foto: Mirela Dimitriu
Primăvara Bodiu
E multă primăvară în poezia lui Andrei Bodiu. Dincolo de
orice observație doctă pe care aș putea să o fac la capătul citirii și
transcrierii din cărțile sale, poem cu poem, a celor mai bune texte pe care,
după gustul meu, el le-a scris, se impune aceasta – o atmosferă primăvăratică
te întâmpină sau te însoțește în aproape tot ce a scris Andrei. Poate mai puțin
în Poezii patriotice, cartea sa cea
mai tensionată și mai „nervoasă”, altfel, poezia lui e întocmai cum a fost și
omul: tânără, sprintenă, de o inteligență pătrunzătoare, mereu atentă la
celălalt, generoasă, debordând de vitalitate.
Andrei Bodiu a fost unul dintre cei mai buni autori ai
promoției sale, atât ca poet, cât și ca profesor, formator și critic. Când am
scris, la puțină vreme după ce ne-a părăsit, că a fost un poet risipitor,
cineva a înțeles această propoziție într-un cu totul alt sens decât fusese
intenția mea. Andrei Bodiu și-a dedicat cei mai fertili ani pentru un scriitor
ajuns la maturitate unor solide construcții culturale și instituționale. Dacă
nu greșesc, el era cel mai tânăr decan din țară când a fost ales, în 2004, în
această poziție, făcând, în următorii opt ani (desigur, cu aportul unor
excepționali scriitori și profesori, precum regretații Gheorghe Crăciun și
Alexandru Mușina), din Facultatea de Litere a Universității „Transilvania” din
Brașov una dintre cele mai competitive facultăți din România. A fost un răstimp
în care Bodiu a publicat o singură carte, trecută nedrept cu vederea la vremea
apariției ei. Iar poemele scrise după Oameni
obosiți, pe care le-am auzit rostite cu mai multe prilejuri până în 2014,
anunțau un volum pe care poetul (mereu în concurență cu profesorul,
conducătorul de doctorate și managerul cultural) l-a tot întârziat și pe care
nu a mai apucat să-l vadă apărând.
Recitindu-l integral pentru alcătuirea selecției de Poeme alese pe care editura Cartier a
asumat să o publice la doi ani de la trecerea lui Andrei, am descoperit lucruri
care la prima lectură nu-mi fuseseră atât de evidente. E drept, poate că și trecerea
anilor de la momentul prim când i-am descoperit poezia, poate și lectura mult
mai implicată de acum – fiindcă mi-am dorit ca din acest volum să reiasă o
imagine de foarte bună rezoluție a poeziei sale –, au făcut ca imersiunea mea
în textele ce poartă marca Andrei
Bodiu să-mi aducă foarte mult, atât ca cititor, cât și ca autor. De multă vreme
nu am mai parcurs poezie atât de conștiincios, adică având lângă mine pix și
carnet, luându-mi notițe, copiind versuri, secvențe întregi, atent la
construcție, la tăieturi, la ritm și făcând observații care, sunt sigur, îmi
vor folosi cândva în propriile mele căutări. Și pentru asta îi rămân
recunoscător acestui poet de care îmi e dor.
Da, poezia lui Andrei e întotdeauna bine gospodărită și
precisă, tehnica sa fiind cea a unui scriitor profesionist – într-o literatură
în care nu se întâmplă prea des să poți pune temei pe acest cuvânt –, atent la
fiecare cuvânt pe care îl scrie, adică a unuia dintre acei poeți de la care ai
ce-nvăța și care, în plus, face legătura între poetica dominantă a generației
’80 și discursurile câtorva dintre cei mai buni poeți tineri de acum. Lucru
întru totul firesc, liniile de continuitate sunt aici imposibil de ignorat – pe
de o parte, maestrul Grupului de la
Brașov a fost Alexandru Mușina, iar Bodiu a scris în Direcția 80 în poezia
română studii exemplare despre Mușina, Mariana Marin, Florin Iaru, Ion
Mureșan, Mircea Cărtărescu sau Liviu Ioan Stoiciu, iar pe de alta, din poziția
sa de profesor echilibrat și charismatic (adevărat argint-viu al vieții
universitare și scriitoricești din Brașov), a influențat cu discreție poezia
câtorva dintre cei mai buni poeți care au debutat în ultimii ani.
Nu ar fi trebuit să mă mire, așadar, că am întâlnit în Poeme patriotice (1995) scrâșnete și sugestii pe care aveam să
le regăsesc, sub o formă considerabil mai belicoasă și hipertrofiată, în poezia
protestatară și nonconformistă de mai târziu a lui Marius Ianuș (mai ales din Manifest anarhist și alte fracturi,
2000). Sau că în poeme din Cursa de 24 de
ore și, mai cu seamă, Studii pe viață
și pe moarte, Bodiu anticipează parcă poezia de început a lui Dan Sociu. Nu
mai vorbesc de dublul ecou Mușina-Bodiu pe care îl suprind, cu toate
diferențele de mode și temperament, în poezia unuia dintre cei mai apreciați
poeți ai ultimilor ani, brașoveanul Andrei Dósa.
După
dispariția fulgerătoare (dar ce moarte nu este, în cele din urmă, prea bruscă
și greu de acceptat?), la nici 49 de ani, tentația de a vedea în unele versuri,
secvențe, poeme din Firul alb un soi
de premoniții a fost mare – și, de altfel, cine ar putea spune fără nici o urmă
de îndoială că nu ar fi fost așa, că un poet nu poate avea astfel de fulgurații
prevestitoare – chiar și unul detașat programatic de orice ar putea aduce a
vizionarism sau ipostază profetică?
Tulburat, ca
și Caius Dobrescu, de „gesticulația funebră” din Firul alb, Radu Vancu remarca „fluidele thanatofore” din această
ultimă carte a lui Bodiu. E drept, la fel ca volumul precedent, Oameni obosiți, și Firul alb conține poeme care întrerup simplitatea expresivă,
banalitatea căutată a poeziei lui Andrei. Acestea sunt în special textele
vizitate de figurile prietenilor și apropiaților decedați – printre care
Gheorghe Crăciun și Alexandru Mușina –, dar niciodată A.B. nu vorbește în mod
direct, nemediat despre moarte, ferindu-se întotdeauna de patetism, de orice
tentație melodramatică. Chiar și confruntată cu această temă majoră (care pe un
poet îl poate „fura” cu ușurință), poezia sa rămâne reținută, uneori absența
cuiva e atât de bine disimulată încât trebuie să ghicești din simple sugestii realitatea
din spatele unor amănunte aparent lipsite de importanță.
Sărăcăcioasă
în aparență, fiindcă nu abundă în figuri de stil, nu are convulsii, ruperi de
ritm, scrâșnete sau bravade, poezia lui Bodiu e reținută, dar nu sfioasă, e
lipsită de emfază, nicidecum însă lipsită de personalitate. Una dintre calitățile sale esențiale este felul în care se constituie
momentele și întâmplările semnificative din numai câteva tușe, din creionări
fugare și detalii care contrazic platitudinea înșelătoare a multor texte. Lejer fără să devină prea plat, funny fără să ajungă trivial sau să
ruleze un umor de prost gust, Andrei Bodiu și-a însușit impecabil lecția lui
Mallarmé („Nommer un objet, c'est supprimer les trois quarts de la
jouissance du poème qui est faite du bonheur de deviner peu à peu; le suggérer,
voilà le rêve”), iar lipsa emfazei și a ostentației,
gesticulația redusă la minim din poezia sa, știința de a lăsa sugestia să
lucreze în favoarea sensului, ironia și autoironia îl arată ca pe un poet
excelent, unul dintre acei autori subtili și silențioși a căror literatură are,
ca la Mircea Ivănescu sau Iustin Panța, câștig de cauză pe termen lung.
