Cu Polifonic (Polyfon) la Berlin

Am mai scris despre proiectul Polifonic, pe care Simona Nastac l-a propus anul trecut și în care m-a luat alături și pe mine ca „selecționer” și moderator. A mers mai întâi la Londra, apoi l-am produs la București și Bruxelles, acum ajunge la Berlin, unde vineri, 22 februarie, de la ora 19.30, pre mulți îi vom uimi la Haus für Poesie (Kulturbrauerei, Knaackstr. 97, 10435 Berlin). Evenimentul e organizat de ICR Berlin și face o legătură peste ani cu evenimentele de poezie românească gândite de Răzvan Țupa în același loc din Prenzlauer Berg (eu am făcut parte în noiembrie 2013 dintr-un line-up la fel de variat și de scânteietor – atunci poezia rostită primea un aport sonor important de la Bandesnaci, acum show-ul va fi însoțit de proiecțiile filmelor animate create, pornind de la poeme, de către artista vizuală Raluca Popa).

Poemul săptămânii (77). Dușan Petrovici

Al 77-lea poet pe care îl prezint și al 77-lea poem pe care îl transcriu la rubrica asta, repornită de o lună încoace pe site-ul lapunkt.ro – după Victor Felea, Irina Mavrodin și Gabriela Melinescu, e rândul lui Dușan Petrovici, care va fi, de altfel, în centrul portretului din numărul 23 (1/2019) al revistei „Poesis internațional”.

Vineri, 15 februarie, la Amsterdam

Vineri seară, de la ora 19.30 (de fapt, lectura propriu-zisă începe de la ora 20, dar e ca la teatru, se intră mai devreme, totul trebuie să fie fără cusur dpdv organizatoric), voi citi la Perdu (Kloveniersburgwal 86, Amsterdam), un loc care are, din câte înțeleg, o tradiție de treizeci și cinci de ani și în care se-ntâmplă săptămânal întâlniri de poezie cu autori din întreaga lume. Voi fi alături de Doina Ioanid și de Jan Mysjkin într-o seară de poezie românească în care poate vom descâlci pentru gazdele noastre olandeze (apropo, lectura e cu intrare, 9 euro, chestie încă de neimaginat la noi) câte ceva din încrengătura de pasiuni, descumpăniri, inflamări, bâiguieli și gărgăuni eterici care înseamnă trăitul și scrisul în România.

Miercuri, 13 februarie, la Turnu Severin

Mă-ntorc la Severin după un an și trei luni de la lansarea Maeștrilor unei arte muribunde. De data asta merg cu antologia Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine și cu cel mai recent număr, 22 (2/2018) al revistei „Poesis internațional”. De la ora 18 la Palatul Culturii „Teodor Costescu”, alături de gazda Sorin Vidan (Delaskela), voi vorbi despre poezia generației războiului și voi citi câteva dintre cele șaptezeci și cinci de poeme cuprinse în carte.

Institutul Blecher, ediția 194

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 10 februarie 2019, de la ora 19, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu scriitorii Caius Dobrescu și Walther Alexander Prager.

Caius Dobrescu (n. 1966) a făcut parte din „Grupul de la Brașov”, ce l-a avut ca mentor pe Alexandru Mușina. Beneficiază, între 1990 și 1991, de bursa „Herder” la Universitatea din Viena. Doctor în Litere (1999), este profesor universitar la Universitatea București. După debutul în volumul colectiv Pauză de respirație (1991, împreună cu Andrei Bodiu, Marius Oprea și Simona Popescu), a publicat patru volume de poezie: Efebia (1994), Spălându-mi ciorapii (1994), Deadevă (1998) și Odă liberei întreprinderi (2009), a cărei traducere în limba germană, Ode an die freie Unternehmung, a primit Premiul orașului Münster pentru poezie europeană. A mai publicat cinci volume de eseuri și studii critice și șapte romane: Balamuc sau pionierii spațiului (1994), Teză de doctorat (2007), Euromorphotikon (2010, roman în versuri), Minoic (2011) și seria Vlad Lupu publicată de Crime Scene Press, din care au apărut până acum Moarte în ținutul secuilor (2017), Praf în ochi (2017) și Recviem pentru nimeni (2018).

Walther A. Prager (n. 1978) a absolvit Facultatea de Filosofie la Bucureşti, unde obţine titlul de doctor în filosofie greacă, iar la UBB urmează o bursă postdoctorală în acelaşi domeniu. Începând cu anul 2004, realizează un număr de traduceri din limba greacă ale unor opere din zona teologiei şi filosofiei, printre care Filon din Alexandria, Despre crearea lumii (2016), Nemesius din Emesa, Despre natura omului (2012) şi Testamentele celor doisprezece patriarhi (2015), precum şi traduceri din limba engleză din domeniul psihologiei. De câţiva ani încoace, scrie texte de poezie, dramaturgie şi proză, fără să le fi publicat. Este profesor de filosofie.

Moderator: Claudiu Komartin

Liviu Antonesei, „5 balade rock” și „Umbra mării nu este marea”

       După șapte volume de poezie publicate în ceva mai bine de un sfert de secol – de la Pharmakon  (1989) la Poezii din zorii amurgului (2016) –, perioadă în care, ce-i drept, s-a afirmat ca cercetător, publicist, profesor și om politic, scoțând vreo cincisprezece volume de studii, eseuri, jurnal, interviuri și proză scurtă, Liviu Antonesei e, de câțiva ani încoace, unul dintre cei mai prolifici poeți nu doar ai generației sale, ci din întreaga literatură română de azi.
       Fără să fi fost, până la proba contrară, unul dintre „capii de serie” ai 80-ismului, fostul disident anti-comunist (știu că nu agreează această sintagmă, compromisă din păcate în anii '90 de starletele noului establishment politic și cultural, care, culmea, acum îl dau în judecată pentru calomnie doar fiindcă a expus, citând din alții, o stare de lucruri în privința căreia nu prea încape îndoială) a revenit la poezie cu o febrilitate neobișnuită; spun neobișnuită dacă mă gândesc la divorțul de poezie, mai mult sau mai puțin elegant, al covârșitoarei majorități a poeților de prim-plan ai 80-ismului românesc. Antonesei face și la șaizeci și ceva de ani lucrurile altfel decât ceilalți și se dedică discursului poetic cu nerăbdarea și avântul unuia care e in his prime. După Opera poetică (Cartea Românească, 2017), a scos rapid trei noi volume de poezie: Și întunericul nu a cuprins-o  (Junimea, 2017), 5 balade rock  (Vinea, 2018) și foarte recenta Umbra mării nu este marea (Junimea, 2019). Alături de regretatul Emil Brumaru și de Radu Andriescu (care și el a publicat trei volume în 2016, 2017 și 2018 și mai are unul pe țeavă), Antonesei arată că la Iași poezia e urgență și impuls nestăvilit. Nu sunt în general adeptul unui asemenea ritm editorial, dar nu pot să nu remarc pofta de scris, vigoarea și maturitatea discursului lui Liviu Antonesei, pândit acum doar de pericolul de a nu mai fi receptat cum se cuvine din cauza acestui influx de vitalitate care face ca scrisul său să fie vijelios (aproape ca într-un dicteu automat, dar unul mitraliat de un subiect poetic conștient că trebuie să uzeze de arsenalul de tactici și de mecanisme de temperanță a imaginației și a expresiei care-i sunt la îndemână) și uneori furat de propria-i torențialitate narativ-confesivă.
       Oricum ar fi, Antonesei merită citit și urmărit în acest fertil turbion în care pare a fi intrat de o vreme, fiindcă s-ar putea ca acum să-și fi atins potențialul maxim și să dea volumul sau volumele cu adevărat important(e), cel(e) care îl va (vor) fixa (alături de Mariana Codruț, Octavian Soviany, Romulus Bucur sau Marta Petreu) ca pe unul dintre poeții 80-iști care nu s-au epuizat pe la cincizeci și ceva de ani, ci ating la sfârșitul acestui deceniu deplina maturitate creatoare. Iar de va continua astfel, nu e exclus ca pe la șaptezeci de ani să fie nevoie de un al doilea volum, cel puțin la fel de dens ca primul, din Opera poetică a lui Liviu Antonesei.

 Strada minunatelor prăvălii. The 3-rd Rock Ballad

era strada mea, centrală între toate, bîntuită de aromele

de coloniale, mirodenii și de benzină arsă, iar în zilele umede,

în ceața sfîrșitului de octombrie, în noiembrie, sau spre

sfîrșitul iernii, cînd ceața era mai deasă, mirosul cafelei prăjite

în vasul de aramă, la care veghea domnul aram sau frumoasa

și distinsa sa doamnă, se întindea ca un fluviu aerian

de-a lungul străzii noastre, iar de-a latul pe străduțele

care plecau la stînga și la dreapta, pînă la mitropolie

și vizavi pînă la teatrul de vară pomul verde, după cum scrie

inscripția de acum, primul teatru evreiesc din lume,

și fluviul plutea și cobora departe pînă la marginea lumii,

pentru că lumea este lumea mea, lumea de mine cuprinsă.

nu mai erau proprietari, dar în bunăvoința sa fără margini,

statul îi lăsase mai departe să vîndă cafele din peru, bolivia,

columbia și brazilia, din vase mari de sticlă cu margini

de aramă, crudă și prăjită, iar la cerere rîșnită

fin sau rîșnită mai mare pentru cafetierele din aluminiu,

așezate pe o sită pe ochiul aragazului, care fluierau

ca niște locomotive pacific în miniatură, iar aburul

lichidului parfumat se răsucea în norișori albi, pufoși.

de la domnul aram cumpăram cafeaua cu suta de grame,

prăjită și gata rîșnită, nouă nu ne putea ieși la fel de bine,

deși aveam o mică prăjitoare de alamă și o rîșniță

manuală, aproape antică, moștenire din bunică în mamă –

și peste vreo zece ani, vremea nechezolului, eram fericiți

dacă luam de la bișnițari punga de wiener coffe, fără gust,

gata prăjită și rîșnită, ascunsă în vid, dar care nu ne spunea

nimic, nu amintea prin nimic gustul parfumat de altădată.

și îi pomeneam pe domnul aram și pe frumoasa și distinsa

sa soție, îi binecuvîntam, le uram să le fie bine oriunde

ar fi fost, în oricare lume – ieșiseră din lumea mea,

din lumea percepției mele și din fluviul aerian parfumat și plutitor

care se întindea peste toate casele de pe strada minunatelor

prăvălii, strada mea, centrală între toate, lumea mea

și, de fapt, chiar miezul parfumat al lumii mele…

domnul oizăr nu mai era cînd am descoperit lumea,

dar toți îi spuneam prăvăliei pe numele ei, numele său,

și doar cînd voiam să ne distrăm îi spuneam ali mentara,

cu înnăscutul simț al calamburului care nu ierta nimic

în mahalaua noastră centrală – așa cum peste ani, aveam

să botezăm, să botez și universitatea, în care-am ajuns

trecînd prin aprige furci caudine, ali cuza… dar înapoi

la oizăr, unde te întimpinau la dreapta rafturile cu

delicatese, dulciuri, mirodenii, lăzile din scînduri subțiri și albe

cu portocale, lămîi, pachetele din celofan cu smochine, curmale

și niciodată la rafturile din spate nu putea să lipsească

mîncarea săracului – scrumbii albastre, telemea de oaie,

măsline, ulei și zahăr și inubliabila marmeladă asortată,

ascunsă în lăzi de lemn și învelită în hîrtie lucioasă.

de patru lei, luai o franzelă și încă un sfert

și în treizeci de metri pînă acasă, terminam sfertul

și văduveam și franzela de amîndouă colțurile sale,

iar cele un pic mai coapte, aproape arse, erau

și cele mai bune și mă tocmeam pentru ele. și trebuia

să ai o tehnică foarte bună, să ciupești mai întîi, dar

încet, încet, miezul, abia apoi să ronțăi coaja.

și de la consignația de vizavi, de la domnul albert,

cînd am devenit major și tata mi-a dat o mie de lei,

mi-am cumpărat cu jumătate din bani ceasul atlantic,

cu brățară metalică, care a mers exact, dar exact trei zile

și nici un ceasornicar nu l-a mai pus în mișcare,

așa că l-am schimbat pe trei volume de dostoievski

cu bătrînul colecționar de antichități, domnul iancu m. iancu,

care-și presăra pieptul cu decorații de 7 noiembrie, de 1 mai,

iar cînd în spărgeam geamul la fotbal de stradă,

i-l puneam fără zăbavă, înainte să ne prindă curelele taților.

mai erau geamgii, mai erau coșari care aduceau noroc,

mai erau și cizmari, care puneau placheuri metalice

să țină pantofii mai mult, sau schimbau tocurile stîlcite.

și era domnul aron, tatăl lui willy, care-mi croia

minunate costume din stofă englezească, pe banii

cîștigați peste vară, la munte, la degajări pe plantații,

la adunat și clădit fînul – o singură dată cînd am luat

coasa, mi-a curs sînge din cizma de cauciuc, așa că

avea să rămînă și ultima oară. și domnul aron

mi-a făcut și primii pantaloni albi, evazați, din material

tare, care dubla stofa sacourilor, care fluturau în vînt,

așa cum, la celălalt pol al ființei, fluturau pletele…

purtam părul lung… și ne tundea tanti miliția –

cînd punea mîna pe noi, punea și foarfecele în plete.

din iarnă ne pregăteam pentru ținuta de vară,

aveam mare grijă, îl ascundeam după urechi la școală,

îl prindeam cu clame furate de la surorile noastre,

iar cînd ne-a trimis diriginta la tuns, prin luna mai,

ne-am întors toți șase vinovații rași pe cap și cu

țestele lucioase de la crema nivea cu care le spoisem.

și diriginta și-a pus mîna la gură, să-și oprească

țipătul de surpriză, de teamă, de oroare și niciodată

nu ne-a mai trimis să ne aranjăm coafurile!

și cînd fluviul aromat se întindea peste stradă,

peste zona aceea poreclită mai tîrziu, cînd anglofonii

i-au răpus mișelește pe francofoni, down town,

puteai să te rezemi lenevos de peretele de cărămidă,

sau de zidul care ascundea drumul secret al sinagogii,

sau de ușa cenușie și crăpată de la magazia de lemne,

care, deși dispărută de la cutremur, îmi vine în mintea

în ziua a cincea a călătoriilor mele de aiurea,

într-un fel de patriotism de maximă concretețe –

dar dacă atunci, sub norul aromat de cafea care

bîntuia totul, îmi aprindeam o țigară și închideam ochii,

îmi imaginam că sînt la tosca sau la conti sau oriunde

în altă parte, la o cafea cu coniac, marghiloman parcă,

despre irish coffee am aflat mult, mult mai tîrziu,

deși îmi flutura vîntul prin buzunare. dar eram liber

și fluieram satisfaction și fredonam hey joe!

și am vizitat azi locurile acelei copilării fabuloase

și dulapurile uriașe de beton au redus dimensiunile

la scara unu pe doi, și mirosul amețitor al cafelei

e miros de bere trezită, de rahat de cîine și de

pișatul bețivilor care rătăcesc prin catacombe –

și pentru că ieri am am fost la concert, mă rezem

în gîndurile mele pe ușa dispărută a magaziei

de lemne și fluier, fredonez canarul, da canarul!

și, poate, nebunul cu ochii lui închiși…

Călătoria

  

Pămînt înghețat, fără zăpada de la plecare, doar petece

argintii risipite din loc în loc, sub un cer plumburiu

pe care poetul ar putea fi gelos – vremea sa nu-l cunoscuse

în absoluta sa splendoare de azi și de mîine. De poimîine.

Antice locomotive Pacific în depouri părăsite – și trenul

pe care îl simt ca și cum ar fi un tunel cu pereții tulburi

prin care chipul tău pare să sosească în fragmente,

în franjuri, ca și cum distanța, sau poate viteza, modestă totuși,

ar perturba nu doar liniile telefonice, ci și sinapsele.

Și poate totul e deja pierdut, și poate pe Eliahu,

pe care în egoismul nostru l-am botezat Ilie,

îl așteptăm în zadar, de vreme ce nici pe cel anunțat

n-am fost vrednici să-l primim cum se cuvine.

Nu, nu va veni niciodată, niciodată!

Ce comic sună acest cuvînt în canioanele de sînge purpurii

dimprejur, în inimile crescute în piatră.

Copil fiind, liber de vreme, spuneam frumos, aproape mut,

„odinioară și acum”, repere, stele cardinale – nu știam

de trecere, de țicneala aceasta matură. Și n-aș fi ghicit,

deloc n-aș fi ghicit cum totul se preface-n fum.

Alb – cenușiu, cu franjuri albăstrii. De neoprit.

Institutul Blecher, ediția 193

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 3 februarie 2019, de la ora 19, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Valeriu Mircea Popa, Mihai Ignat și Luca Ștefan Ouatu. În cadrul întâlnirii va avea loc prezentarea, de către Octavian Soviany și Andrei Ruse, a antologiei Mojar și alte poeme care nu există (Hyperliteratura, 2018) de Valeriu Mircea Popa.

Valeriu Mircea Popa (n. 1947) a absolvit Facultatea de Psihologie – Defectologie la Cluj-Napoca. Muzician, poet, doctor în psihologia artei, a publicat șapte volume de poezie: Furnicile și oglida (1993), Războinicul cu ciorapi de piele (1996), Ultimele pătrate de frig (1998), Camera de subsol sau Răscumpărarea (2001), Bijutierul și alte poeme care nu există (2008), Cercul de camfor (2013), Dar tălpile tale unde sunt? (2016), strânse în antologia Mojar și alte poeme care nu există (2018).

Mihai Ignat (n. 1967) este poet, dramaturg și profesor universitar, unul dintre cei mai prolifici și mai constanți autori debutați în anii ’90. După debutul în volumul colectiv Tablou de familie (1995, alături de Sorin Gherguț, Svetlana Cârstean, Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu și T.O. Bobe), a publicat zece volume de poezie, printre care: Klein (1995), Poeme în doi (2003), Cangrena e un animal de casă (2005), Klein reloaded (2014) și recenta Frigul (elegie) (2018), precum și câteva volume de teatru, cel mai recent fiind Ei sunt printre noi (cartea monologurilor) (2018).

Luca Ștefan Ouatu (n. 2000) este elev în clasa a XII-a la Liceul Teoretic de Informatică „Grigore Moisil” din Iași. A luat câteva premii la concursuri pentru tineri poeți, debutând publicistic anul trecut în „Steaua”.

Moderator: Claudiu Komartin