Livius Caupo, cuceritorul Alexandriei

(...) quidquid se Tigris ab Haemo

dividit, hoc certa proponit merce locandum

institor imperii, caupo famosus honorum.

                                 Claudian, In Eutropium

L-au ridicat în cele mai înalte demnități ale cetății

bucuroși că unul de-al lor a ajuns acolo

și că-n curând le va deschide, cum promisese, larg

porțile hambarelor și ale cămărilor la care tânjeau.

În speranța asta muncită și îndărătnică,

fremătând continuau să aștepte, dar tot așteptându-l

să-și îndeplinească datoria și cinul, an după an

veșmintele lor erau tot mai ponosite, burțile tot mai supte,

ghioagele se înmulțiseră pe străzi, strălucea doar palatul

înconjurat zi și noapte de câinii lui grași, învățați să sfâșie.

Nici vorbele nu îi mai erau dulci ca pe vremuri

și zâmbetul i se transformase într-o grimasă cumplită,

însă ei continuau să aștepte. Fără să se întrebe cum

se putuse transforma într-atât gura aceea

ce altădată rotunjea dulce cuvintele

hrană, viitor, siguranță

într-un rât de mistreț, și frumoasa-i mustață căruntă

foșgăia ca un viespar gata oricând să-și pornească urgia

la cea mai mică încercare de a i se cere socoteală,

mii de ace gata să se înfigă în ochiul

uzurpatorului care va îndrăzni să facă un pas către el.

Mârâitul și lătrăturile care-i ieșeau din gâtlej

aduceau acum tot mai mult cu ale unei fiare furioase,

dar nici graiul lor nu mai era același,

și de-abia dacă se mai înțelegeau între ei:

se priveau cu neîncredere și cu ciudă

în timp ce chipul acela de fontă

cu dinți de fontă înconjurați de-un viespar plin de ură

îi privea ca pe dobitoacele lui de prăsilă.

Iar ei continuau să aștepte cu privirile ațintite

spre treptele din capătul cărora mai-marele lor

mugea într-o limbă pe care bieții-nvățați crezuseră,

înainte să fie linșați, că a dispărut cu multă vreme în urmă.

Făceau mai departe singurul lucru permis,

și-n vremea asta se prefăceau veseli și încântați,

ajunseseră să creadă și ei că-s așa, iar dansul se pornea

în onoarea mult iubitului Livius Caupo din nou și din nou.

De câte nu e-n stare omul pentru un sac gol,

a gândit cineva din mulțime, dar s-a zăvorât imediat în muțenie

amintindu-și că asemenea cuvinte le fuseseră

interzise de mult lor, celor mulți și-nșelați,

cărora nu le rămăsese decât

să aștepte, să tot aștepte.

Institutul Blecher, ediția 200, episodul II

Mina Decu (n. 1983) a terminat Facultatea de Filozofie, a lucrat ca profesoară și în prezent ca librar. Poetă și traducătoare din limba spaniolă, a debutat cu Desprindere (2018), pentru care a primit mai multe premii.

Ionel Ciupureanu (n. 1957) este unul dintre cei mai originali și mai excentrici poeți 90-iști. A publicat opt volume: Pacea poetului (1994), Amos (1996), Fălci (1999), Krampack (2002), Adormisem și mă gândeam (2005), Mișcări de insectă (2010), Venea cel care murisem (2014) și E timpul să visăm un măcel (2018). În anii ’90 a scris versuri pentru formația punk Terror Art.

V. Leac (n. 1973) este poet, artist și curator. Membru fondator al grupării arădene „Celebrul animal” și al revistei „Ca și cum”, a debutat cu volumul Apocrifele lui Gengis Khan (2001), căruia i-au urmat Sera cu bozii (2003), Seymour: sonată pentru cornet de hârtie (2005, 2006, 2013), Dicționar de vise (2006), Lucian (2009), Toți sunt îngrijorați (2010, 2015), Unchiul este fericit (2013) și Monoideal (2018), pentru care a primit recent două premii.

Svetlana Cârstean (n. 1969) a publicat în Tablou de familie (1995, împreună cu Cezar Paul-Bădescu, T.O. Bobe, Mihai Ignat, Răzvan Rădulescu și Sorin Gherguţ). A debutat în volum cu Floarea de menghină (2008). I-au mai apărut Gravitaţie (2015) și Trado (2016, împreună cu Athena Farrokhzad). Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi. Coordonează una dintre cele mai importante colecții de poezie din România, „Vorpal”, a Editurii Nemira.

Livia Ștefan (n. 1982) e din Giurgiu, de unde a imigrat în 2007 ca să mai învioreze Bucureștiul. A debutat cu re.volver (2012), volum urmat de Lolita32 (2016) și de Thanato Hotel (în curs de apariție la Casa de Editură Max Blecher). Punkistă înrăită, e vocalul trupei Oedip Piaf, fotograf amator și crescătoare de pisici pe care le dresează, le face faimoase și apoi le vinde la Hollywood.

Andrew Davidson-Novosivschei (n. 1987) s-a născut în Mesa, Arizona, și a studiat la Arizona State University, unde a susținut un master în Literatură Comparată și a obținut un certificat pentru Studii de traducere literară. Poet și traducător, locuiește din 2015 în București. A publicat poeme în câteva reviste americane și a tradus din limba română texte de Gellu Naum, Nora Iuga, Mircea Cărtărescu, Cristian Fulaș, Lavinia Braniște ș.a

Ligia Keșișian (n. 1988) este curator al unor festivaluri de muzică și film – Balkanik Festival, Kinodiseea, Festivalul internațional de film pentru publicul tânăr, Caravana Metropolis și Nomad Film Festival. De asemenea, traduce poezie din limba spaniolă și scrie poezie și proză scurtă. A debutat cu volumul de poezie Mici cutremure (2017) și are în pregătire altul nou.

Tiberiu Neacșu (n. 1981) este poet, traducător și graphic designer, absolvent de Litere la Craiova. A publicat două volume de poezie, la o distanță considerabilă: Nebuna (2000) și Acrobat în zece pași (2013).

Ștefania Mihalache (n. 1978) e absolventă a Facultăţii de Litere de la Universitatea „Transilvania” din Braşov, secţia Română-Engleză și a cursurilor de Master în Gender and Culture ale Universităţii Central-Europene de la Budapesta. Doctor în Filologie la București. A publicat două romane: Est-falia (2004) și Poemele secretarei (2010) și un volum de poezie, Sisteme de fixare și prindere (2016).

Răzvan Țupa (n. 1975) a debutat cu volumul Fetiș (2001). Doi ani mai târziu, cartea a apărut într-o ediție revăzută, sub titlul Fetiș – o carte românească a plăcerii (2003). A mai publicat Corpuri românești (2005) și poetic. cerul din delft și alte corpuri românești (2011). A organizat, între 2005 și 2010, mai multe serii de întâlniri și evenimente având în centru literatura contemporană („Poeticile cotidianului”, „Ateliere relaționale”) și a fost vreme de doi ani redactor-șef al revistei „Cuvântul”.

Daniela Luca (n. 1969) este, din 1998, redactor de carte, editor, consultant știinţific (psihanaliză, psihologie, filosofie, literatură). Cele mai recente cărţi pe care le-a publicat sunt volumul de eseuri de psihanaliză Cuvinte în negativ (2016) și volumul de poezie Intermezzo (2017).

Artur Cojocaru (n. 1999) este poet și fotograf și un participant activ al workshop-ului de scriere creativă „Vlad Ioviță”. A pornit recent la Chișinău Clubul de lectură „Troleibuzul 30”.

Muzică: Ana Toma, Radu Zăgrean

Moderatori: Claudiu Komartin, Anastasia Gavrilovici

Vineri seară, la Muzeul Național al Literaturii Române

       Mi-a prins bine mereu să lucrez cu muzicieni. Am făcut-o cu plăcere, descoperind de fiecare dată câte ceva legat de felul în care pot vibra unele cuvinte și cum trebuie să tacă altele, și din fiecare astfel de întâlnire am ieșit câștigat. Poate nu întotdeauna și textul meu, dar asta e o altă discuție, care nu mai ține atât de posibilitățile poeziei de a se conecta cu muzica, cât despre momentele când două discursuri nu se armonizează în mod ideal. Însă, fie că a fost vorba despre pianul lui Mircea Tiberian (acum mai bine de zece ani, în Groapa de la vechiul Muzeu al Literaturii de pe Bd. Dacia), despre contrabasul lui Andreas Aron (când am lansat, acum aproape șase ani, cobalt și am făcut să răsune Bookfest-ul), despre colaborarea care a durat aproape doi ani cu Bandesnaci și controllerismele lui, despre multele improvizații cu Ana Toma la pian, și în diverse alte combinații, însoțiți de Janos Toth sau de către Delia Andrieș, jam session-urile cu George Pandrea și Radu Mureșan, momentele intense, cu revărsările de energie aduse întotdeauna de flautul lui Matei Ioachimescu, toate aceste momente de întâlnire mi-au prins bine și, în câteva rânduri, m-au catapultat într-o zonă care e pentru un poet destul de inaccesibilă exclusiv prin scrisul său.
       De aceea m-a bucurat invitația de a susține o lectură, vineri 19 aprilie, de la ora 19, la Muzeul Național al Literaturii Române din Strada Crețulescu, în compania lui Alexandru Anastasiu (vibrafon), Fernando Mihalache (acordeon) și Cezar Knihinski (contrabas). E episodul VI al unui proiect organizat de Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România.

Autoportret în ciorbă de potroace

Ăsta sunt eu: legat cam grosolan în piele,

imprimat cu un tuș scos de câțiva ani

în afara legii, rânjesc

din raft și refuz să-mi ascult doctorul

care-a insistat să vizitez

la Amsterdam grădina zoologică.

Știi ce? Mai bine nu.

Ființele ținute-n captivitate îmi sporesc angoasa –

hopa, cineva mai caustic s-a

și gândit: doar scrie poezie, deci secvența

asta putea să lipsească. Putea,

toți putem –

iar în locul în care altădată am stat noi

(cu ifosele noastre de patricieni,

cu olițele aurite așezate lângă sofa și

cu călimara sau smartphone-ul ținute

în echilibru fragil, pentru o vreme, cum ține

foca mingea în vârful boticului),

în raftul ăla golit în grabă

cineva a dat deja cu dezinfectant și a făcut

gropițe (altele decât alea cu care

cucereai puștoaicele, obrăjor)

în care acum plantează petunii.

Atâta lucru am deprins până la treișcinci:

bărbat la casa poporului meu, cu

mai multe junghiuri pe oră decât gânduri

virtuoase, mă grăbesc să amestec în

cratița verde cu smalțul sărit. Ea

dă în foc pe-aragazul ăsta capricios

ce se preface că nu știe nimic

despre dezastrul geopolitic în care suntem captivi –

frățioare, am trecut deja prin atâtea-mpreună:

nu mă lăsa tocmai azi.

Iubita vine hămesită de la serviciu,

are căutătură haínă când o părăsesc forțele

și noua dezordine culinară ne-a luat

tuturor mințile.

Institutul Blecher, ediția 200, episodul I

Vlad Serdarian a studiat Comunicare la Litere și a urmat cursuri de Filozofie, pe care însă nu le-a dus la capăt. A debutat cu Teritoriul animalelor (2018). Lucrează în publicitate.

Alina Purcaru (n. 1982) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și a lucrat în presă. În prezent este secretar general de redacție al revistei „Observator cultural”. A fost coautoare a romanului colectiv Rubik (2008), a coordonat volumul Povești cu scriitoare și copii (2014) și a publicat două volume de poezie, Rezistență (2016) și Indigo (2018) și o carte pentru copii, Catrina și Marele Domn-Somn (2017).

Dmitri Miticov (n. 1980) a debutat cu volumul de poezie Efectul de peliculă (2006, semnat Robert Mândroiu), după care și-a asumat, în vremea site-ului clubliterar.com, persona poetului Dmitri Miticov, originar din Dubăsari, iar proiectul său poetic, concretizat în Numele meu e Dmitri (2010) a fost continuat și a căpătat amplitudine conceptuală în Dmitri: uite viața (2012) și Dmitri: genul cinic (2015).

Iuliana Lungu este psiholog-psihoterapeut de orientare psihanalitică. A publicat eseuri și articole de psihanaliză, a tradus articole și eseuri de psihanaliză. A debutat cu volumul de poezie Kommos. Procesiune pentru histerectomie (2018), volum care a obținut Premiul „Sofia Nădejde” pentru literatura scrisă de femei, secțiunea debut poezie.

Ștefan Manasia (n. 1977) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca în 2000. Fondator, în 2008, al Clubului de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau“ (alături de Szántai János și François Bréda), a publicat șase volume de poezie: Amazon și alte poeme (2003, 2005), Cartea micilor invazii (2008), Motocicleta de lemn (2011, Premiul Tânărul Scriitor al Anului acordat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013, Premiul pentru poezie al Filialei USR Cluj), Cerul senin (2015, Premiul pentru poezie al revistei „Observator cultural”) și Gustul cireșelor (2017), precum și volumul de publicistică şi critică literară Stabilizator de aromă (2016).

Teodor Dună (n. 1981) a absolvit Facultatea de Litere a Universității Bucureşti. A publicat volumele: trenul de treieşunu februarie (2002, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut), catafazii (2005); de-a viul (2010); obiecte umane (2015, Premiul Cartea de poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori) și kirilă (2017, Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru literatură). Este director editorial la Tracus Arte.

Irina Roxana Georgescu (n. 1986) este, din 2016, doctor în Filologie cu o teză despre Influența criticii occidentale asupra criticii literare postbelice româneşti (1960-1980). A debutat în limba franceză cu volumul de poezii (Intervalle ouvert), apărut la editura L’Harmattan (2017) și în română cu Noțiuni elementare (2018).

Vasile Mihalache (n. 1985) este, din 2012, doctor în Filologie. Coeditor, din 2013, al revistei de teorie şi studii culturale „Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste” (posthum.ro). A publicat un volum de teorie („Noli me tangere”? Despre legitimitate şi autonomie în literatură, 2013) și volumul de poezie mort după om (2016).

Mihai Marian (n. 1975) este instructor de arte marțiale la Buzău. A publicat volumele de poezie Negru opac (2018) și în timp ce tu (2019).

Teona Galgoțiu (n. 1998) a absolvit Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc” din București. Colaborează cu mai multe publicații, ține workshopuri și studiază Regia la UNATC. A citit pentru prima oară la ediția 109 (din 4 octombrie 2015) a Institutului Blecher.

Tudor Voicu (n. 1988) este un membru de bază al Cenaclului Direcția 9. A debutat cu volumul sticle goale fiare vechi (2016), fiind recomandat pe ultima copertă de către Traian T. Coșovei.

Cătălina Ceaușescu (n. 1995) este studentă în anul 5 la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. Scrie poezie fără să fi debutat încă.

Muzică: Siberia

Moderatori: Claudiu Komartin, Ana Toma

Ali Mustafa, negustor de colivii

Să fi știut mai puțin despre păsări,

poate aș fi fost un negustor mai bun de colivii.

Poeții care ajung în Kadıköy nu s-ar fi poticnit în

metafore despre libertate și zboruri imaginare; câți îngeri
opiomani

incinerați de sperma accidentală a Creatorului,

atâția pescăruși ispitiți de

tangajul feriboturilor ce ne poartă zilnic sudoarea,

făcând din noi toți niște umili păstrători ai

uneltelor ce consacră distanța dintre

tehnologic și primitiv –

ne îndreptăm spre celălalt continent ca și cum

de asta ar depinde zăpăcitoarea abundență a visului, versurile

stenografiate de sirene bolnave și travestiți,

chifteluțele unchiului Kadir, pentru care viitorul e o

ficțiune împărtășită cu umilință

pentru cinci lire sau chiar mai puțin,

de partea aceasta a mării lumina se vinde

cu greutatea ei în șofran și vanilie, dar simțurile

nu sunt atât de ușor de-nșelat,

nici chiar noaptea,

nici în zborul cel mai lipsit de speranță, Ahmed Çelebi,

pentru că toți am visat la saltul acela

și am alunecat peste dealuri împădurite și strâmtori vii

în pofida interdicției mortale a unui sultan bolnav de
singurătate.

Istanbul Offline International Poetry Festival

        Am ajuns la Istanbul în toamna lui 2009, cu proiectul Word Express (blogul ăsta încă poate depune mărturie despre acel moment, toată  trebușoara întâmplându-mi-se, și încercând eu cu emoții și stângăcii să o documentez, la vreo șanse luni după ce publicasem al treilea volum de poezie, Un anotimp în Berceni, și am pornit în ideea promovării lui pagina cu același nume, de care nu m-am lăsat în aproape zece ani). Word Express fost o inițiativă foarte ambițioasă și având parte de un buget amețitor (încă nu venise criza, s-ar spune – o a treia ediție nu a mai avut loc, dar pentru a doua am fost bucuros să-i pot recomanda pe Radu Vancu și pe Augustin Cupșa), reunind scriitori (cu toții tineri pe atunci) din peste douăsprezece țări, ideea fiind crearea unei comunități internaționale, ceea ce treaba pusă la cale de Alexandra Büchler, directoarea organizației britanice Literature Across Frontiers, a reușit în bună măsură. Adela Greceanu și cu mine am participat atunci din partea României, și am fost într-o călătorie cu trenul prin Balcani pe ruta București – Sofia – Salonic – Istanbul (o nebunie pe care nu știu dacă aș mai repeta-o prin părțile noastre în care calea ferată e ceva feroce și aventuros). Atunci am descoperit câțiva tipi care mi-au rămas prieteni statornici, și au ajuns toți să fie traduși și publicați în România, în primul rând Gökçenur Ç. (Turcia), Ivan Hristov (Bulgaria) și Marko Pogačar (Croația), care cred că-s azi printre poeții de top din Europa contemporană. Printre ei și Efe Duyan, apoi reactivul și belicosul macedonean Igor Isakovski, sârbul Milan Dobričić (care mi-a devenit editor la Belgrad, înainte să emigreze și el în Germania) sau delicata Katerina Iliopoulou din Atena.
        Odată premisele descoperirii reciproce stabilite, și hotărâți (câțiva dintre noi, care ne avuseserăm cel mai bine) să continuăm în pofida granițelor despărțitoare (geografice, dar mai ales idiomatice) ideile și proiectele începute cu un an mai devreme, ne-am întors în vara lui 2010, chiar în timpul Campionatului Mondial de Fotbal din Africa de Sud, în Büyükada, o insulă aparent ireală din Marea Marmara în care am stat aproape o săptămână și am lucrat la aproprieri și traduceri reciproce. A fost unul dintre momentele determinante pentru multe dintre cele ce mi s-au întâmplat mai apoi în viață: serile din Büyükada, la finele programului de lucru (și după ce stăteam la povești, la băut, la meciuri destul de insipide sau la toate astea la un loc), lucram în camera mea la primul număr al revistei „Poesis internațional”, care avea să apară la puțină vreme după ce m-am întors acasă. Atunci avea să se strângă prietenia mea cu poetul, traducătorul, editorul și inginerul Gökçenur Ç. (în casa căruia din Bakırköy am mai rămas o vreme după atelier – și unde am scris cel puțin un poem care încă îmi place), cu el căruia i-am tradus în urma unor discuții lungi și – într-un anume sens – călăuzitoare primele poeme (după cum poate se știe, fiindcă Gökçe a ajuns să fie destul de cunoscut la noi în cercurile de cunoscători ai poeziei contemporane, i-am tradus după șase ani o carte întreagă în românește – ceea ce de altfel a făcut și el în Turcia cu o selecție din poemele mele), atunci m-am certat și m-am împăcat cu Igor, repezitul, furtunosul Igor Isakovski, care, cu mai bine de zece ani mai mare decât mine, mi-a vorbit într-o seară pe malul mării despre opțiuni și responsabilități, despre muncă perseverentă și prefaceri, Igor care făcea cam tot ceea ce fac eu acum (poet, editor, traducător și călător perseverent, aparent fără limite cu energia pe care o cheltuia, dar și în viciile sale, pe care nu și le înfrâna câtuși de puțin). Tot atunci am încheiat, penibil (căci pe e-mail) și totuși eliberator, o relație care dura de cinci ani, și care devenise toxică, iar Laura a făcut foarte bine că a tăiat nodul ăla care se strângea în jurul nostru tot mai tare – poveștii ăsteia (mai exact: felului în care am reușit, la o vârstă al naibii de complicată, să trec peste asta după o jumătate de an infernală), complicate cu morțile din 2009, respectiv 2010, ale lui Constantin Virgil Bănescu și George Vasilievici, se datorează scrierea Cobalt-ului, dar ăsta e deja un alt film.
        A urmat, în septembrie 2012, participarea la un festival internațional de poezie cu doar opt invitați străini, unde țară invitată era Olanda, prilej cu care i-am cunoscut și m-am împrietenit cu mai mulți autori substanțiali, în special cu scoțianul Bill Herbert și cu Menno Wigman, o figură extraordinară, care era pe atunci poetul orașului Amsterdam, cu care am vorbit o sumedenie (a fost un șoc să aflu de moartea lui la-nceputul lui 2018, când tocmai mă pregăteam să-i scriu pentru a-i spune că Anastasia îi tradusese un poem din cartea pe care el mi-o dăduse atunci, Zwart als kaviaar / Black as Caviar, și-l publicase în rubrica pe care o ținea pe bookaholic). Am avut atunci trei lecturi, dintre care una dintre cele mai copleșitoare avute vreodată, în Basilica Cistern (Yerebatan Sarnıcı), păstrez destule amintiri din zilele acelea de toamnă blândă pe Bosfor, și chiar câteva fotografii foarte însorite (cu excepția, poate, a acelora din vechiul rezervor de apă al orașului, construit pe vremea lui Iustinian).
        În 2015 mi-a apărut Bir Garip Roman, ocazie cu care am fost la uriașul lor târg de carte și am intrat pentru prima oară în DAM, centrul cultural inventat de Gökçenur & Co. la ultimul etaj al unei clădiri de pe Istiklal, am citit atunci împreună cu Radu Vancu – lui i-a apărut varianta în limba turcă a Frânghiei înflorite (Çiçek Açan Urgan) –, ba cred că am și cântat, destul de fals, dar simpatic pentru gazdele noastre, un cântec de pe la noi.
        Un an mai târziu, tot mai interesați de poezia românească, și dorind să mai afle și de alți poeți în afara celor pe care îi știau deja, prietenii mei turci au organizat, cu sprijinul destul de discret al ICR Istanbul, un atelier de traduceri pentru care i-am înrolat pe Teodora Coman, Svetlana Cârstean și Dan Coman (și da, a fost destul de surprinzător pentru cei de-aici că cei doi Coman nu sunt soț și soție, dar până la urmă i-am convins să le dea camere separate). Am prins la Istanbul un atentat (zbârnâiau în draci telefoanele să confirmăm că suntem bine, deși grozăvia se întâmplase la kilometri buni de locul unde lucram noi, la DAM sau la ICR-ul nostru din Taksim), iar rezultatul imediat a fost publicarea poemelor lui Efe Duyan, Nilay Özer, Erkut Tokman, Kadir Aydemir în Poesis internațional nr. 18 (2/2016), pag. 195-214, iar ale noastre într-o revistă ochioasă care apare în Istanbul, iar Erkut, un mare îndrăgostit de literatura românească, a citit la ediția 143, din noiembrie 2016, a Institutului Blecher.
        Mă întorc, așadar, la Istanbul, invitat la Offline International Poetry Festial, care își propune și sărbătorirea a zece ani de la înfrățirea noastră. Festivalul ține între 4 și 6 aprilie, și are ca focar DAM, care între timp a devenit unul dintre locurile în care se-ntâmplă lucruri extraordinare în lirica din Istanbul, ateliere internaționale și petreceri de poezie și muzică. Din România mai sunt invitați Radu Vancu, Anastasia Gavrilovici și excelenții poeți maghiari transilvăneni Benji Horvath și André Ferenc, ce au participat de-a lungul săptămânii la un atelier cu alți doi poeți maghiari (Anna Terek din Serbia și Hajnal Csilla Nagy din Slovacia), invitatul de onoare al festivalului fiind reputatul poet turc Metin Celal.