foarte curios cum se vor dezvolta aceste poetici de acum încolo, odată ce tinerii poeți vor fi trecut peste experiența liminară a primelor cărți.


luni, 21 decembrie 2020

Mario Benedetti, „Revoluție și inocență”

 

Pe la începutul lunii noiembrie am avut o discuție cu Alina Cantacuzino, de la Institutul Cervantes din București, legată de traducerea și publicarea unei antologii din poezia uruguayanului Mario Benedetti, unul dintre poeții celebri ai Americii Latine din ultimele cinci-șase decenii, al cărui centenar s-a împlinit în 2020. Timpul avut la dispoziție era cam scurt, însă am acceptat.

Mai întâi am vorbit cu Ligia Keșișian să fie redactorul cărții, însă pe măsură ce traduceam și îi trimitem texte, am realizat că face treaba asta mult prea bine ca să nu profit și mai mult de ea. Nu-i vorbă, știam cât de bine traduce Ligia (în special din spaniolă), căci a tot colaborat în ultimii trei ani la „Poesis internațional”, transpunând poeți excelenți din spațiul latinoamerican. Deși era pentru prima oară când lucram cot la cot la o traducere, mi-am dat seama că potrivirea asta va face bine antologiei și că, în plus, ne vom mișca mai bine așa, reușind să o avem gata în decembrie. Ceea ce ne-a ieșit, și sunt foarte mulțumit de asta. Imaginea copertei îi aparține lui Elodie Chiper, care ne-a scos dintr-o altă mică belea.

Mulțumiri Institutului Cervantes și Ambasadei Republicii Orientale Uruguay pentru încrederea pe care au avut-o în noi și pentru sprijinul acordat, Revoluție și inocență e o carte cu multă poezie ce rezistă și încântă oameni din lumea întreagă și la mai bine de un deceniu de la moartea lui Mario Orlando Hardy Hamlet Brenno Benedetti.


Mario Benedetti, Revoluție și inocență
(Casa de Editură Max Blecher, 2020)


vineri, 18 decembrie 2020

„Poesis internațional”, nr. 26 (2/2020)

 

Cu numărul acesta al revistei se încheie cel de-al zecelea an de existență a „Poesis internațional”. Au fost trei ani în care P.I. a apărut în regim trimestrial (douăsprezece numere, între 2010 și 2013) și șapte ani în care apariția a fost semestrială (paisprezece numere, între 2014 și 2020). Cu numărul 26, publicația noastră trece de 5000 de pagini de literatură de pe toate continentele (admit, totuși, că majoritari au fost, în ordinea aceasta, scriitorii din Europa și din cele două Americi).

În 2021 începe cea de-a treia serie, fiindcă „Poesis internațional” are nevoie de o schimbare, de niște reamenajări (nu atât structurale, deși aș vrea să fie și rubrici regândite și accente puse puțin altfel pe lucrurile ce reprezintă principalele obiective și puncte de interes ale revistei). Le mulțumesc tuturor celor care citesc revista și mai cu seamă acelora care sprijină apariția ei, și îmi cer scuze că ea va apărea cu o lună și jumătate întârziere față de cum am făcut lucrurile între 2014 și 2020, chiar a fost un an zăpăcitor, bine măcar că nu am capotat.



Cuprins:

 

Portret: Svetlana Cârstean

Poezie: Giovanna Sicari (traducere de Dana Barangea), Milo De Angelis (traducere de Dana Barangea), Ilinca Bernea, Ionel Ciupureanu, Florin Dumitrescu, Kim Moore (traducere de Gabriel Daliș), Domnica Drumea, Ludvík Kundera (traducere de Claudiu Komartin și Jiřina Vyorálková), Tishani Doshi (traducere de Anastasia Gavrilovici), Ali Abdālrezāyi (traducere de Gheorghe Iorga), Sorin Mărculescu, Philip Nikolayev (traducere de Andrei Dósa), Tammy Lai-Ming Ho (traducere de Diana Geacăr), Ștefan Manasia, Nicolae Popa, Rodrigo Lira (traducere de Ligia Keșișian), Boris Maruna (traducere de Simion Lăzăreanu), Alexandru Vakulovski, Ioana Geacăr, Andreu Gomila (traducere de Jana Balacciu Matei), Tania Hershman (traducere de Dana Pătrănoiu), Liyou Libsekal (traducere de Daniela Luca), Cătălina Suditu, Mina Decu

Proză: Vladimir Sorokin, fragment din Manaraga (traducere de Camelia Dinu), Guadalupe Nettel, Bonsai (traducere de Maria Tănăsescu), Cătălin Pavel, Distanța supra timpul

Eseu: Radu Vancu, George Steiner. Literatura ca mâine; Romulus Bucur, Eugen Jebeleanu – absența și exorcizarea ei; Luana Stroe, Cronicile unor morți anunțate (Tonegaru, Stelaru, Emil Ivănescu)

Cronici de carte: Octavian Soviany despre Poetul la New York de Federico García Lorca (Art, 2020); Lucia Țurcanu despre Alwarda de Ruxandra Novac (Pandora M, 2020); Marius Conkan despre Civilizații de Olga Ștefan (Paralela 45, 2020); Andreea Apostu despre Toate zborurile au fost anulate de Adrian Diniș (Casa de Editură Max Blecher, 2020); Sînziana-Maria Stoie despre Fotocrom Paradis de Deniz Otay (OMG, 2020); Grațiela Benga despre Ale noastre dintru ale noastre de Moni Stănilă (Casa de Editură Max Blecher, 2020)

Note: Ioana Tătărușanu despre Descheierea corpului de Aksinia Mihaylova (Tracus Arte, 2019); Claudiu Komartin despre David Constantine, laureatul din 2020 al Queen's Gold Medal for Poetry

Corespondență: Andrei Crăciun, Scrisoare către Radu Cosașu

Artă: Diana Marincu, Câteva note despre aer, așteptare, repetiție și răbdare

Prezențe. Poeți români în traduceri străine: Gellu Naum, De andere kant – Pohemen (Uitgeverij Vleugels, 2020); Irina-Roxana Georgescu, Notions élémentaires (Éditions Libertés Numériques, 2020); Mircea Cărtărescu, A Spider’s History of Love (New Meridian Arts, 2020); Petru Ilieșu, Rumänien. Postskriptum / România. Post Scriptum (Pop Verlag, 2020)


luni, 14 decembrie 2020

Două debuturi: Mircea Andrei Florea & Dumitru Fanfarov

 

În octombrie s-au împlinit zece ani de când Casa de Editură Max Blecher și-a început activitatea, publicând Mișcări de insectă a lui Ionel Ciupureanu și Federeii de Nicolae Avram. Primul volum de debut a apărut însă în toamna lui 2011. Iar anul acesta a fost a zecea ediție a concursului de debut în volum „Max Blecher”: câștigători au fost Mircea Andrei Florea, cu Larvae, și Dumitru Fanfarov, cu stepă și transă. Cărțile lor ies înainte de Crăciun, numai bine să poată fi luate în calcul pentru Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” și pentru o receptare bună în lunile care urmează, cu toate că nu vom avea, cel puțin până la primăvară, lansări și evenimente fastuoase în jurul lor. 

Cu excepția anului 2016 (când a ieșit doar Mile End a lui Ciprian Popescu), Casa de Editură Max Blecher a publicat între 2011 și 2020 câte două debuturi pe an, în total nouăsprezece. Și 2020 a fost un an foarte interesant pentru poezia cea mai tânără, iar aceste două volume sunt, după mine, printre cele mai bune debuturi, voi fi foarte atent la inevitabila competiție dintre Deniz Otay, Teona Galgoțiu, Lucian Brad, Antonia Mihăilescu, Lena Chilari, Elena Bălășanu, Ana Paraschivescu, Florea, Fanfarov și ceilalți și celelalte de care nu am aflat eu încă.

Coperta la stepă și transă e făcută de Roxa Târziu, iar cea la debutul lui Mircea  de către Ana Toma. Din juriul care a premiat cele două cărți au făcut parte Simona Sora, Olga Ștefan și subsemnatul.


Mircea Andrei Florea, Larvae
(Casa de Editură Max Blecher, 2020)


Dumitru Fanfarov, stepă și transă
(Casa de Editură Max Blecher, 2020)

miercuri, 9 decembrie 2020

„Poesis internațional”, anul X, nr. 26 (2/2020). Editorialul

 

Nouă luni de nevroză globală consumată în toate modurile imaginabile: cât o sarcină toxică ce a generat evoluții politice și sociale vertiginoase – oricât de păgubitoare pentru viața de zi cu zi a fiecăruia (și oricât de tare ne-am dori „noua normalitate” pe care ne-o promit unii și alții cu jumătate de gură), acestea au deplasat centrul de interes al actualității, proiecții și obiective imediate, deprinderile și atașamentele celor mai mulți dintre noi.

Nu eram pregătiți pentru asta.

Năuciți de irumperea atâtor întocmiri aberante ce așteptau doar momentul prielnic, ne-am trezit într-o realitate care își revendică alte norme și trece vrând-nevrând prin remodelări structurale: ceea ce credeam durabil s-a dovedit a fi de o extremă volatilitate, ceea ce pariam că e stabil și înțelenit am aflat că era iluzoriu.

A fost făcută cu insistență comparația între covid-19 și gripa de la sfârșitul Primului Război Mondial, când mai potrivit ar fi fost poate să revedem cursul și impactul pandemiilor din 1957-1958 și 1968-1970. Fără să provoace cataclismul prevestit până la paroxism, un virus a răsturnat relativa coerență pe care lumea noastră o păstra dintr-un fel de inerție suverană a sistemelor economice și sociale. Poate și fiindcă trăim într-o epocă a siguranței exacerbate – e singura traducere care-mi vine în minte pentru „safetyism”, despre care au scris Greg Lukianoff și Jonathan Haidt în cartea lor, The Coddling of the American Mind: How Good Intentions and Bad Ideas Are Setting Up a Generation for Failure, definindu-l ca pe o cultură sau un sistem de gândire în care siguranța a devenit o valoare-pivot ce conduce la distorsiuni cognitive patologice.

Sau poate că, din contră, nu am fost îndeajuns de prevăzători, ignorând semnalele de alarmă trase în ultimul deceniu de specialiști, și astfel națiunile lumii au fost prinse nepregătite pentru o asemenea situație de maximă urgență medicală. Iar biologia a sfidat încă o dată aroganța omului. L-a pus scurt cu botul pe labe, i-a tras preșul de sub picioare cât să se lămurească în legătură cu eficiența tehnologiilor pe care se bazează și cu supremația spiritului său practic.

În vremuri declinante, doar hienele și corbii prosperă; așa încât, fie că vorbim despre mari trusturi financiare, coloși farmaceutici, mutanți populiști care amăgesc cu soluții salvatoare sau instituții religioase revigorate brusc de spectrul apocalipsei, e clar că nu toți avem de pierdut din starea de lucruri actuală. Sensibilitatea noastră, capacitatea de a ne păstra intact nervul etic și de a răspunde cu promptitudine la celălalt patogen, cel împotriva căruia nu ne poate face imuni vreun ser sau vaccin, da, vedem limpede cât de mult au acestea de suferit. Lipsa de încredere, izolaționismul, puzderia de teorii ale conspirației, revolta din care a fost extrasă orice formă de idealism, reactivarea genei noastre care tânjește după autoritate și segregare sunt un produs secundar al acestei epidemii: cel mai mult are de suferit afectivitatea. Relațiile umane sunt tot mai mărăcinoase, iar legătura individului cu mediul pare mai fragilă decât oricând în timpul vieților noastre.

Așa se face că, dincolo de boală, de suferință și de moarte, dincolo de recesiune economică, traversăm o criză a apropierii și a încrederii în celălalt, o derivă a intimității, o îndepărtare de lucrurile pe care am uitat cum să le luăm de partea noastră când trecem prin momente copleșitoare. Poate literatura să refacă punțile, ea care înseamnă solitudine atât pentru cei care o scriu, cât și pentru aceia care o primesc și a căror interioritate o iluminează spontan și fortifiant? Literatura despre care am putea spune, parafrazându-l pe David Foster Wallace, că face să-ți fie dor de cineva pe care nici nu ești sigur că l-ai cunoscut încă? Literatura ca mâine („câtă vreme va exista scrisul, va exista și viitorul” scrie Radu Vancu în eseul-omagiu dedicat lui George Steiner, cu al cărui deces în luna februarie pare a se fi încheiat o epocă)? La capătul celor zece ani de când mă ocup de „Poesis internațional”, deceniu frământat în care această publicație a strâns 5000 de pagini de poezie, proză, eseu din toate colțurile lumii, încă bag mâna în foc că da.

Rămâne de văzut cum va metaboliza cultura contemporană dereglările masive prin care trece și cărora va trebui în anii următori să le răspundă în condițiile în care scriitorii, muzicienii, artiștii vizuali, oamenii de teatru și film și întreg angrenajul de galerii, săli de concerte, reviste și edituri, librării, teatre și cinematografe trec printr-o perioadă de severă pauperitate.

Deocamdată, deși în primăvară s-ar fi zis că e un an mort, literatura și-a găsit cum-necum resursele de perseverență și obstinație. E de ajuns să evaluăm rapid această nișă a unei nișe care este poezia contemporană: chiar văduvite de lansări și obișnuitele ritualuri sociale care le însoțesc, au apărut volume noi semnate de autori buni și excelenți din toate generațiile active – Aurel Pantea, Romulus Bucur, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany, Ioan Es. Pop, Rodica Draghincescu, Irina Nechit, Mihai Ignat, Ruxandra Novac, Gabi Eftimie, Moni Stănilă, Andrei Dósa, Olga Ștefan, Radu Nițescu, Mihók Tamás, la care se adaugă vreo șapte-opt debuturi (despre unul dintre ele, premiat acum două luni, scrie în acest număr Sînziana-Maria Stoie).

Nici în ceea ce privește traducerile, obiectivul principal al revistei „Poesis internațional”, nu stăm chiar rău: dincolo de cele câteva cărți de poezie străină apărute în 2020 (despre noua ediție a faimosului volum din 1940 al lui Lorca, Poetul la New York, scrie Octavian Soviany), în numărul 26 publicăm selecții consistente din treisprezece poeți, născuți între 1920 și 1990, din Italia, Iran, Anglia, Statele Unite, India, Croația, Catalunia, Chile, Etiopia, Cehia și Hong Kong, o nuvelă a mexicancei Guadalupe Nettel și un fragment din Manaraga, romanul de acum trei ani al lui Vladimir Sorokin. Asta pe lângă portretul Svetlanei Cârstean, o proză scurtă de Cătălin Pavel și alte unsprezece grupaje inedite ale unor poeți români contemporani, de la glife-le lui Sorin Mărculescu la textele unei poete cu șase decenii mai tânără, Cătălina Suditu, al cărei debut în volum e așteptat.

Nu mi se pare deloc întâmplător că un cuvânt revine cu stăruință în poemele recente ale mai multor scriitori prezenți în acest număr: „trăim vremuri diluate ca toate produsele pe care le consumăm și nu respectă eticheta” (Ioana Geacăr); „În aceste vremuri de cruntă libertate” (Ilinca Bernea); „același vânt aceleași spitale / după ploaie în vreme de ciumă” (Ionel Ciupureanu). Căci puterea acestei arte marginale rezidă, poate, chiar în nebănuitele rezerve de rezistență și de nădejde pe care pesimismul poeților le activează, făcându-le vizibile și în cele mai teribile neguri.


luni, 7 decembrie 2020

După alegerile parlamentare

 

Nu înțeleg de ce e toată jalea asta pe facebook. Era previzibil de luni bune un guvern format în jurul PNL și USRPLUS, nu se știa dacă din el vor face parte și PMP și UDMR, de care e limpede acum că Iohannis are nevoie. Această majoritate nu va fi chiar fragilă, dar nici confortabilă, pe undeva pe la 55-58%. Așa-zisa surpriză cu AUR nu e nici o surpriză decât în măsura în care suveraniștii, conspiraționiștii și ultraconservatorii și-au găsit un sălaș comun. E un lucru bun că există AUR, fiindcă această orientare va fi mai clar delimitată decât dacă e răspândită în toate partidele de dreapta. Astfel, și PNL, și USRPLUS, și PMP sunt obligate să-și tempereze vocile cu tendințe trumpiste din propriile partide, fiindcă nișa e deja revendicată de AUR. Nu e nici o tragedie, vom fi conduși la fel de anapoda ca până acum, nu va fi nicio reformă majoră a societății, totul e să nu ne scufundăm mai tare, însă asta nici nu mai depinde de noi, ci de contextul european și global. Urmează alți patru ani plini de tâmpenie, ticăloșie și damblageală morală ca în toți anii care-au trecut.