Declarație patetică

Tocmai am auzit că fiului meu de șapte luni și celor de-o seamă cu el, celor născute și născuți în anii ăștia, li se va spune, sociologic și istoric, generația C.
C, de la Coronavirus, când mi-a spus prietenul meu, probabil i-am părut un debil când l-am întrebat de la ce vine C-ul, am înghițit în sec, dar am acceptat-o și pe-asta.
Nu trece zi să nu mă gândesc la prietenul meu și la ai lui, la Ina și la Petra, la ceilalți, fiecare cu țăcăneala și cu dorul lui, la mama, la cei mai apropiați și la familia extinsă, la toți cu care mă încrucișam până de curând săptămână de săptămână, zi de zi, acum mai firavi, mai nesiguri, fiecare cu poveștile lui, și nici una, oricât ar părea de nebunească sau de răscolitoare din unghiul din care priveam lumea acum o lună, nu se găsește în feed-ul vreunui zevzec. Măcar atât.
Suntem în izolare de aproape trei săptămâni și nu aș fi crezut că asta poate să-nsemne atât de multe lucruri pe lângă toate cele din dicționar, vorbele-alea goale pe care le-am folosit de prea multe ori în viață arbitrar, egoist, cu ochii dați peste cap.
Pentru mine, plictisit și blazat ca atâtea alte sute de milioane, poezia a redevenit totuna cu viața, grație unui organism care vrea, ca toate celelalte, să trăiască, iar pentru asta eu trebuie să mor: nu e altă cale. Au făcut-o și-ai mei, oho, cât s-au mai distrat exersându-se pe făpturile mai neputincioase decât ei.
Iar acum (veșnica ironie) e rândul nostru să-i protejăm pe cei mai expuși, mai tragici, mai aproape de ceea ce ne îngrozește dintotdeauna pe toți.
Peste câțiva ani Emanuel se va juca alături de ceilalți copii ai generației C (nu, n-o să scriu ce și cum îmi imaginez că va fi jocul lor în acea lume a cărei bănuială tare mă necăjește, îndeamnându-mă să-i scriu un răvaș patetic prin care să-i cer de pe acuma iertare, și totuși amân, tot amân) – și o va lua, cu puțin noroc, de la capăt, în numele nostru, al tuturor, știind ce greșeli – dintre cele, multe, pe care le-am făcut noi și-ai noștri – în nici un caz ei nu trebuie să le mai repete.
Poate că vom avea și noi un cuvânt de spus în toate astea. Nu uita fraza asta, Anastasia, pentru nimic în lume să nu uiți.

Un martor uitat: Florența Albu

A trecut neobservată împlinirea, acum o lună, a două decenii de la moartea Florenței Albu. Poeta și memorialista șaizecistă s-a născut în Floroaica (județul Călărași), pe 1 decembrie 1934. Fiică de țărani înstăriți, „chiaburi” (după terminologia preluată de la sovietici începând cu 1948), fiica lui Ion și a Mariei Albu are de suferit de pe urma etichetei incriminatoare: tatăl său este trimis la Canal, iar tânăra Florența trebuie să depășească piedicile pe care sistemul comunist i le așază-n cale: după absolvirea cursurilor liceale în București, la „Gheorghe Șincai” (1952), este exclusă din Uniunea Tineretului Muncitoresc și nu-și poate da examenul de intrare la Facultatea de Istorie. Lucrează la Fabrica Adesgo (ironic, la numai câțiva pași de liceul pe care îl terminase) ca „ucenică spre calificare”, însă reușește în cele din urmă să se înscrie la Facultatea de Filologie, urmând în paralel cursurile Institutului „Mihai Eminescu”, unde ajunge în primul an de după desființarea Școlii de Literatură. Absolventă în 1957, i se refuză debutul în volum și este, vreme de șase ani, șomeră (din cauza „originii sociale nesănătoase”), având sporadice colaborări gazetărești.

Debutează într-un an nu chiar strălucit pentru poezia românească, 1961, în colecția „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură, cu volumul Fără popas (cu o prefață de Maria Banuș), urmat de o carte de reportaje (1962) ce îi facilitează intrarea în sistemul oficial al revistelor literare – lucrează la „Scânteia Tineretului” și apoi, vreme de treizeci de ani (1965-1995), la „Viața Românească”.

„A trebuit ca Florența Albu să publice vreo cinci volume de versuri înainte de a-și găsi vocea proprie”, își începe Ion Pop capitolul despre poetă în Poezia românească neomodernistă – acestea ar fi, pe lângă debutul deja amintit, Intrare în anotimp (1964), Fata Morgana (1966), Măști de priveghi (1968) și Himera nisipurilor (1969). În poezia acestei perioade se ghicesc temele și locurile comune ale literaturii cultivate de primul val 60-ist, în special de personalitățile feminine cele mai vizibile ale perioadei, Ana Blandiana și Gabriela Melinescu. Atmosferă elegiacă, regim himeric al viziunii, naivități și candori specifice vârstei, dar și momentului istoric și literar.

Cu timpul, Florența Albu se deplasează către o perspectivă de mai apăsată neliniște, apropierea destul de convențională de Bacovia („O, iarăși mi-e urât și trist”, scrie într-un poem din această perioadă, iar într-un volum din 1988 are un text intitulat chiar „Orașul Bacovia”) fiind asumată de un spirit care poartă traumele și angoasele unei tinereți în care a îndurat cât pentru o viață-ntreagă. Universul poetic se lărgește și se nuanțează, candorile începutului fiind înlocuite de o conștiință a înstrăinării și a inadaptării.

Temperament atrabilar, sobră până și în anxietate, Florența Albu dezvoltă un sentiment al stagnării, al purgatoriului pe care subiectul său poetic îl traversează: „Nu, nu e frig. Nici cald. Nici / Soare. Nici frumos, / Și nici urât de tot. Nici vechi. / Nici ceasuri palpitante. / Și nici tristeți mortale”, iar la finalul unui poem intitulat „Artă poetică”: „Să păstrăm un moment de reculegere – spun. / Și păstrăm un mileniu de reculegere”. Este al doilea moment al operei sale poetice, care începe cu Austru (1971) și merge până la Kilometrul Unu în cer (1988), trecând prin alte zece cărți de poezie, printre care Elegii (1973), Umbră arsă (1980), Epitaf (1981), Terase (1985) sau Efectul de seră (1987).

Deși atât de prolifică, Florența Albu este și destul de inegală, rămânând poate și din cauza abundenței editoriale o scriitoare subestimată, iar literatura sa rămâne într-un secundariat și după 1989, perioadă în care mai publică Anno Domini (1991), în care își strânge poemele „de sertar” dintre 1970 și 1989, un jurnal din aceeași perioadă, Zidul martor (1970-1990) (1994) și încă trei volume de poezie noi, dintre care cel ce merită amintit în primul rând, pentru că realizează o mutație importantă în orizontul poeziei sale (ce recuperează acum ipostaza de poeta vates), fiind Aurolac (1997), apărut (spiritul epocii!) la distanță de mai puțin de un an de la albumul cu același titlu al trupei Sarmalele Reci. „Nici un alt poet român nu s-a apropiat atunci de realitatea imediată, cu o voce răvășitor demascatoare a noilor stări de lucruri, în consecința dubioaselor «evenimente» ale Revoluției puse tot mai frecvent între ghilimele”, notează Ion Pop. Iată o relevantă mostră din această poezie deziluzionată și lipsită de indulgență: „Aceeași muzică / aceeași mahala / de Orient – de Occident / același Nastratin plimbându-și / fală și mizerie / lehamite și foame laolaltă / același spirit dedulcit la lene / ori bășcălie veche / același joc pe loc – / nisip istoric / hulă măcinare / același pas pe loc pe loc pe loc…” („Pas pe loc”).

Antologia foarte selectivă Austru (1999), cuprinzând mai puțin de o sută cincizeci de texte, este ultima carte a Florenței Albu, care se stinge pe 3 februarie 2000 la spitalul Fundeni și ale cărei cărți nu au mai cunoscut în cei douăzeci de ani scurși de atunci nici o reeditare. E realmente păcat, nu doar de textele poetice din care se poate alcătui oricând o antologie suplă care să o arate ca pe un poet veritabil, ci poate mai ales de Zidul martor, carte de aproape 500 de pagini despre care poeta Olga Ștefan, născută cu doar un an înainte de momentul 1989, vorbea de curând cu entuziasm, întărindu-mi încrederea în actualitatea și puterea confesivă a acestui volum-document și la posibila redescoperire a autoarei sale de către generația ce are astăzi vârsta pe care Florența Albu o avea când începea să îl scrie.
          Zidul martor radiografiază sminteala totalitară („O minte dementă, un sistem întreg pare că ne programează și ne interzice, după voie”, scrie într-un loc), greutățile, apăsarea și frica, cenzura, marile lipsuri ale populației, demolările de după 1977, urâțenia Bucureștiului ciuntit, cultul personalităţii lui Ceaușescu, Securitatea, distrugerea satului românesc, inundaţiile, dar şi compromisurile, jocurile de putere și obscenitatea generală a „scenei literare” din deceniile opt și nouă ale secolului trecut, mediu nu mai puțin mizerabil și zadarnic decât cel al prezentului, dar croit diferit în acea lume totalitară.

Va înceta, deși

Ne trezim înainte de răsărit,

o masă bună în zori, cerealele, cafeaua cu lapte

și un efort prelungit de voință să nu cedăm.

Către prânz ne apucă pe toți deodată sughițul

(sigur dincolo vorbesc iar despre noi

dincolo nu dau doi bani pe alibiurile stângace care

credeam că ne vor salva de ce o să vină.)

Vizitele nu sunt permise celor în carantină

deși e destul spațiu pentru obișnuitele

scuze și procese de conștiință ale inocenților care

încearcă să mai răzbească în ciuda a tot ce ni s-a arătat.

Fiecare o face din motivele lui.

Desigur, merge și blindat cu excel-uri sau cu

agenda ținută în buzunarul de la spate –

e-o chestiune de sinceritate pe care și-o pun

toți ăștia care-și zâmbesc pierduți din mașinile oprite

la barieră.

Multă vreme de-acum încolo bariera nu se va ridica,

nădăjduiesc că ți-ai făcut provizii serioase

în așteptarea următoarei pandemii

și ești la zi cu exercițiile de stăpânire a panicii.

Ziua este aproape egală cu noaptea,

etic vorbind putem percepe realitatea și cu ochii închiși.

Totul e doar o chestiune de perspectivă, spune iubita mea.

Iubita mea poartă kimono vișiniu și tranșează

plâmânii celor mai pregătiți candidați.

Cei mai pregătiți candidați nu vor decât să-nceteze.

Va înceta, deși ne-am pregătit în toți anii ăștia pentru

intervențiile care nu dor și nu lasă urme.

Va înceta, deși am crezut că vom apuca ziua când

suferința o să fie doar amintire

pentru copiii nepăsători din antropocen.

Va înceta, îți promit, dar

acum mergi la culcare, dragule,

mergi la culcare și uită tot, dacă mai poți. 

Institutul Blecher, ediția 217

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 1 martie 2020, de la ora 15, în Green Hours (Calea Victoriei 120, Sector 1, București), la întâlnirea cu poetele Irina Roxana Georgescu și Monica Stoica. În cadrul întâlnirii va avea loc prezentarea volumului Fetele visează electric (Charmides, 2019) de Monica Stoica.

Irina Roxana Georgescu (n. 1986) este doctor în Filologie cu o teză despre Influența criticii occidentale asupra criticii literare postbelice româneşti (1960-1980) (2016). A debutat în limba franceză cu volumul de poezie (Intervalle ouvert), apărut la editura L’Harmattan (2017), și în românește cu Noțiuni elementare (2018).

Monica Stoica (n. 1990) a terminat Litere, secția Literatură universală și comparată, la București, iar acum este studentă la UNATC, secția Regie. A lucrat mai mulți ani ca jurnalistă, străduindu-se să resusciteze jurnalismul cultural și a debutat cu volumul de poezie Fetele visează electric (2019).

Moderator: Claudiu Komartin

Sâmbătă, la Buzău

Sâmbătă, în ultima zi din februarie, merg cu Sorin Despot și Cătălina Ceaușescu la Buzău, unde vom avea o întâlnire de poezie în cadrul căreia va fi lansat și numărul 24 (2/2019) al revistei „Poesis internațional”. E mult timp de când voiam să organizez sau să particip la un eveniment literar în orașul acesta, și iată că se-ntâmplă acum, în contextul unui nou club de lectură, „Noise Poetry”, pornit de curând de poetul Mihai Marian, autor al volumelor Negru opac (2018) și în timp ce tu (2019). Se va întâmpla în Calypso (Str. Caraiman, lângă Parcul Crâng), cam între orele 13 și 15.

Institutul Blecher, ediția 216

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 23 februarie 2020, de la ora 15, în Green Hours (Calea Victoriei 120, Sector 1, București), la întâlnirea cu poeții Ionel Ciupureanu și T.S. Khasis.

Ionel Ciupureanu (n. 1957, Coșoveni, jud. Dolj) a publicat șapte cărți de poezie: Pacea poetului (1994), Amos (1996), Fălci (1999), Krampack (2002), Adormisem și mă gândeam (2005), Mișcări de insectă (Casa de Editură Max Blecher, 2010), Venea cel care murisem (Casa de Editură Max Blecher, 2014) și volumul de poeme în proză E timpul să visăm un măcel (Casa de Editură Max Blecher, 2018). În anii ʻ90 a scris versuri pentru formația punk Terror Art.

T.S. Khasis (n. 1975, Lipova, jud. Arad) a debutat editorial cu placheta Farmacia cuvintelor (2003), dar s-a impus cu volumul Arta scalpării (2005), reluat șase ani mai târziu cu câteva poeme inedite în Pe datorie (2011). A mai publicat Aparenta naturalețe a vieții (Casa de Editură Max Blecher, 2015) și pregătește un volum nou, ce se anunță drept revenirea unuia dintre cei mai autentici și mai admirați poeți români din ultimii cincisprezece ani.

Moderator: Claudiu Komartin

Dublă lansare la Craiova

După lansările de la București și Suceava, Industria liniștirii adulților (Casa de Editură Max Blecher, 2019) a Anastasiei Gavrilovici ajunge și la Craiova, unde va fi lansată joi, 13 februarie, de la ora 17, la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” (Str. Mihail Kogălniceanu nr. 9). Vom aduce și cel mai recent număr, 24 (2/2019), al revistei „Poesis internațional”, care a mai fost prezentat, din noiembrie încoace, în cadrul unor evenimente care au avut loc la București, Brașov, Sibiu, Bacău și Suceava. Gazda noastră va fi profesoara și poeta Ana Paraschivescu, cea care ne-a invitat a doua zi la amiază și la Colegiul Național Economic „Gheorghe Chițu”.