Despre Judith Mészáros l-am auzit prima oară vorbind în anii 2000 pe Alexandru Mușina. Nu mai țin minte cum a fost adus în discuție numele ei, însă cuvintele folosite de magistrul A.M. nu lăsau loc de dubii: era invocat unul dintre acei extraordinari poeți uitați care dau literaturii o aură de mister și de insolit ce nu le dă voie celor mai curioși din fire să creadă că știu totul despre aceia care i-au precedat sau că o cartografiere integrală a poeziei dintr-o epocă (oricare epocă) ar fi posibilă. Mușina a pomenit-o pe Judith Mészáros ca pe un secret și o enigmă, cu un entuziasm pe care nu îl profesa decât rareori. Fără să insiste, a trecut cu faimoasa-i vivacitate la alte subiecte, conștient, sunt sigur, că aruncase o nadă cu care măcar unul dintre tinerii de care era înconjurat în acea împrejurare va ști mai târziu ce să facă.
Începând de prin 2011 sau 2012, când i-am citit pe undeva un text-două, poezia Judithei Mészáros a încetat să mai fie un obiect poetic neidentificat și, cu toate că luarea de contact cu acel extras fusese frugală și fugitivă, forța de atracție a torentului discursiv din Îngeriada s-a dovedit irepresibilă. Și totuși, oricât am încercat să ajung la el, volumul din 1993 nu s-a lăsat găsit cu una, cu două. Mai târziu, ieșind dintr-un anticariat bucureștean (unul dintre puţinele în care e posibil să mai afli și altceva decât cărţi cu poze, compendii și atlase, ediţii populare în limba engleză ale unor volume clasice care dau bine în bibliotecă sau comicării de literatură motivaţională), am realizat că e deja o vreme de când caut volumele de poezie ale lui Judith Mészáros, singurul rezultat al acestei mici epopei personale fiind reconfirmarea ideii că un cerc s-a închis și că ne-am întors în locul de unde a început modernitatea. Oricâtă informaţie s-ar genera în flux continuu, oricât de simplu poţi comanda un lucru – un produs – din partea cealaltă a lumii, oricât de încurajator pare gradul de alfabetizare generală a societăţii, o carte de poezie este cam ce era și acum o sută cincizeci de ani: o raritate de preţ pentru pasionaţi, colecţionari și smintiţii de literatură.
Așa încât, atunci când am găsit Îngeriada (sau când în fine și-a făcut drum înspre mine), m-am considerat norocos: o primă parte a căutării se încheiase. La puțină vreme după aceea, am primit în format electronic We all live in a yellow submarine, scanată de o mână ce părea a-mi împărtăși nerăbdarea.
A urmat partea de detectivistică ce viza omul în carne și oase: doream să știu ce se întâmplase cu poeta atât de dăruită și de frământată care scrisese cele două volume-cometă, și în legătură cu destinul căreia am auzit mai multe legende concurente: că s-ar fi călugărit, că s-ar fi sinucis sau că a dispărut la un moment dat fără urmă. Nimeni din Cluj nu-mi putea spune ceva clar. Niciunul dintre cei care o întâlniseră în anii ’90 nu îi era îndeajuns de apropiat încât să mă poată orienta sau să-mi dea măcar un indiciu. Printre colegii săi scriitori, care de-abia se intersectaseră cu Mészáros în cei câțiva ani cât a fost activă și s-a mai arătat în diverse contexte literare, părea a exista un consens că pe autoarea Îngeriadei o înghițise pământul. Tot ce-am putut afla a fost de pe câteva site-uri ce rostogolesc aceleași câteva informații biografice: că Judith Mészáros (absolventă de Matematică-Informatică în anii ’80) ar fi lucrat ca cercetător științific la Institutul de Tehnică de Calcul, filiala Cluj (pun asta în relație cu o carte din 1996, Turbo Prolog 2.0: Ghid de utilizare, care îi poartă semnătura), după această dată fiind imposibilă reconstituirea traseului său.
În noiembrie 2016, numărul 18 al revistei „Poesis internațional” s-a deschis cu un Portret dedicat Judithei Mészáros, în care am făcut o selecție concludentă din cele două volume, însoțită de câteva referințe critice și de eseul Ritei Chirian, „Despre evanescențe și alți demoni”. Trei ani mai târziu, în numărul 24 (2/2019), am publicat un eseu al Anastasiei Gavrilovici – care este născută după apariția cărților reluate în ediția de față –, intitulat „Recluziunea lui Judith Mészáros”. Două texte care se regăsesc la începutul și la sfârșitul acestei integrale poetice, reflectând două perspective critice ale unor scriitoare ce aparțin promoțiilor de după 2000.
Plănuiam în a doua parte a deceniului trecut să scriu un volum cu titlul Numere de dispariție, care urma să cuprindă o serie de texte despre scriitori care au avut un start eclatant, alegând, după o perioadă intensă și zdruncinătoare, tăcerea. Anonimatul. Retragerea din lume. Care sunt resorturile intime ale unei asemenea decizii, ce decepții, boli sau sfâșieri lăuntrice împing pe cineva făcut pentru a scrie să renunțe la această vocație? Ori poate că scrisul renunță la cei care au ars prea repede și cu o violență extremă? Îi aveam, desigur, în minte pe Hölderlin și pe Robert Walser, iar din literatura română recentă pe Alexandru Monciu-Sudinski și pe Judith Mészáros – ale căror debuturi, Rebarbor, respectiv Îngeriada, au fost excepționale –, cei doi făcând la distanță de un sfert de secol câte un număr de dispariție spectaculos și insondabil. Nu am scris această carte – poate că o voi face cândva –, însă Îngeriada, apărută acum în „Cartier de colecție”, îmi răscumpără măcar în parte șovăielile.
Cât privește poemele inedite de după We all live in a yellow submarine: ele au apărut într-un număr din 2002 al „României literare” și stau sub un titlu cel puțin neobișnuit, „Ion Paul Sebastian”. Îndrăznesc să ofer o explicație, poate riscată – însă pentru aceasta e necesar să deschid o paranteză.
Când am reușit în cele din urmă să-i dau de urmă lui Judith Mészáros (prin intermediul criticului Dan-Liviu Boeriu, care locuiește la Salonta), am aflat numărul ei de telefon (bibliotecarele de la Biblioteca Municipală o cunoșteau – și s-a adeverit astfel că poeta Îngeriadei trăia retrasă în orașul natal). Au urmat câteva schimburi stranii de mesaje – nu dorea să vorbim la telefon, ci doar să ne scriem, motivul invocat fiind că nu aude –, în care J.M. mi-a transmis că nu mai scrie poezie, ci s-a dedicat prozei, pe care o semnează Ion Paul Sebastian. Am făcut atunci legătura cu grupajul de la începutul secolului: am bănuiala că trimisese „României literare” cele cinci texte cu acest heteronim masculin, însă redacția nu a înțeles sau nu i-a acceptat deghizarea. Ce a urmat este întristător – cu toate că am mai sunat-o și i-am tot scris, nu am mai primit niciun răspuns, explicația fiind că a fost internată la Spitalul de Psihiatrie Nucet, unde se găsește (dacă veștile pe care le-am primit de curând sunt exacte) și astăzi.
Judith Mészáros – poetă unică în toată literatura noastră de după 1990, cu un destin contorsionat și dramatic, are acum parte, in absentia, de o revenire pe deplin meritată. Reluarea integrală a celor două cărți pe care le-a publicat ar putea însemna redescoperirea cuiva care a ridicat în tot scrisul său problema unui rău profund al umanității noastre strivite de Istorie și Societate, căruia Mészáros a încercat să-i țină piept printr-o scriitură tumultuoasă, de un brav și apăsat eticism. Știm de la toți marii poeți care este prețul plătit pentru o asemenea înfruntare.
Efasată (nu avem decât o fotografie a sa, în care chipul apare mătuit, îl poți doar ghici din contururile tremurate, ivite ca din spatele unei cortine de gheață murdară), diminuată, pierdută, Judith Mészáros este, în cele din urmă, o învingătoare.
