joi, 16 ianuarie 2020

Dublă lansare la Suceava


Vineri, 17 ianuarie, de la ora 17, la Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava (spațiul expozițional de la etaj): lansare Industria liniștirii adulților (Casa de Editură Max Blecher, 2019). Am adus și exemplare din vol. 24 (2/2018) al „Poesis internațional”.
După care, de la ora 19, la Planetariu va avea loc spectacolul Cosmic, regizat de Cosmin Panaite (și care e construit, din câte înțeleg, pre versurile poeților din „Alecart”).



vineri, 10 ianuarie 2020

Alexandru


Leului i-a făcut capul buba
și de aceea trebuie să mergem la clinică,
unde dinozaurul verde e doctor.

Acum că am construit garajul,
în el poate încăpea mașinuța de jucărie
cu care mai devreme era să facem
un accident.

Pot zbura și picioarele
dacă râzi ca un crocodil la soare.
Dar asta nu ne învață la Centru.

Ce este un garaj? Ce e un crocodil?
De câte raze are nevoie o minge
ca să se transforme într-o dimineață în soare?

Șoarecele și doamna se joacă împreună
pe mochetă, Alexandru râde,
e un vârtej în care nu-i mai poți deosebi
unul de celălalt.
Șoarecele e doamna, dar doamna nu-i șoarecele.
Unde te-ai ascuns, Alexandru?

Când ne mișcăm așa, totul pare de sticlă.

Ziua mea este pe 4 octombrie,
Doamne, câte-s pe capul meu.


Acum un an, cuvintele erau prea umflate,
de-abia încăpeau în cap:
ca atunci când doamna nu se uită și
poți să bagi în gură șapte sau opt
gume de mestecat deodată.

Îmi vor crește mâinile voi putea apuca aerul
în care plutesc atîtea forme
pe care nu le putem numi.



Mi-am amintit în cursul unei discuții cu o prietenă de poezia asta, „trăită” cu destulă vreme înainte să am chiar eu un copil, și creionată într-o primă variantă acum aproape opt ani, la capătul unei după-amieze cu mult soare petrecută alături de Iulia Stoian și de copilașii cu care lucra la Asociaţia de Terapie Comportamentală Aplicată. Experiența aceea, precum și cele din preajma Anei Dragu, la Centrul de Resurse şi Referinţă în Autism „Micul Prinţ” din Bistrița, au modificat substanțial niște lucruri în înțelegerea mea, care era până atunci (ca a celor mai mulți dintre noi cei care nu am avut de-a face decât ca spectatori accidentali cu tulburările din spectrul autismului) plină de clișee și de prejudecăți. Admirația mea se îndreaptă către toți cei care au avut, în ciuda tuturor piedicilor și impasurilor, puterea și abnegația să facă lucruri importante pentru semenii lor care suferă de această afecțiune, mai frecventă în zilele noastre la cei mici decât diabetul, cancerul sau sindromul Down.

marți, 7 ianuarie 2020

Premiul Național „Mihai Eminescu” – între sexism, mentalitate de cartel și nepricepere


          Au fost anunțați nominalizații la Premiul Național de Poezie de anul acesta, ce poartă numele marelui grangure romantic Mihai Eminescu. Firește, printre cei nouă nu e nici o femeie. Bravo, secolul XIX e plin de promisiuni! Într-o literatură cu Nora Iuga, Grete Tartler, Marta Petreu și Mariana Codruț (ca să mă refer numai la patru poete pe deplin consacrate), tu le sufli-n fund lui Cassian Maria Spiridon și lui Vasile Dan (absolut întâmplător, cei doi sunt președinții filialei Iași, respectiv Arad, a Uniunii Scriitorilor).
          Evident că procedura de desemnare a nominalizaților e profund coruptă: pe lângă sexism, e vorba aici despre inevitabilele metode feudale prin care Nicolae Manolescu își conservă puterea în Uniunea Scriitorilor (deși premiul nu ține în mod direct de USR, cum a fost subliniat în anii trecuți, jocurile sunt făcute tot din biroul președintelui acestei organizații). În plus, e vorba și despre ignorarea unor evidențe: într-o literatură în care există Ion Gheorghe sau Vasile Vlad, e o sfruntare să nominalizezi 80-iști de duzină. Nu mai vorbesc că pe Constantin Abăluță, căruia în 2019 i-au dat premiul, dar de fapt nu i l-au dat, nici nu l-au mai luat în calcul anul ăsta. Adică poetul care anul trecut a primit majoritatea voturilor juriului (și căruia premiul i-a fost refuzat fiindcă nu a putut ajunge, din pricini de sănătate șubredă, la festivitatea de decernare) lipsește acum cu desăvârșire din toată povestea. 
          Jenant și dezgustător totodată.

duminică, 29 decembrie 2019

„Aviz generațiilor viitoare”. 15 poeți olandezi


Aviz generațiilor viitoare. Poezie olandeză contemporană
(Casa de Editură Max Blecher, 2019)

          Antologia Aviz generațiilor viitoare. Poezie olandeză contemporană este a douăsprezecea carte pe care Casa de Editură Max Blecher o publică în 2019. Tradusă din neerlandeză de Jan H. Mysjkin și Doina Ioanid, cuprinde cincisprezece poeți olandezi (Ouwens, Van Pinxteren, Knibbe, Duinker, Vegter, Van der Vegt, Swanborn, Gelèns, Andriessen, Jansen, Nasr, Anker, Den Ouden, Van der Graaff, Keizer) născuți între 1942 și 1987. Vine după alte trei antologii similare pe care le-am editat în ultimii opt ani, Colonia poetică (cincisprezece poeți suedezi contemporani, 2011), Lumina ultimei zile (cincisprezece poeți flamanzi, 2014) și Liniște, pace, perversiuni, heppiend (nouă tineri poeți maghiari transilvăneni, 2016). Sper să intereseze publicul de la noi ceva mai mult decât antologia flamandă (celelalte două, cea suedeză și cea maghiară, chiar au creat emulație și au provocat dialoguri poetice cu rezultate remarcabile).
          Dacă tot suntem în ultimele zile din 2019, vreau să fac observația de bilanț că sunt nouă ani și două luni de când Casa de Editură Max Blecher a fost fondată, timp în care am publicat nouăzeci și opt de cărți. Urmează în 2020 două borne: al 100-lea titlu (în primăvară) și aniversarea de 10 ani (în toamnă). La mulți ani tuturor!

marți, 24 decembrie 2019

„Efect de propagare. Poeți maghiari de la Echinox”


Efect de propagare. Poeți maghiari de la Echinox
o antologie de Kocsis Francisko, cu un cuvânt înainte de Ion Pop
(Editura Ardealul, 2018)

       Nu s-a scris prea mult despre ea, deși e o apariție prețioasă, mai ales dacă o așezi lângă cărțile poeților români deja clasicizați ai „Echinox”-ului, dar și de antologia poeților germani ai aceleiași perioade, apărută în 2013 la Editura Limes. Unsprezece poeți maghiari din Transilvania care au publicat în tinerețe în cunoscuta revistă clujeană, născuți între 1948 și 1959 (așadar, pentru contextualizare, Németi Rudolf cu o jumătate de an mai tânăr decât Ion Mircea, iar Kovács András Ferenc de-o vârstă cu Cristian Popescu).
       În Efect de propagare se găsesc grupaje consistente și îndrăznețe, care sună foarte bine în traducere, semnate de Németi Rudolf (1948-2016), Balla Zsófia (n. 1949), Palotás Dezső (1951-1999), Markó Béla (n. 1951), Adonyi Nagy Mária (1951-2015), Boér Géza (1952-1989), Szőcs Géza (n. 1953), Egyed Péter (1954-2018), Zudor János (n. 1954), Cselényi Béla (n. 1955), Kovács András Ferenc (n. 1959).

sâmbătă, 21 decembrie 2019

„definiții, tripuri și chipuri”


Luca Ștefan Ouatu, Cinematic (OMG, 2019)

       Deși îl mai încearcă romantismul blegos, Luca Ștefan Ouatu are abilitatea să nu alunece prea des în sentimentalisme sau naivități zornăitoare – ceea ce pentru un poet de numai nouăsprezece ani, mezinul desantului de debutanți de anul acesta, e din start o bilă albă. Ouatu e un poet al timpului său – dacă de vreo nouă decenii încoace ipostazele (și strategiile corespunzătoare) preferate de tinerii masculi lirici erau de băiat rău, de june arțăgos și exigent, de histrion sau arlechin sarcastic, de provocator îndărătnic și ofensator hipersexual (semnalmente recognoscibile în diferite grade la Geo Bogza, Gellu Naum, Geo Dumitrescu, Vintilă Ivănceanu, Mircea Dinescu, Traian T. Coșovei, Daniel Bănulescu, Marius Ianuș și destui alții), poetul de-o vârstă cu noul secol preferă să afișeze o poză cool, urmarea fiind că miza estetică (deși orice formă de estetism e din start respinsă sau subminată) cade pe atitudine și modulații ale detașării ironice, pe distanțarea de sursele autorității mai curând decât pe confruntarea acestora.
       Așa că nu teribilismele sau ostentația sunt cultivate cu predilecție în Cinematic (OMG, 2019), ci un ton degajat și ingenuu, de o temeritate atenuată încă de la început prin strategii de temperare („pornhub plantează un copac / pentru fiecare 100 de clipuri văzute râd / și mă gândesc că șansele ca un labagiu ca mine / să salveze vreun video sunt mici / șansele ca cineva să salveze planeta – / aproape nule // acasă am învățat că nu e frumos / să vorbesc despre / intimitatea mea în public / în public am învăţat că nimic nu / e mai frumos decât intimitatea / expusă mama va citi și se va convinge / că sunt activist pentru natură”).
       Vulnerabil și altruist, juisor și înstrăinat, dispus la filozofări care l-ar face invidios pe Căpitanul Evidență („prins între corpuri și necunoscute / definiții tripuri și chipuri / căutăm recunoaștere / viață în cele mai mici lucruri și / trăim aceeași zi / fără să știm de ce” sau, și mai rău, „zona de siguranţă a dispărut / și odată cu ea a început să apară / un loc toxic în care mă lupt / să simt că mă salvez / să ies în mijlocul lumii și să urlu / că în sfârșit ceva din mine / poate să doară”), Ouatu este în acest punct un anticlimactic în căutarea febrilă a trip-ului. Subiectul poetic din Cinematic trăiește predominant în virtual, în derularea interminabilă de imagini din feed („am stat cu fețe pixelate / și am văzut lumea cu toate adevărurile ei”), înconjurat de artificial”, mărturisind totuși o pronunțată aspirație către reconectarea cu semenii („și până unde nostalgia serilor / în care nu îmi dezlipesc mâna de telefon / bifând mesaje meme izolare / stickere cu inimioară aștept / oameni să apară în fața mea sărind / din ecran / bifând îmbrățișări lumină / plimbări prin parc excese de serotonină”).
       Și Luca Ouatu ar vrea, vorba aceea, să spargă însingurării ucigătoare zidul, însă nu prea știe cum să facă – s-o dea pe hip-hop („în trip pe viață și toată viața în trip”) sau să se-nchidă-n casă și să deplângă soarta cea crudă („am acceptat vulnerabilitate / de aici până în cairo / și am iubit femei frumoase / fără să mă simt bărbat”), informându-și cititorul în legătură cu „sentimentul de vulnerabilitate / în fața propriei incoerențe / când vine vorba de organizare / și calitatea vieții”.
       O poezie despre maturizare plină de tentative de autodefinire care, atunci când e simplă și directă („sunt tot copil mă întreb ce mai rămâne / când tot ce e frumos dispare și în noi / nici serialele nu mai luminează”) și nu patinează în formulări tehnicist-demonstrative frizând nonsensul („ne-am născut în simbioză / toți doar energii / hybridați cu procesoare / sub control termic”), aduce câteva promisiuni cu care până și un bătrân douămiist crispat poate să rezoneze („gata să pierd realitatea cu totul / și nevoia / acută de cadre / cu tripul meu polaroid / camera de 3 pixeli cu / șarmul meu de băiat în floarea vârstei pozam / fete mai mari întinse pe geam / visându-se timid vedete în filme”).  

marți, 17 decembrie 2019

„nimbul de șmirghel”


Monica Stoica, Fetele visează electric (Charmides, 2019)

       Monica Stoica este în Fetele visează electric (Charmides, 2019) o compătimitoare pătimașă, atât în raport cu personajele care îi populează poezia (cerșetori și prostituate, „băieți schizo” și hebefrenici, depresivi, afazici și rătăciți, „prinți ai mizeriei” și dezechilibrați chimic ce trăiesc în regimul iminenței și al vertiginosului, pentru a căpăta contur precis și personalitate pregnantă în ultima parte a cărții – „nebuna Sevastița”, „bipolarul Nea Alexandru” sau „Maria Scarlat, escortă” îi dau prilejul pentru poeme în care Octavian Soviany din Scrisori în Arcadia și, poate, Pulberea, praful și revoluția o întâlnește pe Ruxandra Novac din irepetabila Ecograffiti), cât și cu propria biografie turbulentă. Reactualizând o ipostază rimbaldiană în peisaje urbane halucinate, învăluite în „întunericul amorf și letal”, specifice erei „contrariilor și a erorilor fundamentale ale identificării”, în care „omul te-așteaptă ca pe-un algoritm”, subiectul poetic din Fetele visează electric (voită sau nu, oglindirea în titlul celebru al lui Philip K. Dick de acum o jumătate de secol e greu de ocolit) este un fel de Blade Runner feminin, hipersensibil, saturat de-o luciditate autoscopică de origine saturniană, umblând paranoic și dereglat pe străzi luminate artificial, în noaptea „în care conlucrează Mafiotul celest și moartea”. Vagabondaj anesteziat de aglomerarea de imagini proliferante, în atmosfera ostilă a orașului în care hipertehnologicul aproape că a extirpat orice decor natural („ce monocord & sick e sunetul sleit al mașinilor / în colț lângă ruina vegetală din delta văcărești / fata își străpunge ochii cu iglițele fără teamă / a ajuns la limită și care-i limita pentru o fată?”), în „caruselul pentru care nu există / buton de oprire”, „băiețoaica febrilă” este în același timp și vânătorul, dar și androidul, despre care știm că este mai uman decât omul, și de aceea trebuie găsit și eliminat. Cochetăria nevrotică a Monicăi Stoica („așa că alegem culoarea neagră, / rochiile / și costumul de latex / să ni se dea ceva pur, / ceva neiertător, fiola cu otravă, / trena de dantelă cu perle, mânjită de sânge, / implanturile neuronale, / o luptă armată pentru iubire”) a produs unul dintre cele mai percutante debuturi din poezia ultimilor ani, pe care l-aș pune în momentul acesta doar lângă 4,5 litri de sânge, miliardar a lui Dan Dediu – unui asemenea discurs nu-i poți face dreptate vivisecționându-l și umblându-i prin mațe și hățișuri neuronale, și cu atât mai puțin povestindu-l, iar atunci nu-ți rămâne decât să citezi secvențe în care imaginația e turată la maxim, iar pulsul o ia razna până ajunge să fie imposibil de măsurat: „câte ore mai sunt până la extincție? vocea mea răsunând în megafoane, / nebunul bărbos, înarmat, suit pe parapet, cu predica tânguitoare / și fetele care adună păpușile de porțelan în debarale. halena și ura lor / și iubirea lor într-o zi de vară, când fiecare se bate cu umbra lui / și, practic, trupul e mai inconsistent decât umbra. cum să interpretez / evenimentele, acest mortal kombat în noapte, cu nimbul de șmirghel, / cu care microscop să mă uit și ce e pe lamelă, maestre tehnologic, / ploscă-n care-mi scuip flegmele și expectorez drame bulevardiere și glume / de antilopă-n mijlocul tigrilor. cuțitele sunt toate ascuțite în visul meu. / în camera mobilată ultramodern sunt singură și mă transform în obiect. (...)”. Fetele visează electric este un volum de debut abil construit, intens și acaparator.