vineri, 30 august 2019

3 poeme de Petăr Ciuhov


Petăr Ciuhov (n. 23 iunie 1961, Sofia) este un poet și muzician bulgar, autor a șase volume de poezie și membru, împreună cu Ivan Hristov, al trupei Gologan. Poezia sa a fost tradusă în engleză, apărând în antologia The Season of Delicate Hunger (2014).

Petăr Ciuhov
foto: Ana Lazarova


Jesus Christ Superstar

Și eu am fost
la Hollywood

ploua
California era ca mama
însorită cu toți mai puțin cu mine

cu un nor numai al meu deasupra capului
am umblat printre mașini și hoteluri
apoi peste dealuri către marginea-ndepărtată a orașului
unde îngerii se adună să-și ia rămas-bun

am hoinărit prin deșert
am mers cu picioarele goale pe valurile mirajelor

m-am întors
am văzut numeroși oameni
venind după mine pe drum

spre Las Vegas



Ușor

E ușor să fii magician
dar cât de greu să fii iepure
trebuie să te bazezi pe dexteritatea altuia
pentru a vedea lumina zilei
să auzi aplauzele
care sunt pentru altcineva
și apoi să dispari la loc
în pălăria
neagră
fără fund



Catharsis

Părăsind camera de hotel
i-am uitat pulovărul,
iar ea – pe al meu.

Cred că m-am întors cu viteza luminii,
însă am găsit camera virgină.
Paturile sterile,
scrumierele curate
ca sufletul unui
nou-născut.

La garderobă desigur că nu am găsit nimic
cu excepția amurgului unui confesional –
am intrat, mi-am făcut cruce
și am început
să vorbesc.


traducere în limba română
de Claudiu Komartin

sâmbătă, 24 august 2019

Pasolini, „Unul dintre multele epiloguri”




Hei, Ninetto, îți amintești acel vis
despre care am vorbit de atâtea ori?...
Mă aflam în mașină și mergeam singur, cu scaunul
de lângă mine gol, iar tu alergai în urma mea;
lângă portiera pe jumătate deschisă,
alergai nerăbdător și obstinat, strigându-mi
cu lacrimi în glasul tău copilăros:
„Paolo, mă iei cu tine? Îmi plătești drumul?”
Era drumul vieții: și numai în vis
ai îndrăznit să mi te dezvălui și să îmi ceri ceva.
Tu știi foarte bine că acel vis e parte a realității;
și nu Ninetto din vis a rostit aceste cuvinte.
Mereu când vorbim despre asta te-mbujorezi.
Ieri seară, la Arrezzo, în liniștea nopții,
când paznicul a lăsat poarta în urma ta, închizând-o
cu lanțul, iar tu erai pe punctul de a dispărea,
cu surâsu-ți fulgerător și jucăuș mi-ai zis: Mulțumesc!
Mulțumesc, Ninè? A fost prima oară când mi-ai spus asta.
Iar apoi ți-ai dat seama și te-ai corectat, fără să-ți schimbi expresia
(tu ești maestru în asta), glumind:
„Îți mulțumesc pentru drum”. Călătoria pentru care voiai
să plătesc era, îți repet, călătoria vieții:
în acel vis de acum trei sau patru ani am înțeles
care era contrariul iubirii mele echivoce de libertate.
Acum când îmi mulțumești pentru călătorie... O, Dumnezeule,
când tu ești la închisoare, mă urc temător 
într-un avion care mă va duce departe. De viața noastră sunt insațiabil,
fiindcă ceva unic pe lume nu va putea fi niciodată consumat.

2 septembrie 1969

traducere de Claudiu Komartin

O notiță autobiografică


          Pe 23 august ar fi fost ziua fratelui bunicului meu, de la a cărui trecere se vor împlini curând douăzeci și trei de ani. Am mai notat pe undeva, cred că în epistolarul meu mai vechi cu Radu Vancu, o rememorare de pe la 5-7 ani cu acea vilă somptuoasă din Aviatorilor (cel puțin așa o revăd azi, când probabil că ar avea totuși alte dimensiuni decât cele înregistrate de privirea copilului de atunci). Îmi pare rău că nu am apucat să-l cunosc mai bine, a fost un om căruia tatăl meu i-a semănat în multe privințe, mai puțin ambițiile politice și implicit traiectoria de nomenclaturist și diplomat (a revenit din postul de ambasador la Damasc nu cu mult înainte de 1989, iar după tevatura de la loviluție, fostul lui coleg de facultate Iliescu l-a invitat să intre în FSN, însă l-a refuzat cu demnitate, spunând că visul lui, al unuia care crezuse în posibilitățile utopice ale comunismului, s-a destrămat – știu relativ puține despre cariera sa politică din anii '60-'70, dar răspunsul acesta este, după mine, admirabil – ar fi putut cu ușurință să fie unul dintre oamenii de bază ai FSN-ului, să prindă funcții și posturi în post-comunism, dar a preferat să-și petreacă ultimii ani de viață într-un fel de calmă decepție alături de soția sa, Etelka, ce i-a fost alături aproape o jumătate de secol). „Un om civilizat și influent” – este descrierea concisă și suficientă făcută unchiului tatei de către un domn (sau fost tovarăș, după preferință), ani mai târziu, în redacția „Ziarului de duminică”: am zâmbit, era de ajuns.
          Bunicul meu, Eugen, dansatorul mort într-un accident de vânătoare la treizeci și nouă de ani, în 1962, și mezinul său, Grigore, au fost cei doi fii ai primului Komartin născut în România, pe vremea Regelui Carol, din niște emigranți cu sânge foarte amestecat din Imperiul Austro-Ungar, ce-au coborât în Craiova la sfârșitul secolului al XIX-lea. Acolo au avut trei fete și un băiat – pe Mihail, al cărui stră-strănepot, Emanuel Mircea (al treilea, după copiii fratelui meu, Andrei Claudiu și Ioana Roxana), s-a născut, iată, 120 de ani mai târziu. Privindu-l pe băiatul meu am simțit nevoia să scriu aceste câteva rânduri de autodenunț genealogic.

duminică, 18 august 2019

Paul Daian la 65 de ani


Paul Daian
N-am văzut să se fi spus sau scris ceva despre faptul că poetul Paul Daian a împlinit pe 4 august 65 de ani. Cu toate că recent n-a mai produs mai nimic menționabil (în 2001 îi apăruse la Editura Vinea antologia SOFTWIN, în care am descoperit atunci un autor „de unul singur”, cu un flux teribil, și în general subapreciat, cu toate că, între 1987 și 2000, au scris despre el la superlativ N. Manolescu, Marin Mincu, Traian T. Coșovei sau Octavian Soviany), Daian e o prezență de neocolit a poeziei scrise la noi în ultimii cincisprezece ani ai secolului trecut. L-am ascultat cu mare interes la una dintre primele ediții ale cenaclului Euridice (unde eu eram mezinul care-l călca pe nervi pe Marin Mincu), mai exact a doua, în primăvara lui 2002, când a citit împreună cu Mircea Țuglea. Textele citite atunci aveau să devină un volum cu un titlu destul de dubios: Liderul zidit în lapte (2003). Mulți îl știu pe Daian din alte faze și contexte (legate de clovneriile lui, uneori sublime, de cele mai multe ori penibile, de la târgurile de carte, unde era un personaj celebru și nelipsit, ceva între un town crier și un țăcănit blând-pitoresc și ireverențios umblând cu o trompetă și un cocoș tranchilizat și strigând în gura mare tot felul de trăsnăi). Plachetele din ultimii ani, semnate Paul Daian Said și mai curând anonime (lucru pe care poate că Daian l-a dorit și căutat), nu scad valoarea poeziei crâncene și obsesive din cărțile sale de la sfârșitul secolului XX, începând cu Poeme sororale (1987) și trecând prin Turma de porci (1993), Trei poeme (1994), Cerul și ochii lui oblici (1996), Stângăcia în salut a femeii (1999) și Mingea de păr a vieții (2000). De căutat, de citit și eventual de făcut o analiză de literatură comparată, punându-l în relație cu poezia Angelei Marinescu. Pentru mine e un poet care a contat pentru o scurtă perioadă, pe la optsprezece-nouăsprezece ani, când eram îndrăgostit de Georg Trakl și, mai superficial (fiindcă nu îl înțelegeam nici cât îl înțeleg astăzi, ceea ce făcea să-i sporească fascinația), de Paul Celan.

sâmbătă, 17 august 2019

Epigrame


scrisul nu ajută la nimic, ai avut încă o dată dreptate, mamă.

gloria nu ajută la nimic, cu atât mai puțin ție, zbârcitule
care nu-ți mai încapi în piele de atâtea premii și de tumori.

anchetele nu ajută la nimic, inocentelor ce n-ați bănuit
nimic până în clipa fatală despre care scriu bocind
de trei săptămâni încoace toate curvele unei națiuni eșuate.

lanternele nu ajută la nimic, întunericul e deplin.

ceea ce credeai că știi nu ajută la nimic, sforile-au fost tăiate
și acum plutești în derivă, așteptând ca totul să devină
în sfârșit limpede și definitiv.

militantismul nu ajută la nimic, ocupanți ai cafenelelor
șarmante de pe malul stâng al autodistrugerii.

să-ți îneci amarul e ridicol când amarul e acel lucru
cu care te-au hrănit fără să-ți spună că există și

o altfel de viață, că viața poate fi trăită dincolo de legile lor
vicioase, de garanțiile contrafăcute ale reușitei sociale.

piscinele nu ajută la nimic, nu-i așa, Mihail Erbașu?

„cariera de succes” nu ajută la nimic când tona aia de căcat
în care te bălăcești înseamnă doar pierdere de sine și uzură.

rapoartele și statisticile nu ajută la nimic, nu e clar?

lacrimile nu ajută la nimic, credeți-mă, știu ce spun.

pagaia ruptă a lui Pațaichin nu e decât încă o dovadă că
pagaia se poate rupe când îți e lumea mai dragă.

drogurile nu ajută la nimic, decât dacă le iei de la cine trebuie.

„obținerea universalului prin idiomatic” e o idioțenie
pentru bătrâni intelectuali libidinoși, ne-am înțeles?

spitalele nu sunt decât o ruletă rusească pe care o joci
legat la ochi ca nenorocitul de Feodor în fața unui
pluton de execuție sarcastic și mult prea precis.

încrederea în tine nu ajută la nimic, decât în filmele cu ilegaliști.

trenurile nu ajută la nimic până nu deraiază
și poți coborî să verifici cum mai arată lumea pe dinafară.

înotăm zbârciți și cu mintea vraiște-n secularul crah,
în Valahia se alege praful până și de praf.

vineri, 16 august 2019

Pier Paolo Pasolini, „Poetul cenușii” (partea a doua)

Continuarea poemului „bio-bibliografic” scris de Pasolini în 1966, a cărui primă parte poate fi citită aici.



Cum am devenit marxist?
Ei bine... mergeam printre floricele primăvăratice,
albe și azurii, din acelea ce răsar imediat după ciuboțica-cucului
 cu puțin înainte ca acacia să se umple de flori
parfumate precum carnea care se descompune în dogoarea sublimă
a celui mai frumos anotimp 
și scriam pe malurile unor iazuri
care sunt numite, în ținuturile mamei mele, printr-unul dintre acele
cuvinte intraductibile, „fonde”,
împreună cu fiii țăranilor
care se scăldau cu inocență
(pentru că erau impasibili în fața propriei vieți
în vreme ce eu îi credeam conștienți de ceea ce erau)
scriam poemele din L'Usignolo della Chiesa Cattolica:
se întâmpla în '43:
în '45 totul avea să se schimbe.
Făcându-se ceva mai mari, acești fii de țărani și-au pus
într-o zi fularul roșu la gât
și au pornit-o către reședința cantonului, cu porțile
și micile sale palate venețiene.
În felul acesta am aflat că erau zilieri,
și că aveau patroni.
M-am alăturat lor și l-am citit pe Marx.

Mare e spiritualismul tău, America!
Dar va fi și mai mare când inocența lui se va elibera de iluzii.
Îl iubesc pe Ginsberg:
trecuse atât de mult timp de când nu mai citisem poemele unui poet-frate 
– cred că de pe vremea când,
în acest ținut al furtunilor și al ciuboțicii-cucului,
am citit cântecele grecești ale lui Tommaseo, și pe Machado.
Nici un artist, în nici o țară, nu este liber
pentru că este o negare vie.
Pound merge la închisoare precum Siniavski și Daniel,
iar Dl. Lennon i-a scandalizat pe toți, chiar și pe ruși, cred.

Cât despre mine,
un nevinovat nu e crezut niciodată.
De altfel, este prea ocupat să se gândească 
la un râu cu apă limpede între mari plaje de la poalele munților,
un râu ce curge sub soarele părinților săi, 
în alte vieți,
în vieți interpretate diferit,
într-un alt sens al vieții,
care nu este nici măcar al viselor,
numai dacă viața noastră nu e decât o umbră
peste viața adevărată, pe care nu o cunoaștem.

La Roma, din 1950 și până astăzi, în august 1966,
nu am făcut decât să sufăr și să muncesc cu voracitate,
Am predat, după acel an de șomaj și de agonie,
într-o micuță școală privată, pe douăzeci și șapte de dolari pe lună.
Între timp, tatăl meu ni se alăturase
și nu aduserăm niciodată vorba de fuga noastră
– a mamei și a mea.
A fost un fapt firesc, o mișcare-n doi timpi.
Am locuit într-o casă fără acoperiș, netencuită,
o casă de sărmani, la periferia extremă, lângă o-nchisoare.
Vara, praful era de-o palmă;
iarna, locul devenea o mlaștină.
Dar era Italia, Italia nudă, colcăitoare,
cu flăcăii și femeile ei,
cu „mirosurile de iasomie și de supă sărăcăcioasă”,
cu apusurile peste câmpurile scăldate de Aniene, cu munți de gunoaie.
Și, în ce mă privește,
cu visele mele integre de poezie.
În poezie, totul putea avea o rezolvare.
Mi se părea că Italia, descrierea și destinul ei
depindeau de ceea ce scriam eu
în acele versuri impregnate de o realitate imediată
și nu mai puțin nostalgică,
pe care o câștigasem cu sudoarea frunții.
Cert, atât cât poate conta, condiția mea economică era una mizerabilă:
faptul că aveam o cultură bogată
și eram plin de dragoste
nu însemna nimic,
însemna mult mai mult că erau zile 
când nu aveam nici măcar o sută de lire să pot merge la bărbier 
să mă rad:
situația mea financiară era, în vremea aceea,
sub numeroase aspecte,
similară cu a oamenilor în jurul cărora trăiam.
Asta ne făcea cu adevărat frați, sau cel puțin semeni.
Astfel am putut, cred, să-i înțeleg cu adevărat.
Iar pentru a-nțelege romanele mele intraductibile,
citiți prefața lui Oscar Lewis la romanul său, Copiii lui Sanchez:
despre asta e vorba.
La fel, și burghezia italiană poate fi rasistă.
Nu avusese încă prilejul,
un cât de mic prilej,
dar romanele mele au asmuțit-o. 
Am trăit ceea ce trăiește un negru la Chicago: teroarea.
Dar eu uit repede,
și toate terorile au devenit un lucru, un lucru special, acel lucru.
Și astfel am pus-o deoparte și am îndurat-o în măruntaie:
până am făcut un ulcer,
de care, cu siguranță, mai devreme
sau mai târziu, voi muri.
Murdară lovitură pentru visul neîntrerupt al tinereții mele!

În jurul meu, burghezia italiană este o bandă de asasini.
Și nu sper, desigur, la o primire mai bună
din partea burgheziei americane.
În lumea capitalului, viața este un pariu
pe care îl câștigi sau îl pierzi:
aceasta e condiția umană a laicității burgheze.
Cel care se expune, sau care mărturisește,
sau nu se teme de ridicol,
sfârșește prost: asta e legea.
Dragi americani, non-pacifiști și non-spiritualiști,
adică enormă majoritate dreptcredincioasă,
Dumnezeul vostru este un idiot
ca orice cetățean mediu
care își dorește din toate puterile și din tot sufletul
să fie precum ceilalți:
din cauza acestei iubiri nebune pentru egalitate, el urăște egalitatea.
Care dintre voi a plâns 
pentru tânărul grec condamnat la moarte 
pentru obiecție de conștiință?
Faceți-vă un scurt examen de conștiință:
cine nu a vărsat nici o lacrimă este un porc.

Însă eu acum nu fac decât un poem
bio-bibliografic, să ne întoarcem la argument:

Ragazzi di vita și Una vita violenta
sunt titlurile celor două romane ale mele
care au stârnit ura rasială a italienilor.
Scrise la mijlocul anilor '50.
Cât privește titlurile volumelor mele de poezie,
scrise în același răstimp, ele sunt:
Le ceneri di Gramsci,
La religione del mio tempo,
Poesia in forma di rosa.
În acesta din urmă ceva s-a sfărâmat:
probabil că era prezența,
pe care nu o conștientizam încă în mod direct,
a noii stângi americane, și influența de la distanță a lui Ginsberg.
Mi-am renegat în mod fals angajamentul,
dar asta fiindcă știu că angajamentul este ineluctabil,
și astăzi mai mult decât oricând.
Și astăzi, vă pot spune: nu trebuie să fii doar angajat în scriitură,
ci în viață:
trebuie să reziști scandalului
și furiei, mai mult decât oricând,
naiv ca animalul dus la abator,
cu tulburarea victimelor, exact așa:
trebuie să-ți rostești mai tare decât oricând disprețul
față de burghezie, să urli împotriva vulgarității ei,
să scuipi pe irealitatea sa, pe care a ales-o ca unică realitate,
să nu cedezi prin nici o faptă și prin nici un cuvânt
în ura totală față de ea, de poliția ei,
de magistraturile, de televiziunile și de ziarele ei:
iar aici,
eu, un mic-burghez care dramatizează totul,
așa de bine crescut de mama lui în spiritul blând și sfios
al moralei țărănești,
aș vrea să fac elogiul
murdăriei, al mizeriei, al drogului și al sinuciderii.
Eu, poet marxist privilegiat
care posedă instrumentele și armele ideologice pentru a combate,
și îndeajuns moralism pentru a condamna actul pur al scandalului,
eu, care sunt profund conformist,
fac acest elogiu pentru că drogul, oroarea, scârba și sinuciderea
sunt, împreună cu religia, singura speranță rămasă:
contestare pură și acțiune 
pe care se măsoară imensa nedreptate a lumii.
Nu este necesar ca o victimă să știe și să vorbească.

Apoi, în '60, am turnat primul meu film,
care se intitulează Accattone.
De ce am trecut de la literatură la cinematografie?
Aceasta este, printre întrebările previzibile ale unui interviu,
o întrebare inevitabilă, și ea mi-a fost pusă.
Răspundeam, așadar, că am făcut-o pentru a schimba tehnica,
că aveam nevoie de o nouă tehnică pentru a spune un lucru nou
sau, dimpotrivă, că spuneam același lucru mereu, și de aceea
trebuia să schimb tehnica: urmând variantele obsesiei mele.
Însă nu eram decât în parte sincer oferind acest răspuns:
adevărul era conținut de ceea ce făcusem până atunci.
Apoi am realizat
că nu despre o tehnică literară era vorba, una aparținând
limbii în care scriam,
ci era ea însăși o altă limbă...
Și atunci am mărturisit rațiunile obscure
ce mi-au prezidat alegerea:
de câte ori nu spusesem, mâniat și ireverențios,
că vreau să renunț la cetățenia mea italiană!
Ei bine, abandonând limba italiană
și, o dată cu ea, puțin câte puțin literatura,
eu renunțam la naționalitatea mea.
Îmi negam originea mic-burgheză,
întorceam spatele la tot ceea ce înseamnă să fii italian,
protestam cu ingenuitate, înscenând o abjurare
ce mă exalta 
în aceeași măsură în care mă umilea și mă castra.
Pentru că cinematografia nu este doar o experiență lingvistică,
ci, tocmai în măsura în care e cercetare lingvistică, devine
o experiență filozofică.


traducere de Claudiu Komartin

luni, 12 august 2019

„Orgi și altare demontate”: Constantin Abăluță la Muzeul de Artă Recentă




Miercuri 14 august, la Muzeul de Artă Recentă (Bd. Primăverii 15, București), continuă întâlnirile cu și despre poeți (și legăturile lor cu celelalte arte), după cele din lunile trecute care i-au avut în centru pe Angela Marinescu & Mariana Marin („Gorgonă sau înger. Satul prin care mă plimbam rasă în cap”, pe 24 aprilie), Leonid Dimov & Florin Pucă („Cu Leonid Dimov și Florin Pucă în Eleusis și Oniria”, pe 18 mai) și Sorin Gherguț în dialog cu Dan Popescu („Ce este, este destul de complicat”, pe 22 iulie).
Întâlnirea cu C. Abăluță va fi nu doar despre poezia sa din cei cincizeci și cinci de ani de la debut, ci și despre activitatea discretă, dar foarte serioasă, de grafician (nu prea se știe că Abăluță a creat în anii '70 cărți-obiect foarte speciale și că și-a „montat” cap-coadă majoritatea volumelor, ilustrate chiar de el, cu tot felul de experimente vizuale care îi completează de minune explorările poetice).
Titlul întâlnirii este dat de antologia pe care i-am editat-o și prefațat-o, „Orgi și altare demontate. Poeme alese (1968-2018)”, ce va apărea la începutul toamnei la Editura Cartier.
Plănuim o serie de evenimente lunare la Muzeul de Artă Recentă, pentru care am propus titlul „Poezie, MARe ți-e grădina! Cuvânt și imagine la Muzeul de Artă Recentă”.

vineri, 9 august 2019

Costumul alb, de Blaise Cendrars


Blaise Cendrars (1887-1961)

Mă plimb pe pod în costumul meu alb cumpărat la Dakar
Încălțat cu espadrilele luate din Villa Garcia
Ținând în mână basca pe care am adus-o de la Biarritz
Buzunarele-mi sunt pline cu țigări Caporal Ordinaire
Din când în când prizez din cutiuța de lemn găsită-n Rusia
Fac să zornăie mărunțișul din buzunare și o monedă de-o liră din aur
Am batista mea mare calabreză și chibrituri de ceară
Dintre acelea lungi cum nu găsești decât la Londra
Sunt curat spălat frecat mai îngrijit decât e puntea
Fericit ca un rege
Bogat ca un miliardar
Liber precum un om.


traducere de Claudiu Komartin

joi, 8 august 2019

Pier Paolo Pasolini, „Who is me. Poetul cenușii” (I)

Relativ puțin cunoscut, lungul poem autobiografic „Who is me. Poeta delle ceneri” a fost scris în 1966 la New York, ca răspuns la o serie de interviuri filmate cu Jean-André Fieschi (1942-2009), puse sub titlul Pasolini l'enragé. Găsit de Enzo Siciliano printre manuscrisele lui PPP, a fost publicat postum, mai întâi în „Nuovi argumenti” (1980), și ulterior în primul volum al Operelor complete pasoliniene, Bestemmia. Tutte le poesie (1993).




M-am născut într-un oraș plin de porticuri, în 1922.
Am deci 44 de ani, pe care nu-i arăt câtuși de puțin
(nu mai departe de ieri, doi sau trei soldați,
într-un boschet de centură,
mi-au dat 24 de ani – bieți flăcăi ce l-au luat pe-un copil
drept cineva de vârsta lor);
tatăl meu a murit în '59,
mama trăiește.
Plâng și acum de fiecare dată când mă gândesc
la fratele meu Guido,
partizan ucis de alți partizani, comuniști
(făcea parte din Partidul Acțiunii;
eu sunt cel care îl sfătuise să se înscrie acolo,
el începuse Rezistența în rândurile comuniștilor),
în niște munți blestemați, la o graniță despădurită
din Prealpii cei pustiiți, cu dealuri mici, cenușii.
În ce privește poezia, am început să scriu la șapte ani:
dar nu eram precoce decât după voință.
Eram un „poet de șapte ani” – ca Rimbaud 
dar numai în viață.
Acum, într-un sat aflat 
între mare și munte,
unde izbucnesc mari furtuni, 
iarna plouă mult,
în februarie munții par limpezi ca sticla,
răsărind dincolo de crengile jilave,
apoi peste șanțuri se ivesc primăverile inodore,
iar vara, parcelele mici de porumb
alternează cu cele de lucernă, de un verde sumbru
conturându-se sub cerul de un albastru pastelat
ca un peisaj misterios oriental,
acum, în satul acesta găsesc o ladă plină cu manuscrise
ale unuia dintre numeroșii copii poeți.

Cel mai important lucru din viața mea
a fost mama
– căreia i s-a adăugat, acum, doar Ninetto.
În '42, într-un oraș unde ținutul meu natal
este într-o asemenea măsură el însuși
încât pare un tărâm de vis,
cu marea sa poezie a non-poeticului,
un furnicat de țărani și meșteșugari,
trai bun, vinuri bune, carne bună,
oameni cuviincioși și robuști, un pic vulgari dar sensibili,
în acest oraș am publicat primul meu volum de versuri,
cu un titlu conformist, Poesie a Casarsa,
dedicat, din conformism, tatălui meu,
care l-a primit în Kenya,
unde era prizonier, victimă ignară
și lipsită de spirit critic
a fascismului.
Când l-a primit, știu că a simțit o imensă plăcere:
eram mari dușmani,
însă dușmănia dintre noi ținea de destin, era dincolo de noi.
Și, ca semn al urii noastre, semn ineluctabil,
semn care, pentru o anchetă științifică,
nu minte
– nu poate minți –,
această carte ce îi era dedicată
fusese scrisă în dialect friulan!
Dialectul mamei mele!
Dialectul unei lumi micuțe
pe care nu putea să nu o disprețuiască 
dar și să o accepte
cu răbdarea unui tată...
Și asta din cauza unei contradicții anterioare:
una dintre cele care, de asemenea, nu îi pot înșela
pe oamenii de știință!
În locul unde se vorbea acest dialect 
se îndrăgostise el de mama mea.
Astfel, prin ea, lumea aceea micuță, inferioară,
țărănească, săracă, pe care-o disprețuia,
l-a transformat în sclav:
dar, nici de data aceasta, el nu a înțeles.
Nu știa că această iubire devenise stăpânul său,
această iubire care, prin intermediul unei femei-copil
frumoase (mama mea!), cu un piept frumos și un suflet prea inocent,
de înger nepregătit să trăiască altundeva decât într-un sat,
îi spulberase toate certitudinile morale
de biet bărbat pregătit să fie el stăpânul.
Astfel că acest dialect 
era ceva diabolic.
Centrul a o mie de contradicții.
Și cea mai usturătoare dintre toate era că nu putea fi admis,
fiind consfințit de editarea și de paginile candide ale
acestei plachete de versuri al cărei Autor era
fiul său de douăzeci de ani.
Nu puteam așadar nici măcar să începem – dat fiind
că ele erau inadmisibile 
examenul acestor contradicții, ce au fost
ca niște nori negri,
ca niște tunete înspăimântătoare,
semn al înfrângerii totale și al morții
pe fondul orizontului luminos al orgoliului
unui tată prizonier.
Sigur, la sfârșitul războiului
s-a întos în Italia, cu volumașul de versuri friulane
în valiză.
Relicvă sacră, amintire de familie,
atestare a grandorii,
fie ea și numai viitoare.
Trebuie să mai spun că tatăl meu 
era de acord cu fascismul.
Și iată ce-a de-a doua contradicție, una publică, de astă dată:
fascismul nu tolera dialectele, semne ale
unității nedesăvârșite a locului în care m-am născut,
realități inadmisibile și nerușinate
în ochii naționaliștilor.
De aceea, despre cartea mea nu s-a scris nimic în revistele oficiale.
Iar Gianfranco Contini a trebuit să-și trimită articolul
(cea mai mare bucurie literară din viața mea)
la un ziar din Lugano.

Odată cu sfârșitul fascismului, 
începu și sfârșitul tatălui meu.
Ceea ce spun aici despre fascism este un alibi,
prin care justific și ura mea,
nedreaptă, față de acest om:
și mai trebuie să spun că este o ură amestecată în chip oribil
cu compasiunea.
Acum când, fără să o merit,
am 44 de ani – aproape vârsta pe care o avea el în vremea
primelor mele poeme –,
îl văd în afara istoriei mele personale,
într-un episod care îmi este cu desăvârșire străin,
în care sunt un erou obiectiv vinovat.
Pentru că trebuie să-mi amintesc că,
dincolo de dragostea mea inițială pentru mama,
a existat o dragoste pentru el:
și era o dragoste senzuală.
Trebuie să-mi amintesc primii mei pași de copilandru de trei ani
într-un oraș pierdut printre munți,
cu aer ușor austriac,
aproape de izvoarele unui râu
purtând un nume ce amintește de război și de mizerie,
un râu cu apă limpede între mari plaje,
la poalele munților,
– pașii mei micuți pe marginea unui drum
bătut de un soare ce nu avea legătură cu viața mea,
ci cu viața părinților mei,
către șanțul în care tatăl meu, un bărbat încă tânăr, 
se pregătea să urineze...
Mai trebuie să adaug,
pentru a-ncheia această poveste – care detonează în întregul poemului meu 
că aceste versuri friulane sunt cele mai frumoase ale mele
(împreună cu cele scrise la 23-24 de ani,
publicate mai târziu sub titlul La meglio gioventù,
și cu versurile scrise în italiană în aceeași perioadă,
născute din această profundă elegie friulană
de masochist, exhibiționist și masturbator,
printre duzii și viile privite cu cel mai neprihănit ochi din lume);
aceste versuri se intitulează L'Usignolo della Chiesa Cattolica,
iar falsetul lor încă este o muzică atroce
și subtilă care, de acolo de jos, mă fascinează și mă atrage-n trecut.
Nu vă pot spune nimic altceva
despre perioada
petrecută în acest ținut al furtunilor
și al ciuboțicii-cucului,
o fărâmă de Orient
la granița mic-burgheză cu Austria:
jurnaliști italieni fasciști
sau doar anticomuniști
o vor face, poate, într-o bună zi.

Am fugit împreună cu mama,
doar cu o valiză și câteva bucurii care se dovediră false,
luând un tren 
lent precum trenurile de marfă, prin câmpia friulană
acoperită de un strat ușor și tare de zăpadă.
Ne îndreptam spre Roma.
Plecam, așadar, abandonându-l pe tatăl meu
lângă o sobă în jurul căreia stăteau strânși oamenii sărmani,
cu vechea lui manta soldățească,
crizele oribile de furie de cirotic
și obsesiile lui paranoice.
Am trăit această pagină de roman, singura din viața mea:
pentru restul,
am trăit în sânul unui poem liric,
ca posedat de el.
Aveam printre manuscrise și primul meu roman:
era perioada filmului Ladri di biciclette,
iar oamenii de litere descopereau Italia.
(Acum nu mai sunt un om de litere,
îi evit, nu am nimic de-a face
cu premiile și revistele lor.)

Ajunserăm la Roma, 
ajutați de un unchi blând,
căruia îi semăn în unele privințe:
eu trăiam așa cum poate trăi
un condamnat la moarte,
gândindu-mă mereu la lucruri
pe care le purtam ca pe o povară 
dezonoare, șomaj, mizerie.
Mama a trebuit să lucreze pentru un timp ca femeie-n casă.
Iar eu nu mă mai vindecam de acest rău.
Pentru că sunt un mic-burghez,
și nu știu să zâmbesc... ca Mozart...
Într-un film – intitulat Uccellacci e uccellini 
am încercat, ce-i drept, să fac comedie,
suprema ambiție pentru un scriitor,
dar nu am reușit decât în parte
pentru că sunt un mic-burghez
și am tendința să dramatizez totul.


traducere de Claudiu Komartin

luni, 5 august 2019

Explozii controlate




          Un nou volum semnat Angela Marinescu sau Angela Marcovici e întotdeauna un eveniment. Și totuși, despre cartea recentă a unuia dintre cei mai admirați poeți români nu cred să se fi scris în cele două luni de la apariție. Jurnal scris în a treia parte a zilei & SOLDAT. Umbre ale trecutului pe câmpul de luptă (frACTalia, 2019) nu a apărut în regim samizdat sau clandestin, variante editoriale care o prind bine pe A.M. (dovadă excelentele concentrate din trecut, Tăcere sexuală, respectiv Intimitate), dar este un volum cu o construcție mai specială, ce reia, în prima parte, un jurnal din 2000-2001, care poate fi citit și ca o carte de eseuri poetice (la care a adăugat acum câteva pagini noi, scrise în 2018). Jurnal scris în a treia parte a zilei (2003) fusese prins și în cel de-al treilea volum al Opere-lor complete scoase de Charmides acum trei ani. Oricum, pe mine poemele noi din cartea scoasă de frACTalia sunt cele care mă interesează în primul rând și pe care le așteptam.
          Aproape șaizeci de texte dintre care pe o parte le citisem în câteva reviste (mai întâi pe site-ul Subcapitol, apoi în „Apostrof”  poemul lung și bombastic cu care începe SOLDAT..., iar în „Observator cultural”  câteva dintre poeziile de după acesta), în care A.M. continuă explorarea interioară și de limbaj care trece în ultimul deceniu prin Probleme personale (2009), Intimitate  (2013) și poemele inedite din Subpoezie. Opere complete (2016).
          Recunosc din start: sunt inaderent la poemul cu care începe Soldat. Umbre ale trecutului pe câmpul de luptă – sau poate că îmi lipsește în momentul acesta disponibilitatea de a-l recepta. Sunt interesat de scriitura Angelei M. chiar și atunci când e repetitivă sau e de o exagerată locvacitate, i-au reușit nu de puține ori lucruri memorabile și în tipul acesta de decopertare psihologică și autobiografică, dar sunt aici lungimi superflue, o discursivitate greoaie cu care nu rezonez. Textul, vălurit pe zece pagini de carte, e în esență un poem de dragoste și moarte (revolta fiind înscrisă în ADN-ul poetei, e și redundant să o mai menționezi), cu secvențe abrazive, scrise în dicteu, act de purgație confesivă în care subiectul vrea să descarce tot. Poate de aceea, în întregul său textul are scăderi de tensiune, verbiaje și „burți”. Orizontul metafizic al poeziei Angelei M. e bruiat și bruscat voluntar  ar fi funcționat, poate, mai bine, ca experiment radical, o carte întreagă scrisă așa, ca un fel de cronică de familie/ monolog fragmentat/ răfuială cu propria alcătuire biologică, împletindu-se pe un poem de dragoste („dragostea mea patologică pentru tot ce este nereușit, sălbatic, primitiv / viclean”) având în centru două figuri masculine (M.N., tânărul medic viril, obiect al dorinței, și Alex, fiul însoțit de o droaie de epitete tandre și flagelante) care ajung să constituie, împreună cu instanța poetică, o triadă (admit că „trei lacrimi într-un pahar opac” e o imagine frumoasă și neașteptată în context). Fără să mai insist, nu mă convinge ca poemele mai concentrate, mai sincopate, ghilotinate la milimetru. Ca orice poet care acceptă riscurile majore, care nu poate trăi și nu poate scrie în absența lor, și A.M. are voie să mai pălăvrăgească, simțindu-se la adăpostul unei structuri vizionare și al febricității care îi traversează întregul parcurs, început acum cincizeci de ani cu Sânge albastru.
          O observație secundară, peste care nu aș vrea să trec pentru că nu poți fi cu o asemenea poezie altfel decât sincer: ar trebui ca din vocabularul Angelei M. să iasă cuvântul „autist”, de care a ajuns să abuzeze într-un fel cam râzgâiat, dar mai ales impropriu (chiar și dacă am avea în vedere doar sensul său figurat): „eu nu știu nimic, sunt autistă, / faceți un afiș cu un cap de fată autistă, prindeți-l pe un perete / din centrul orașului, cu ceva din fier și nu cu lipici (...)”. Mai întâi de toate, sunt sigur că am mai citit ceva de felul acesta și în Intimitate, ceea ce nici măcar n-ar fi o problemă în sine. Pe de altă parte însă, a devenit în ultimii ani foarte supărătoare intrarea cuvântului „autism” în vocabularul curent cu un sens denaturat, folosirea sa nefericită în contexte fără legătură cu ceea ce este de fapt, adică o afecțiune dramatică, ce are patologia și tulburările ei particulare. Nu mi se pare mai acceptabilă în literatură decât în discursul unui politician inept care vorbește vrute și nevrute.
          De ce admirăm scrisul Angelei M.? Fiindcă, imposibil de desprins de corporalitate și de visceral („Scrisul meu este trup. (...) Scrisul meu este revelația trupului meu”, nota în jurnal, la capătul unei însemnări din 8 februarie 2001), scrisul este un șir de explozii controlate într-un timp care este al extincției și al dispariției inexorabile. Dorința de autodistrugere, „sângele”, „întunericul”, „tehnica”, referințele religioase (imaginea recurentă a „sondelor din picioarele lui Hristos” e șocantă și cu impact imediat asupra cititorului, dar mă provoacă să-l citez pe Bielinski din celebra epistolă scrisă înainte să moară lui Gogol: „Dar ce caută Hristos în toate astea?”) fac parte din instrumentarul brevetat al celei ce mărșăluiește „cu viteza muribundă a unui melc” și cu presentimentul tot mai acut al morții. Și căreia biserica, „unul dintre focarele toxice / ale ortodoxiei”, îi este „inaccesibilă”, cum și ajutorul pe care ar vrea să-l „smulgă” unei divinități apropriate pe filieră gnostică și identificabilă cu Demiurgul cel Rău („nu am dreptul la ajutorul Tău / nu are nimeni dreptul / decât cel care nu crede / în Tine / Tu ești singurul psihotic autentic”).
          O spunea Marcel Moreau în Artele viscerale: „Emoția de a fi un om viu nu e decât rareori dată în toate privilegiile ei. Doar mirarea, neîncetat reînnoită, de a fi în viață ne poate conduce la inventarul energiilor fantastice care mugesc în străfundurile noastre”. Acest muget, acest surplus de vitalitate (pe care, printr-un raționament echivoc ce îi e propriu, poeta îl pune în relație cu boala de mai târziu) apare într-un pasaj din jurnal datat 6 mai 2001: „Când eram foarte tânără, tatăl meu obișnuia să-mi spună că sunt băiatul lui, deoarece aveam o energie prea mare și mă jucam prea mult. (...) Aveam foc în vene, cum se spune (...), eram făcută din foc, și curtea în care îmi etalam virtuțile de jucătoare înrăită cu focul era la rându-i făcută dintr-un foc negru și verde. Dar, spre seară, focul părea să fie surprins mereu de ceva necunoscut lui, ceva ce îi diminua strălucirea, din interior (...). Această slăbire a intensității focului din obiecte și din ființe  ce mie mi se arăta în fiecare înserare, cu un cutremur scurt, o resimțeam dureros. Începeam, brusc, să mă tem de ceva fără nume.”
          Rememorând, în aceeași intrare din jurnal, „primul Hamlet din existența mea”, scrie: „și scena în care s-a arătat prințului Hamlet, noaptea, exact la ora 12, fantoma tatălui său a reprezentat pentru mine începutul unei iubiri cu întunericul ce durează și astăzi” – iar secvența aceasta se leagă direct de două dintre poemele noi, după părerea mea cele mai bune din carte, ce merită transcrise integral:

***

în spațiul dintre mine și Tine
s-au întâmplat atâtea lucruri
neobișnuite cât semințele de
floarea soarelui vara
pe întuneric
rele unele bune altele
nu pot să le socotesc
mă macină gândul morții
pe Tine nu Te macină decât
narcisismul dumnezeirii Tale
Te întărește gândul morții noastre
crești văzând cu ochii
pe măsura efemerului
și veșnicului nostru sfârșit
dar s-a mai întâmplat ceva
ce mă doare
ca sabia otrăvită a lui Hamlet
adică sabia care l-a otrăvit pe Hamlet
când aveam 14 ani
vârsta la care
s-a adăugat tuberculoza
de abanos și sânge


***

Tu ești pasărea neagră din timpul tristeții
pentru că așa scrie în cărți
eu sunt pasărea neagră din câmpul tristeții
pentru că așa scrie în cărți
să nu spui că și cartea și viața
sunt același lucru
dacă n-ar exista cartea
n-ar exista viața
dacă n-ar exista viața
n-ar exista cartea
Biblia este un nor imens
din care va ploua până la sfârșit
noi suntem uzi
și apoi ne uscăm
uscați ca iasca
intrăm și ieșim din morminte
mai ales noaptea la ora 12
când fantomele ne spun adevărul
adevărul este o plăcere
cât cerul și pământul la un loc
pe aici rătăcim
noi plini de limfă și de plăcere
noi plini de limfă și de durere
cretinilor nimic nu este justiție
cretinilor nimic nu este plăcere
cretinilor totul este numai durere
acum când părul negru dispare
acum când părul pubian reapare
ca iarba peste morminte

          Eretică într-un grad pe care nu l-a mai atins nici un alt poet român, A.M. își face excelent jocul favorit (de a fi „supra-expusă, cu obstinație, fără rest, obscurului din jur”, după cum notase în jurnal la sfârșitul anului 2000) în aceste poeme de vendetă ontologică și misticism pieziș. Nu la aceeași temperatură (deși se vor la fel de vehemente și de tranșante) sunt câteva texte care încearcă, urmând moto-ului din Simone Weil, să justifice titlul volumului: „sunt soldat / atât cât încape / în gaura din diamant a părului negru / tăiat cu toporul însuflețit / al lumii // vorbesc despre noapte / vorbesc despre noapte / scriu despre moarte”; „(...) așteptați ceva ce se poate privi / și vedea / în timpul de dinaintea / timpului / și în spațiul liniștit / de dincolo de oceane / între ele durerea mea / de soldat cu menstruație”. Mai încolo, un splendid început de poem în care își arată disponibilitatea și pentru alte modalități de transfigurare: „bătrânețea este un câine de fier / pe care l-am desenat pe o piatră / și apoi am scos piatra care reprezenta câinele din desen / și a rămas doar o formă înfricoșătoare și goală de câine / noi am văzut-o și am alergat spre acea formă”, deși finalul textului e telefonat și din cu totul alt film: „profesorul de limba română sărută mâna fină a elevei / eleva se lasă sedusă de sărutul unei săbii japoneze”.
          În rest, versuri de dragoste fără speranță pentru un avatar al lui M.N. din primul text, numit acum, în câteva poeme nici prea-prea, nici foarte-foarte, „Suiram”. Angela M. își permite voluptatea de a camufla identitatea destinatarului acestor texte, e aici ceva naiv-adolescentin care umanizează și îmi face simpatic discursul acesta amorezat care mai detensionează, mai slăbește chingile poeziei sale cătrănite și neconcesive: „Suiram, în dimineața cu soare ce te poate orbi / dacă nu ești atent / am observat că sunt murdară și nespălată de atât de mult timp / pentru că nu mai pot să te scot de pe mine”; „te vreau pe tine tinere domn / tu ești amabil – sadism și miros de trandafiri sălbatici / îți aud vocea gâtuită de bărbat singur / obsedat până la Dumnezeu.
          Mai sunt destule poeme remarcabile în Soldat, sunt de neocolit „Recviem” sau „Poem februarie 2017” – acesta din urmă dedicat surorii, Oltea, cea care „își miroase iubirea și urlă / își zgârie iubirea și urlă / ea nu cunoaște tehnica și mașina / este handicapată și fină și trăiește la limita dintre urâțenie și frumusețea insuportabilă”. Nu prea înțeleg rolul versurilor în franceză, scrise în italice la sfârșitul a patru poeme de la finalul cărții, reluând versuri românești din corpul textelor respective. Mi-aș fi dorit să fie măcar scrise corect (de altfel, singurele typos din carte aici le-am întâlnit, la pag. 260 și 273), dar poate, mai știi?, sunt licențe poetice.
          Volumul se încheie cu un poem declarativ, care dă pe afară de atâta „eu”, încheindu-se într-o cheie binecunoscută, purtând marca inconfundabilă și ireproductibilă a Angelei M.: „sunt un monstru o comunistă o / postumană cu mâna pe inimă care / scrie ca și când ar cânta imnul / brutal al președintelui nebun / din camera de spital a lui / Marius Ianuș”. Nimic mai logic: dacă tot avem atâta Hristos și Dumnezeu, n-avea cum să lipsească din acest volum Marius Ianuș. Cercul se închide, soldatul își continuă campania și „jocul de foc”.

joi, 1 august 2019

Despre dor și moarte cu zile. O elegie cu stomacul în gât



Aici, unde oamenii otrăvesc pisicile și câinii vecinilor lor
fără nici o tresărire.
Aici, unde caii sunt bătuți la sânge și lăsați să moară de foame
din ciudă sau din prostie.
Aici, unde în curând nu vom mai putea respira
fiindcă am tăiat plămânul pământului
bucățică cu bucățică.
Aici, unde ursoaice cu puii lor, puținele animale
pe care nu le-am supus sau care nu au primit darul
nostru cel mai de preț, extincția,
sunt ținute la distanță de pubelele în care aruncăm
cu nemiluita resturile mesei de seară.
Aici, unde oamenii mor cu zile din nepăsarea aproapelui
lor care nu mai crede, nu mai simte,
a cărui umanitate a obosit și nu are
nici o dorință de vindecare.
Aici unde ură. Și nepăsare. Și silă gata să-ți arunce în față
veninul atâta timp adunat,
care îi este deopotrivă blestemul și hrana.

„Ca floarea câmpului e viața omului”, vorba celebrului prozator
pe care prietenul meu pregătit să-nceapă
o viață nouă la opt mii de kilometri de casă
l-a citat cu amărăciune la masa pe care
lumina cădea în după-amiaza de iulie
pe mâinile noastre subțiri și stângace,
mai îndreptățită decât oricând să cadă fără milă,
ca pe orice alt lucru ce moare.
Mă gândesc la prietenii plecați departe, în țări ale căror nume
nu mai vreau să le țin minte.
De fapt, pe măsură ce aflu tot mai multe despre mine
și-ai mei, nu prea mai vreau nimic.
Aș vrea să mai pot. Nu îmi iese.

Mă gândesc la toți prietenii mei plecați,
la vorbele noastre amețite de același aer de iulie
din vremuri care par mai îndepărtate
decât bătăliile de pe Câmpiile Catalaunice sau de la Trafalgar,
la planurile înflăcărate de a face curățenie:
de a ne revendica lumea.

Nu se va mai întoarce nici unul.