Constantin Iftime, „Inoxidabil”

„Ar trebui să caut în memorie printre cuvintele obișnuite,/ Împuținate deja,/ Pline de aversiune,/ De adevăr,/ Acest loc de care aparțin” spune Constantin Iftime într-unul din poemele Inoxidabil-e, adică ascuțite & util(izabil)e împotriva clișeului, comodității și normei. Iată o poezie care exhibă paradoxurile & încrâncenarea & viața interioară cu un efect de autenticitate benign. O poezie care scanează nevrozele & crimele secolului XXI cu o sinceritate aproape de ura de sine. Abrazivă, deceitful, violentă, așezată în pagină orgolios; elaborată, sincopată, incomodă.

Ștefan Manasia

Poezia lui Constantin Iftime crește și crește, precum pulsul unui maratonist, până se fixează în zona potrivită, aerobică. Tactica lui nu e de a decupa, de a esențializa, ci de a înghiți cât mai mult dintr-o lume care oricum nu are rigoare, de a lucra prin aluvionare. Ceea ce la primele texte ți se pare excesiv, ajunge să ți se fixeze în memorie, să te urmărească, precum respirația gâfâită a unui animal mare și greoi. Simțurile sunt acutizate, pupila cinică deformează realitatea și conferă peisajului și faunei sociale dimensiuni grotești, argheziene. Prin exces de realism, poetul ajunge la dematerializarea cotidianului și redimensionarea lui sub forma unei poezii care e în esența ei politică. E multă revoltă și critică la adresa unui sistem putred: „Am văzut lucrurile cele mai simple./Am văzut ordinea spre care mergem dacă suntem atenți”, după cum apare și presimțirea că o epocă apune: „Până acum sfârșitul a fost cel mai sigur moment”. Treptat, furia dispare și lasă locul unei melancolii care e o formă de stoicism, încă furios, încă ofensiv. Inoxidabil e cea mai bună carte de până acum a lui Constantin Iftime.

Bogdan Crețu

Există o ordine spre care mergem dacă suntem atenți

Am văzut papuci albi nou-nouți din spitale,

Picioarele goale,

Galbene. Firele de iarbă cum se îndeasă,

Printre crăpături.

Doar discreția,

Sau spiritul ăsta evaziv,

În luptă cu forțele nimicului,

Ne mai ține.

Sub trunchiul lor scârbos,

Suntem naționaliști demult.

Cinci secunde,

Nu m-am gândit la nimic. A fost extraordinar.

Am văzut lucrurile cele mai simple.

Am văzut ordinea spre care mergem dacă suntem atenți.

Limbă și stil ți se cer

La Paris,

Limbă și stil ți se cer.

Ca în Evanghelie.

Ca-n Lao Tzu. Gândurile să iasă bine,

Ca la Socrate, ca la Lenin.

Și hop,

Am ajuns la București și vreau să vă sperii.

Mai avem un secol până ce lumea va fi normală,

Din nou.

Să uităm puțin ce ne macină

Ne place ori nu ne place,

Trebuie s-o spunem într-un fel,

Solemn.

Noi suntem părinții acestor copii,

Cu obrajii îmbujorați, bătând din palmele lucioase,

Ce așteaptă la fereastră nerăbdători

Produsele de kkt ale istoriei noastre.

Noi,

Dincolo de aiurelile acelor patrioți inteligenți,

Puternici cu adevărat,

Îi putem lua de subsuori

Și arunca în zăpada adâncă de anul acesta sau celălalt,

Să uităm puțin ce ne macină.

E un sfârșit pe care omul simplu îl vede

Ce frumos ar fi acum un ultim cuvânt,

Rostit cu privirea peste umăr;

E un sfârșit,

Pe care omul simplu îl vede pe mâna lui când tremură,

Când învârte lingurița în cafea,

Când stinge un muc de țigară.

De aici urmăm noi

Pe fundul râurilor mari,

Americane, chinezești, rusești,

Se află alte lumi.

De aici urmăm noi, cei săraci și liberi.

În apa tulbure,

Peștii stau nemișcați,

Se află între viață și moarte,

Alături de cei amărâți.

Așteaptă muți ca ceilalți să se revolte.

Ce legătură e între un pește și-un amărât?

Câteodată ochii celor amărâți sunt mult mai aurii

Și mai frumoși decât ai peștilor.

Ultima vară în sat

Am înotat pe spate, pe burtă,

Apoi bras, în forță.

Ca să mă răzbun.

Seara aveam nevoie de alcool.

Citeam literatura tinerilor gândindu-mă la ceea ce e mai rău,

Ceea ce e mai bun pe pământ.

Dumnezeul verii mă vedea de sus cum ezit.

Predam armele.

Noaptea scriam mult. Îngrămădeam tone de murdărie

În fiecare frază contorsionată ale unor mode eșuate pe care

Le descâlceam tot mai greu.

Kitsch-ul, inocența, sexul viguros, apoi cinismul, cu adevărat nasol, coșmaruri,

Care cu siguranță vor reveni.

Uneori mă dădeam pe spate ca să ghicesc ce se întâmplă în jur,

Sau în adânc.

Toată ziua am înotat.

Eram plasat într-o poziție extrem de vulnerabilă,

Prea aproape de trecut, de prăpastie de fapt.

Aveam tone de apă sub corp.

Înotam bras.

Eram pregătit de drum.

Iazul însă nu era prea larg.

Puteam să mă întorc de-acum prin papura mâncată de-un vânt potrivnic și clocit de august.

Acolo,

Se adunaseră turmele de boi de baltă, cu stropi argintii pe firele viguroase de păr.

Se înfruntau unii peste alții, cu o putere a seducției irezistibilă.

Făceau sex.

Când am ieșit, bâjbâind printre fălcile bătrâne încleștate în cefele celor de dedesubt,

Mâlul era cald. Broscoii îmi făceau loc,

Gemând, bășindu-se în pungi de piele multicoloră.

A fost ultima vară în sat.

Olé

Dacă nu suntem atenți,

Vom deveni bătrânii care am fost

Acum un milion de ani,

Murdari, urâți, criminali,

Olé!

Uscățivi și drepți ca o lumânare,

Vom conduce lumea

Cu o mână de fier.

din Inoxidabil