M-am născut într-un oraș plin de porticuri, în 1922.
Am deci 44 de ani, pe care nu-i arăt câtuși de puțin
(nu mai departe de ieri, doi sau trei soldați,
într-un boschet de centură,
mi-au dat 24 de ani – bieți flăcăi ce l-au luat pe-un copil
drept cineva de vârsta lor);
tatăl meu a murit în '59,
mama trăiește.
Plâng și acum de fiecare dată când mă gândesc
la fratele meu Guido,
partizan ucis de alți partizani, comuniști
(făcea parte din Partidul Acțiunii;
eu sunt cel care îl sfătuise să se înscrie acolo,
el începuse Rezistența în rândurile comuniștilor),
în niște munți blestemați, la o graniță despădurită
din Prealpii cei pustiiți, cu dealuri mici, cenușii.
În ce privește poezia, am început să scriu la șapte ani:
dar nu eram precoce decât după voință.
Eram un „poet de șapte ani” – ca Rimbaud –
dar numai în viață.
Acum, într-un sat aflat
între mare și munte,
unde izbucnesc mari furtuni,
iarna plouă mult,
în februarie munții par limpezi ca sticla,
răsărind dincolo de crengile jilave,
apoi peste șanțuri se ivesc primăverile inodore,
iar vara, parcelele mici de porumb
alternează cu cele de lucernă, de un verde sumbru
conturându-se sub cerul de un albastru pastelat
ca un peisaj misterios oriental,
acum, în satul acesta găsesc o ladă plină cu manuscrise
ale unuia dintre numeroșii copii poeți.
Cel mai important lucru din viața mea
a fost mama
– căreia i s-a adăugat, acum, doar Ninetto.
În '42, într-un oraș unde ținutul meu natal
este într-o asemenea măsură el însuși
încât pare un tărâm de vis,
cu marea sa poezie a non-poeticului,
un furnicat de țărani și meșteșugari,
trai bun, vinuri bune, carne bună,
oameni cuviincioși și robuști, un pic vulgari dar sensibili,
în acest oraș am publicat primul meu volum de versuri,
cu un titlu conformist, Poesie a Casarsa,
dedicat, din conformism, tatălui meu,
care l-a primit în Kenya,
unde era prizonier, victimă ignară
și lipsită de spirit critic
a fascismului.
Când l-a primit, știu că a simțit o imensă plăcere:
eram mari dușmani,
însă dușmănia dintre noi ținea de destin, era dincolo de noi.
Și, ca semn al urii noastre, semn ineluctabil,
semn care, pentru o anchetă științifică,
nu minte
– nu poate minți –,
această carte ce îi era dedicată
fusese scrisă în dialect friulan!
Dialectul mamei mele!
Dialectul unei lumi micuțe
pe care nu putea să nu o disprețuiască –
dar și să o accepte
cu răbdarea unui tată...
Și asta din cauza unei contradicții anterioare:
una dintre cele care, de asemenea, nu îi pot înșela
pe oamenii de știință!
În locul unde se vorbea acest dialect
se îndrăgostise el de mama mea.
Astfel, prin ea, lumea aceea micuță, inferioară,
țărănească, săracă, pe care-o disprețuia,
l-a transformat în sclav:
dar, nici de data aceasta, el nu a înțeles.
Nu știa că această iubire devenise stăpânul său,
această iubire care, prin intermediul unei femei-copil
frumoase (mama mea!), cu un piept frumos și un suflet prea inocent,
de înger nepregătit să trăiască altundeva decât într-un sat,
îi spulberase toate certitudinile morale
de biet bărbat pregătit să fie el stăpânul.
Astfel că acest dialect
era ceva diabolic.
Centrul a o mie de contradicții.
Și cea mai usturătoare dintre toate era că nu putea fi admis,
fiind consfințit de editarea și de paginile candide ale
acestei plachete de versuri al cărei Autor era
fiul său de douăzeci de ani.
Nu puteam așadar nici măcar să începem – dat fiind
că ele erau inadmisibile –
examenul acestor contradicții, ce au fost
ca niște nori negri,
ca niște tunete înspăimântătoare,
semn al înfrângerii totale și al morții
pe fondul orizontului luminos al orgoliului
unui tată prizonier.
Sigur, la sfârșitul războiului
s-a întos în Italia, cu volumașul de versuri friulane
în valiză.
Relicvă sacră, amintire de familie,
atestare a grandorii,
fie ea și numai viitoare.
Trebuie să mai spun că tatăl meu
era de acord cu fascismul.
Și iată ce-a de-a doua contradicție, una publică, de astă dată:
fascismul nu tolera dialectele, semne ale
unității nedesăvârșite a locului în care m-am născut,
realități inadmisibile și nerușinate
în ochii naționaliștilor.
De aceea, despre cartea mea nu s-a scris nimic în revistele oficiale.
Iar Gianfranco Contini a trebuit să-și trimită articolul
(cea mai mare bucurie literară din viața mea)
la un ziar din Lugano.
Odată cu sfârșitul fascismului,
începu și sfârșitul tatălui meu.
Ceea ce spun aici despre fascism este un alibi,
prin care justific și ura mea,
nedreaptă, față de acest om:
și mai trebuie să spun că este o ură amestecată în chip oribil
cu compasiunea.
Acum când, fără să o merit,
am 44 de ani – aproape vârsta pe care o avea el în vremea
primelor mele poeme –,
îl văd în afara istoriei mele personale,
într-un episod care îmi este cu desăvârșire străin,
în care sunt un erou obiectiv vinovat.
Pentru că trebuie să-mi amintesc că,
dincolo de dragostea mea inițială pentru mama,
a existat o dragoste pentru el:
și era o dragoste senzuală.
Trebuie să-mi amintesc primii mei pași de copilandru de trei ani
într-un oraș pierdut printre munți,
cu aer ușor austriac,
aproape de izvoarele unui râu
purtând un nume ce amintește de război și de mizerie,
un râu cu apă limpede între mari plaje,
la poalele munților,
– pașii mei micuți pe marginea unui drum
bătut de un soare ce nu avea legătură cu viața mea,
ci cu viața părinților mei,
către șanțul în care tatăl meu, un bărbat încă tânăr,
se pregătea să urineze...
Mai trebuie să adaug,
pentru a-ncheia această poveste – care detonează în întregul poemului meu –
că aceste versuri friulane sunt cele mai frumoase ale mele
(împreună cu cele scrise la 23-24 de ani,
publicate mai târziu sub titlul La meglio gioventù,
și cu versurile scrise în italiană în aceeași perioadă,
născute din această profundă elegie friulană
de masochist, exhibiționist și masturbator,
printre duzii și viile privite cu cel mai neprihănit ochi din lume);
aceste versuri se intitulează L'Usignolo della Chiesa Cattolica,
iar falsetul lor încă este o muzică atroce
și subtilă care, de acolo de jos, mă fascinează și mă atrage-n trecut.
Nu vă pot spune nimic altceva
despre perioada
petrecută în acest ținut al furtunilor
și al ciuboțicii-cucului,
o fărâmă de Orient
la granița mic-burgheză cu Austria:
jurnaliști italieni fasciști
sau doar anticomuniști
o vor face, poate, într-o bună zi.
Am fugit împreună cu mama,
doar cu o valiză și câteva bucurii care se dovediră false,
luând un tren
lent precum trenurile de marfă, prin câmpia friulană
acoperită de un strat ușor și tare de zăpadă.
Ne îndreptam spre Roma.
Plecam, așadar, abandonându-l pe tatăl meu
lângă o sobă în jurul căreia stăteau strânși oamenii sărmani,
cu vechea lui manta soldățească,
crizele oribile de furie de cirotic
și obsesiile lui paranoice.
Am trăit această pagină de roman, singura din viața mea:
pentru restul,
am trăit în sânul unui poem liric,
ca posedat de el.
Aveam printre manuscrise și primul meu roman:
era perioada filmului Ladri di biciclette,
iar oamenii de litere descopereau Italia.
(Acum nu mai sunt un om de litere,
îi evit, nu am nimic de-a face
cu premiile și revistele lor.)
Ajunserăm la Roma,
ajutați de un unchi blând,
căruia îi semăn în unele privințe:
eu trăiam așa cum poate trăi
un condamnat la moarte,
gândindu-mă mereu la lucruri
pe care le purtam ca pe o povară –
dezonoare, șomaj, mizerie.
Mama a trebuit să lucreze pentru un timp ca femeie-n casă.
Iar eu nu mă mai vindecam de acest rău.
Pentru că sunt un mic-burghez,
și nu știu să zâmbesc... ca Mozart...
Într-un film – intitulat Uccellacci e uccellini –
am încercat, ce-i drept, să fac comedie,
suprema ambiție pentru un scriitor,
dar nu am reușit decât în parte
pentru că sunt un mic-burghez
și am tendința să dramatizez totul.
traducere de Claudiu Komartin
doar atât: mieZ!
RăspundețiȘtergere