INNER SANCTUM este un joc de
reflectări, de reflecții à rebours și de magnificări pe muchie de cuțit,
tragic ca orice sfidare. Cu exactitate cinematică, Livia Ștefan demantelează
imperativul social, sentimentalismul, egoul și biografia manufacturate dinspre
afară înspre înăuntru. Rezultă, la capătul unei dure și neliniștitoare
autoscopii, o dare de seamă distopică asupra unui corp monstruos. Și cine nu e
cu totul mesmerizat de el? Și cine nu înțelege că este, de fapt, al lui? Și
cine nu vede că acel corp care cade, decade, recade în lume este conectat,
perfid și crud, la o infernală, seducătoare aparatură, iar ea îl silește,
ca-ntr-o celebră imagine, să rămână cu ochii deschiși, o complicată mașinărie
care pune laolaltă muzică, poezie, convulsiile din noaptea întunecată a
sufletului, pe ceilalți – cu absurdul, grația, vinovăția lor? Și cine nu știe
că aceasta este tocmai funcția celei mai precise dintre artele autodafeului –
care este poezia: să nu lase pleoapa să cadă până nu arde totul?
Rita Chirian
Direct din poezia damnată, din bolgia suicidară în care cuvintele sunt simultan țepi & sânge (& mângâiere secretă), de acolo vine acum poezia Liviei Ștefan. La Ville tentaculaire a lui Verhaeren & Eliot a devenit pentru ea „tentaculara corporație din creier”, puterea absolută împotriva căreia numai armele absolute mai pot lupta – iar armele absolute sunt cuvintele. A căror forță Livia o conjură de peste tot: din arta altora (de la Commedia lui Dante la Lacrimosa lui Mozart), din propriul corp & propriul creier (care pentru ea tot din materia organică a cuvintelor sunt compuse). Încât, atunci când o citești, știi că fiecare cuvânt e acoperit de vieți întregi.
Radu Vancu
