Inimii îi ajunge o singură mușcătură
mai bine de-atât nici unul din noi nu se poate struni.
Am plâns când a plecat taikonautul Fu Huang
de cinci sute de zile Dumnezeu îi face poze când doarme
și regretă-n secret că, oricât de vast cerul pe care
ni l-a dat în păstrare, ne-a lăsat totuși dinți să mușcăm.
din Viața și alte geografii, antologie din opera poetică a poetului uruguayan Mario Benedetti, traducere în lucru
Acea
speranță ce-ncape într-un degetar,
acel
trotuar înalt mărginind noroiul,
acel
du-te-vino al visului,
acel
horoscop al unei foarte lungi călătorii,
și
lunga călătorie cu oameni și cuvinte de adio
și
țări cu ninsoare și inimi
unde
fiecare kilometru e-un cer distinct,
acea
încredere de cine știe când,
acel
jurământ pentru cine știe cât timp,
acea
cruciadă spre cine știe unde,
acel
altcineva care ai fi putut fi
cu
altă cadență și un dram de noroc,
în
fine, o voi spune odată pentru totdeauna:
nu-i
loc pentru acea speranță
ce-ncape
într-un degetar în acest plic
cu
bancnote murdare de la atâtea mâini murdare
care
mă plătesc, desigur, la sfârșitul fiecărei luni
spre a păstra la zi registrele
și
a lăsa viața să curgă,
picătură
cu picătură
ca uleiul rânced.
traducere din limba spaniolă de Claudiu Komartin
Adrian Diniș a fost pentru mai bine de
un deceniu un bun prieten – deși, e drept, ne-am mai împuns și noi în timpul
acesta de câteva ori, ca niște berbecuți lirici ușor de stârnit – și un poet pe
care uneori l-am subestimat, cred că pot spune asta acum fără să mă simt ca un
impostor. Relația noastră a avut suișuri și coborâșuri (adică săptămâni, uneori
poate chiar luni întregi în care nu ne-am dat semne de viață), dar întotdeauna
reîntâlnirile dintre mine și Adi au fost încărcate cu bucurie și însuflețire. Felul
în care acest tânăr poet citea și lua de partea sa literatura celorlalți, cu o
poftă și o deschidere veritabile și pline de ingenuitate, era sursa unei vii și
continue desfătări. De ajuns să-i privești licărul din privire atunci când
Adrian vorbea despre cărțile pe care le devora (sau pe care le lua pentru a nu
știu câta oară la puricat), dar și despre cele mai mici descoperiri care îl
entuziasmau și îi deschideau apetitul pentru hârjoneli livrești și
detectivistică literară, suficient să-i simți vibrația, în care se îngemănau
emoția și un fel de trepidație jucăușă, când le citea altora bruionul celui mai
recent poem pe care-l scrisese, ca să înțelegi în ce măsură viața și literatura
deveniseră de nedespărțit în acest băiat lipsit de orice îngâmfare, excentric
fără ostentație, liber și neacomodant.
Adi era poet până-n măduva oaselor –
știu, sunt vânturate prea des astfel de vorbe care frizează locul comun și
butada, însă uneori chiar întâlnim într-o viață de om, printre sutele de autori
de versuri care ne ies în cale, și astfel de exemplare față de care orice vorbă
mare, elogioasă, bombastică sau păstrând un sâmbure de ironie pișcătoare e de
prisos. S-o recunoaștem: a fi
poet până la capăt și a nu avea nici o altă dorință de a trăi altfel decât în
ritmurile, în zdruncinările imprevizibile și în nenumăratele modalități de
pierdere și de regăsire pe care le presupune poezia nu e tocmai o ipostază
cool, mai degrabă o bizarerie inexplicabilă. Iar asumarea aceasta costă mult:
Adrian, care înțelesese și își trăia în felul acesta viața de când a ieșit din
adolescență – deși în spirit a rămas un adolescent până la sfârșit –, a ars (la
fel ca o seamă dintre poeții pe care i-a iubit: Cristian Popescu, Mariana Marin
sau Weldon Kees) intens, fără precauții sau plase de siguranță. Altfel nu ar
mai fi avut nici un rost să exploreze, cu îndârjirea suavă și cu exuberanța
statornică ce îl caracterizau, arcanele acestei arte capricioase și
exclusiviste.
Nu vreau să spun prin asta că Diniș ar
fi jucat rolul unui elitist, al unui tip cu ifose și sofisticări agasante –
cine l-a cunoscut poate depune mărturie. Era atâta naturalețe în tot ce
întreprindea, atâta stângăcie particulară, neastâmpăr și hazardare în
ipostazele pe care și le asuma – în viața pe care alesese să o ducă – care ți-l
făceau imediat drag, încât cei care l-am cunoscut și i-am fost măcar de câteva
ori aproape am luat dispariția lui ca pe o grozăvie inacceptabilă, cu toate că
măcar unii dintre noi știam (sau cel puțin presimțeam) ce fel de joc e acesta
în care se angajase Adrian. Și totuși, nimeni nu ar fi putut să prevadă că își
va face o asemenea ieșire la numai treizeci și doi de ani – noaptea, discret și
pe tăcute, îngenuncheat ca pentru rugăciune.
Lipsit de robustețea pe care o cer
cascadoriile existențiale extreme, când a-nceput să tatoneze limitele
fragilității provocate de boală, melancolie și solitudine (care sunt teme
omniprezente ale scrisului său), Diniș a devenit poet. Unul agreabil, vivace,
bun de pus pe rană, dar care la drept vorbind nu făcea rupere de nori. A
trebuit să mai facă un pas, și acesta e lucrul – actul dublu – pe care l-a
realizat fără știrea noastră, și în literatură, și în moarte.
Iar aici se cuvine să mă explic. Deși
lui Adrian îi făcea mare plăcere să ne citească, la cald, cele mai noi poeme
scrise (au fost nu puține seri și nopți în care s-a întâmplat asta, ba la el pe Văcărești, ba la mine-n Berceni, ba în cartierul nostru general de la
Tramvaiul 26, ba în lecturile publice pe care le-a avut până în 2018 – ce bine
a fost primită aceea avută la Nocturna ARCEN de la sfârșitul lui iulie 2017,
când a fost aplaudat cu entuziasm de vreo două sute de oameni), deși credeam că
știu mare parte dintre lucrurile pe care le-a scris, am realizat atunci când
sora lui, Beatrice, mi-a permis accesul la „cufărul” virtual în care Adi își
ținea textele (adică un Google Drive pe care l-am deschis, apoi cercetat
săptămâni în șir cu mare emoție și trăind o droaie de surprize extraordinare)
că de fapt el păstrase fără să le scoată la iveală un corpus de texte lucrate
minuțios, „rotunde”, împlinite. Texte care, împreună cu acelea care ne erau
deja cunoscute (și care arătau că se apropie tot mai mult de definitivarea
cărții celei noi, pe care plănuia să o publice la un deceniu de la Poezii
odioase de dragoste) alcătuiesc nucleul acestui volum postum pe care l-am construit
cu gândul la felul în care își concepea el poezia și cu dorința de a nu-l trăda
în vreun fel.
Căci, parcă pentru a-i contrazice pe
nostalgicii criticii genetice care deplâng dispariția manuscriselor, adică a
posibilității de a cerceta și compara variante succesive ale unui text, de când
cei mai mulți dintre noi nu mai scriem de mână (și cu atât mai puțin la mașina
de scris), Adi Diniș a lăsat în folderele sale poeme care au și douăsprezece
variante, uneori sensibil diferite, altele în care a mișcat un vers, a adăugat
sau a renunțat la o strofă și cărora le-a găsit alt titlu, o întreagă forfotă
de texte potențiale sau de poeme îndelung migălite. Din toate acestea a trebuit
să alcătuiesc Toate zborurile au fost anulate, atent la granulația
acestor poeme și la o lectură în filigran – ar fi fost cel mai simplu, dar și
păgubitor să le așez în carte în ordine strict cronologică, pornind de la cele
mai vechi, scrise în prima parte a deceniului, până la cele mai recente
(majoritatea fiind datate 2016-2017, când, în jurul vârstei de treizeci de ani viziunea
lui s-a maturizat, iar scriitura a devenit sigură pe sine, clară și mai concisă
decât până atunci).
Deși poate că părea uneori haotic sau
neașezat, Adrian Diniș a fost unul dintre cei mai meticuloși oameni
îndrăgostiți de poezie pe care i-am cunoscut. Înainte de a fi un împătimit al
propriului scris, Adi iubea literatura celorlalți cum puțini știu să o facă.
Ne-a dovedit-o în nenumărate ocazii, și țin să spun că fără el Clubul de
lectură Institutul Blecher nu ar fi fost ceea ce a devenit – Institutul a stat
și a crescut pe Adi, cum și pe Ana Toma, pe Sorin Despot, Gabriel Daliș,
Daniela Luca, ceva mai târziu pe Radu Nițescu, Tiberiu Neacșu și Anastasia Gavrilovici.
Adrian a fost alături de mine de la început, din toamna lui 2009, când se
pregătea să publice prima sa carte (ce avea să iasă după nici un an, și sunt
mândru că mi-a cerut să-i scriu textul de recomandare pentru ultima copertă),
până în vara lui 2018, când a părăsit toată tevatura asta terestră, la câteva
ore după terminarea finalei Campionatului Mondial de fotbal din Rusia. Mi-ar fi
plăcut să vedem meciul împreună, dar ne despărțeau în acea seară câteva sute de
kilometri.
Cuprinzând la final o selecție elocventă
din cartea de acum un deceniu, Toate zborurile au fost anulate reține
o bună parte din poezia scrisă de unul dintre cei mai hărăziți și mai pasionați
prieteni pe care am avut șansa de a-i câștiga datorită literaturii. Mulțumirile
mele și ale editurii se îndreaptă către familia Diniș, fără sprijinul și
devotamentul căreia această carte nu ar fi fost posibilă – recuperarea poeziei
lui Adrian se petrece la timpul potrivit, acum că au trecut cei zece ani de la
prima lui ispravă editorială.
Îi știu pe mulți care se vor bucura să-l
reîntâlnească în versurile acestui volum pe prietenul nostru plecat atât de
devreme.
Tactica
mea este
să te
privesc
să
învăț cum ești și
să
te iubesc așa cum ești
tactica
mea este
să
îți vorbesc
și
să te ascult
construind
din cuvinte
un
pod indestructibil
tactica
mea este
să rămân în amintirea ta
nu
știu cum nici
sub ce pretext
dar
să rămân în tine
tactica
mea este
să
fiu sincer
și
să știu că și tu ești așa
și
că nu ne vindem
iluzii
unul altuia
așa
încât între noi
să
nu stea cortine
sau
abisuri
strategia
mea este
în
schimb
mai
adâncă și mai
simplă
strategia
mea este
ca
într-o zi oarecare
nu
știu cum nici
sub ce
pretext să ai
în
sfârșit nevoie de mine.
traducere de Claudiu Komartin
A fost un an care a dat peste cap totul, și încă nu-i gata, așa că primul volum de poezie pe care Casa de Editură Max Blecher a reușit să-l publice (nu pun la socoteală numărul 25 (1/2020) al revistei „Poesis internațional”, care a ieșit în iunie) a fost de-abia în luna octombrie: a treia carte a lui Radu Nițescu, Satao.
A ieșit din tipar cartea cu numărul 100 pe care editura o publică în cei zece ani de când Ana Toma și cu mine am fondat-o, Ale noastre dintru ale noastre de Moni Stănilă, iar azi ar trebui să pornească spre tipografie șaizecișișase a lui Octavian Soviany, volumul de la șaizeci și șase de ani, conținând șaizeci și șase de poeme și șaizeci și șase de taste pe copertă, al unuia dintre cei mai titrați scriitori contemporani.
Ne grăbim să facem în așa fel încât săptămâna viitoare să publicăm volumul postum al prietenului nostru Adrian Diniș (1986-2018): Toate zborurile au fost anulate e o carte foarte importantă pentru noi, care va obliga la reconsiderarea poeziei pe care Adrian a lăsat-o.
Până la sfârșitul anului mai avem patru titluri în lucru, precum și „Poesis internațional” 26 (2/2020) – ultimul număr din al zecelea an de existență a acestei publicații –, sper să ne putem descurca și să iasă totul exact așa cum aceste volume și acești autori grozavi o merită.
Păsările
se nasc în vârful copacilor
Copacii
pe care îi văd eu dau păsări în loc de fructe
Păsările
sunt cele mai vii fructe ale copacilor
Păsările
încep unde se termină copacii
Păsările
fac copacii să cânte
La
atingerea păsărilor, copacii se îngroașă și-ncep să se miște
trecând
de la regnul vegetal la cel animal
Ca
păsările se așază frunzele lor pe pământ
când
toamna coboară pe nesimțite peste câmpuri
Aș
vrea să spun că păsările emană din copaci
dar
le voi lăsa această formă de exprimare romancierilor
e
complicată și nu dă bine în poezie
încă
nu a fost izolată de filozofie
Iubesc
copacii în special pe aceia care dau păsări
Cine
le agață acolo de crengi?
A cui
mână o face ale cui nenumărate mâini?
Eu
trec și inima mi se schimbă.
traducere de Claudiu Komartin
