Concursul de debut, încă două zile

Mai sunt două zile în care puteţi trimite o carte. Pe care am putea să o publicăm. Detaliile aici.

„Timpul” din septembrie

a apărut. Pentru a-l citi integral online, clic pe imagine:

Multe articole, comentarii critice, interviuri, actualitate politică şi culturală. După ce în numerele trecute am scris (pe scurt) despre M. Ivănescu, Gabriel H. Decuble şi Mihai Ignat, în numărul din septembrie am avut o pagină întreagă (pag. 6) pentru antologia lui Dumitru Crudu. A mai scris Nicolae Coande (pag. 7), iar textele noastre par a se completa, conturând profilul poetic al Falsului Dimitrie.

Novica Tadić, „Oameni în uşi rotative” la Casa de Editură Max Blecher

Novica Tadić, Oameni în uşi rotative 

(Casa de Editură Max Blecher, 2014),

traducere în limba română de Liubinca Perinaţ Stancov

Novica Tadić (1949-2011) a absolvit Facultatea de Filozofie din Belgrad. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia din anul 1976, membru al Societății Literare Sârbești încă de la înființare. Printre volumele sale de poezie: Присуства / Prezențe  (1974), Смрт у столици / Moartea în scaun (1975), Огњена кокош / Găina de foc (1982), Погани језик / Limba spurcată (1984), О брату, сестри и облаку / Despre frate, soră și nor (1989), Крај године / Sfârşit de an (1993), Ту сам, у тами / Sunt aici în întuneric (postum, 2011).

Arborele genealogic

Sângerosul l-a născut pe Blajin

Blajinul l-a născut pe Cel Drept

Cel Drept l-a născut pe Maestru

Maestrul l-a născut pe Doctor

Doctorul a născut Năluca

Năluca l-a născut pe Domn

Domnul l-a născut pe Corb

Corbul a născut Mierla

Mierla l-a născut pe Amabil

Amabilul l-a născut pe Plăcut

Plăcutul l-a născut pe Respingător

Respingătorul l-a născut pe Prealuminos

Prealuminosul a născut Cobra

Cobra l-a născut pe Domestic

Domesticul l-a născut pe Șacal

Șacalul l-a născut pe Călător

Călătorul l-a născut pe Răufăcător

Răufăcătorul l-a născut pe Fluture

Fluture l-a născut pe Sticlete

Sticletele a născut-o pe Scroafă

Scroafa l-a născut pe Greiere

Greierele a născut-o pe Zambilă

Zambila l-a născut pe Cocoșat

Cocoșatul a născut Broasca Țestoasă

Broasca Țestoasă l-a născut pe Grof

Groful a născut-o pe Hienă

Hiena l-a născut pe Gâscan

Gâscanul l-a născut pe Guguștiuc

Guguștiucul l-a născut pe Bau Bau

Bau Bau a născut-o pe Oiță

Oița l-a născut pe Călău

Călăul l-a născut pe Călău

(traducere din limba sârbă de Liubinca Perinaţ Stancov)

Festivalul internaţional de poezie de la Sibiu

Unul dintre cele două mari festivaluri de poezie din România a-nceput ieri şi ţine până mâine seară. Poeţi cât încape, să-i tot citeşti şi-asculţi.

Programul festivalului aici.
Afiş: Ana Toma.

când apeşi un buton (cu Janos Toth)

Alegerea lui Dimitrie Crudu

(articolul acesta va apărea în numărul pe septembrie al revistei ieşene „Timpul”, în care va fi un dosar despre antologia Falsul Dimitrie la care mai participă Nicolae Coande; nu ştiu dacă în revistă textul va avea loc integral – m-am cam întins şi tot n-am spus cât aş fi vrut –, aşa că-l postez aici aşa cum mi-a ieşit)

Urmăresc de câţiva ani cu atenţie – şi cu satisfacţia că „generaţia de mijloc” a literaturii noastre de astăzi a ajuns în momentul maturităţii şi al consolidării unor formule – antologiile câtorva poeţi care au devenit, încet dar sigur, repere indiscutabile pentru ultimele promoţii. Nu au trecut neobservate, sunt sigur, selecţiile apărute după 2010 din poezia lui Nicolae Coande (cu două cărţi, VorbaIago şi Persona, întru totul convingătoare) şi Radu Andriescu (în cazul volumului Metalurgic, vorbim despre o carte-obiect cu o selecţie restrânsă ce impune, în ciuda unei circulaţii limitate, un discurs de prim-plan), în timp ce O. Nimigean a optat pentru o antologie masivă ce reia integral volumele publicate între 1992 şi 2007 (nu-ţi garantează nimeni nimic). Totodată, doi marginali tot mai puternici şi mai clar conturaţi cu fiecare nouă carte, Nicolae Avram şi Ionel Ciupureanu, s-au afirmat pe deplin după 2009, publicând volume despre care s-a vorbit şi s-a scris ca despre revelaţii ale ultimilor ani. Ani în care Jucăria mortului a lui Constantin Acosmei a ajuns la a patra ediţie, iar poeţii „Grupului de la Braşov” au rămas printre cei mai activi scriitori şi universitari români (recenta Firul alb a regretatului Andrei Bodiu ar trebui să-i facă dreptate acestui poet veritabil şi risipitor).

În acest context apare la Editura Cartier din Chişinău antologia Falsul Dimitrie a lui Dumitru Crudu, cuprinzând poeme din Falsul Dimitrie (1994), E închis vă rugăm nu insistaţi (1994), Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Pooooooooooate (2004) şi Eşarfe în cer (2012), câteva „poezii crude” scrise între 1988 şi 1992, două poeme inedite, „Akvika” şi „Fiecare cu alegerea sa”, urmate de Prima anexă a „Manifestului fracturist” şi de un interviu din 2013. O carte generoasă care arată aşa cum ar trebui să arate o antologie de poezie a unui autor de vârf de după 1989, care confirmă retrospectiv încrederea fără rezerve arătată de profesorii săi braşoveni de la începutul anilor ’90 (nu întâmplător cartea e dedicată memoriei lui Alexandru Muşina), contrasă în observaţia exactă a lui Gheorghe Crăciun: „Dumitru Crudu este un poet prolific, proteic (…) obsedat de o perpetuă fugă şi regăsire de sine”.

Când l-am citit prima oară pe Dumitru Crudu, la începutul anilor 2000, prima mea reacţie a fost de şoc receptiv: am înregistrat prospeţimea acelui discurs şi vitalismul pe care poetul basarabean îl pompa în textele sale, dar nu am aderat din prima la noutăţile pe care le aducea, la cotidianul contorsionat, la absurdul şi deriziunea din Falsul Dimitrie (în care intuiam o întâlnire regizată impecabil între Harms şi Samuel Beckett). Foarte prezent în contextul discuţiilor legate de apariţia „douămiismului”, deşi cu zece-doisprezece ani mai mare decât tinerii poeţi care citeau în cenaclul „Euridice” şi începeau să debuteze la Vinea, Pontica sau Timpul, l-am asociat o vreme pe Crudu beligeranţei şi entuziasmului cam ranchiunos al fracturiştilor – prin 2002-2003 Crudu participa de la distanţă la revista condusă de Marius Ianuş, părând polul mai discret, dar mai coerent şi din punct de vedere teoretic, şi ca practică textuală, al unei grupări care începuse deja să provoace (şi, în câteva rânduri, să scandalizeze) establishmentul literar, odată cu publicarea, în 1998, a „Manifestului fracturist”.

Ar fi necesare mai întâi câteva precizări orientative: în 1994, când debutează simultan cu Falsul Dimitrie (carte reeditată zece ani mai târziu, şi care dă în 2014 titlul antologiei de la Cartier) şi E închis, vă rugăm nu insistaţi, Dumitru Crudu e receptat cu oarecare dificultate, inerentă de altfel contextului literar al momentului – în acelaşi an apărea Arta Popescu (al doilea şi ultimul volum antum al lui Cristian Popescu), iar Ioan Es. Pop debuta cu Ieudul fără ieşire, aşa că toată atenţia părea îndreptată spre orientarea dominantă a momentului, reprezentată de scriitorii formaţi în cenaclul „Universitas” şi propulsaţi deopotrivă de zelul lui Laurenţiu Ulici, dar şi de PR-ul agresiv marca Dan-Silviu Boerescu. Atât de bine primită a fost în prima parte a anilor ‘90 apariţia în poezia românească a lui Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu sau Lucian Vasilescu, încât „90-ismul” a părut o afacere de familie a acestei grupări, excentricilor încă inclasificabili ai fenomenului (Nimigean, Andriescu, Coande, Ciupureanu, Crudu) rămânându-le să-şi aprofundeze filoanele şi păstrând astfel o motivaţie mai puternică de a se autodepăşi. În 2000, când publică antologia Podul, Ioan Es. Pop e deja un poet „clasic” al literaturii sfârşitului de secol, iar Cristian Popescu e truvabil doar cu selecţii restrânse (în Antologia generaţiei poeziei 80 a lui Alexandru Muşina sau în Poezia română actuală a lui Marin Mincu), în vreme ce Dumitru Crudu se află în centrul discuţiilor legate de apariţia unei noi generaţii literare, care pledează pentru o poezie cu un puternic sens eticist, adesea cu accente de stânga şi în care scrisul este inseparabil de biografic: „tu ai îmbătrânit / ca o privire fixă / ca o gură fără dinţi / deja / nu mai putem evita / călătoriile / în jurul becurilor aprinse / enorme / Aşa sunt şi ochii mei oare / acum / ca aceste becuri / Nu mai am poftă de nimic / de nimic / decât poate să beau / şi să mă gândesc la / cât de mult / ai îmbătrânit / t / u”.

Probabil că volumul de poezie în care „metoda” fracturistă e cel mai clar ilustrată rămâne Pooooooooooate (2004), în care Crudu face figură de poet experimental, cu o tehnică ireproşabilă, fără a rămâne însă la nivelul inovaţiei sau al provocării lingvistice fără acoperire existenţială: „timpul în care / eşti foarte / singurrrr şi / ameţeşti senzaţia de frigggg şi de / neputinţă voi căuta să nu am / niciun fel de responsabilităţi cum / era cândva / cândva eraaam cel care / sunt voi citi / sunt foarte / singurrrrr îmi vine să / urlu şi să mă agăţ cu / mâinile de tavan (...) / am trei limbi de fier în / gură / pune păr lângă uşă când mă / vezi / pune cenuşă sub / pernă când mă / auzi (...)”. Autentic, aşadar, în cel mai înalt grad, pentru că asta cereau în primul rând poeţii noului val, obsedaţi de „reinventarea emoţiei” şi de recuperarea „fiorului necontrafăcut al realităţii”, Dumitru Crudu se întorcea la poezie după opt ani ca un scriitor pe deplin format, care nu numai că adera la ideologia dominantă în cadrul promoţiei 2000, dar era, alături de mai tinerii Marius Ianuş, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu şi Domnica Drumea, unul dintre principalii ei exponenţi.

Nu-i vorbă, Crudu experimentase încă din Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente o formulă aparent minimalistă (după ce, în cărţile anterioare, îşi arătase disponibilitatea pentru ironie şi umor negru), propunând, după formula lui Marin Mincu, un discurs „(…) nud, descărnat, aproape de gradul zero”. Iată că după 18 ani intuiţiile lui Crudu se dovedesc câştigătoare – o parte importantă a liricii de după 2000 pare acum influenţată de acest spirit deziluzionat, de disperarea existenţială (pe care o critică leneșă și crispată a etichetat-o drept „mizerabilism”), de febricitatea şi de pregnanţa imagistică a poeziei falsului dimitrie: „Acum ochii tăi / ca două găuri în priză / Acum / bătrânii te plimbă / cu taxiul prin oraş / Acum / gura ta / ca o flacără de / brichetă / Odată / peste / cartier / planau / bărbaţii locului / Acum tu / singură ca un chibrit / unui bătrân / de 80 de ani / i se scurg / ochii / după tine / cred că el te-ar penetra şi / cu creştetul capului”.

Cumplită poezie de dragoste şi revoltă scrie în primele sale cărţi acest poet însingurat („dimitrie a iubit-o ca hârtiile care învelesc tortul / din toate părţile strângând-o cu putere în braţe / ce disperate sunt hârtiile rupte de tort ruşinate / ele îşi ascund ochii şi nu cred să mai aibă vreun / sens în viaţa asta noi nu mai avem nici un sens nici / un sens (…) / dimitrie a iubit-o gol ca cerneala care nu s-a transformat / încă în cuvinte printre farfuriile care se spărgeau o / iubea iar hainele lui care se tăvăleau în glod / păreau nişte rămăşiţe de la un mare ospăţ / nişte oase aruncate la câini”). Rătăcirea sa are ceva înfiorător care ne poate spune ceva despre anvergura, la scară personală, a unei traume istorice, despre eşecul edificării omului nou (sau mai curând, în cazul lui Crudu, născut şi crescut în epoca lui Brejnev, a lui „homo sovieticus”): „îmi duc singurătatea în geamantane / acasă / trecutul genunchilor mei / anul 1967 // atâtea unghii mi-am tăiat / un drum pe care nu am mers niciodată” („dimitrie”).

Au mai trecut opt ani până la următorul volum de versuri, Eşarfe în cer, timp în care D. Crudu s-a afirmat ca dramaturg (textele sale teatrale au fost montate în opt ţări), prozator (două romane şi un volum de povestiri) şi ca voce angajată pledând de la microfonul „Europei Libere” pentru democraţie şi normalitate în Republica Moldova. Eşarfe în cer e poate cea mai surprinzătoare carte scrisă până acum de Crudu, marcând o despărţire de poezia anterioară – nicăieri până la acest lung poem, care mi s-a părut a fi cea mai „rusească” relatare confesivă din literatura recentă, nu mai fusese într-o aşa de mare măsură un scriitor compasional, eliberat de orice strategie literară. Scris dintr-o suflare, îndoliat şi cu un acut sentiment al angoasei, poemul lui Crudu (pe care antologia de faţă îl reţine integral) e zguduitor ca Moartea lui Ivan Ilici şi intens ca faimosul kaddish al lui Allen Ginsberg, iar câteva dintre secvenţele care-l alcătuiesc („Camera ei”, „Trupul”, „Stăteam la fereastră”, „Mă învârteam prin curtea”, „Stau pe un scaun”) pot intra în orice antologie de poezie românească a ultimei jumătăţi de secol.

Nu am nicio îndoială: Falsul Dimitrie e cartea unuia dintre cei mai buni scriitori români pe care-i avem.

O întâlnire

Nu am mai stat de multă vreme de vorbă cu Mitoş.



o emisiune moderată de Alexandru Tiepac

Poemele de la Săvârşin

DN7

am văzut un camion fără frâne zburând

pe şoseaua udă am simţit o înţepătură caroseria

contorsionată împingându-se-n piele  

dinăuntru cineva se uita la mine zâmbetul

lui spulberat ca o floare de zgură

ei nu îmi dau voie să o ating

până la capăt spui tu doar acolo

trebuie să ne păstrăm obiceiurile dantura

vechile certitudini

până la capăt spui tu doar acolo

cineva îmi va spune pe nume chiar şi

după ce-mi voi uita numele doar acolo aş putea găsi

mângâiere

când apeşi un buton

scrie tu fericitule pentru că endorfine

îţi pompează în creier scrie tu care ai câştigat la loterie

şi-ţi plimbi ogarii în ropotele de aplauze ale

grădinarilor scrie tu bijutier migălos şi tu sultan al viperelor

despre fericire când coboară din cearcăn cum

se deschid orhideele când apeşi un buton

cum îţi pierzi minţile când apeşi pe un altul

Jorge Manrique

Al treizeci şi treilea titlu al Casei de Editură Max Blecher (asta dacă nu socotim şi numărul 13 al revistei „Poesis internaţional”) şi al patrulea din colecţia bilingvă „Orfeu”: Jorge Manrique (1440-1479), cu poemul Coplas a la muerte de su padre / Stihuri la moartea tatălui său, scris în a doua parte a secolului al XV-lea, în româneşte de Olivia Petrescu şi Diana Moţoc. Poate fi comandat de pe site-ul editurii, iar în curând va putea fi găsit şi în librăriile prietenoase cu lucrurile „out of fashion” cu care ne ocupăm noi. E pentru prima oară când e publicat în româneşte acest poem clasic al literaturii spaniole, scris de un autor contemporan cu Chaucer şi Villon. Câteva strofe din „Coplas” au apărut deja în „Poesis internaţional”, nr. 11 / decembrie 2012.