sâmbătă, 28 noiembrie 2020

Ad astra


Inimii îi ajunge o singură mușcătură

mai bine de-atât nici unul din noi nu se poate struni.

 

Am plâns când a plecat taikonautul Fu Huang

de cinci sute de zile Dumnezeu îi face poze când doarme

 

și regretă-n secret că, oricât de vast cerul pe care

ni l-a dat în păstrare, ne-a lăsat totuși dinți să mușcăm. 


marți, 17 noiembrie 2020

„Salariu”, de Mario Benedetti

din Viața și alte geografii, antologie din opera poetică a poetului uruguayan Mario Benedetti, traducere în lucru


Mario Benedetti (1920-2009)


Acea speranță ce-ncape într-un degetar,

acel trotuar înalt mărginind noroiul,

acel du-te-vino al visului,

acel horoscop al unei foarte lungi călătorii,

și lunga călătorie cu oameni și cuvinte de adio

și țări cu ninsoare și inimi

unde fiecare kilometru e-un cer distinct,

acea încredere de cine știe când,

acel jurământ pentru cine știe cât timp,

acea cruciadă spre cine știe unde,

acel altcineva care ai fi putut fi

cu altă cadență și un dram de noroc,

în fine, o voi spune odată pentru totdeauna:

nu-i loc pentru acea speranță

ce-ncape într-un degetar în acest plic

cu bancnote murdare de la atâtea mâini murdare

care mă plătesc, desigur, la sfârșitul fiecărei luni

spre a păstra la zi registrele

și a lăsa viața să curgă,

picătură cu picătură

ca uleiul rânced.


traducere din limba spaniolă de Claudiu Komartin


marți, 10 noiembrie 2020

Adrian Diniș, „Toate zborurile au fost anulate”


Adrian Diniș, Toate zborurile au fost anulate (Casa de Editură Max Blecher, 2020)
 

Adrian Diniș a fost pentru mai bine de un deceniu un bun prieten – deși, e drept, ne-am mai împuns și noi în timpul acesta de câteva ori, ca niște berbecuți lirici ușor de stârnit – și un poet pe care uneori l-am subestimat, cred că pot spune asta acum fără să mă simt ca un impostor. Relația noastră a avut suișuri și coborâșuri (adică săptămâni, uneori poate chiar luni întregi în care nu ne-am dat semne de viață), dar întotdeauna reîntâlnirile dintre mine și Adi au fost încărcate cu bucurie și însuflețire. Felul în care acest tânăr poet citea și lua de partea sa literatura celorlalți, cu o poftă și o deschidere veritabile și pline de ingenuitate, era sursa unei vii și continue desfătări. De ajuns să-i privești licărul din privire atunci când Adrian vorbea despre cărțile pe care le devora (sau pe care le lua pentru a nu știu câta oară la puricat), dar și despre cele mai mici descoperiri care îl entuziasmau și îi deschideau apetitul pentru hârjoneli livrești și detectivistică literară, suficient să-i simți vibrația, în care se îngemănau emoția și un fel de trepidație jucăușă, când le citea altora bruionul celui mai recent poem pe care-l scrisese, ca să înțelegi în ce măsură viața și literatura deveniseră de nedespărțit în acest băiat lipsit de orice îngâmfare, excentric fără ostentație, liber și neacomodant.

Adi era poet până-n măduva oaselor – știu, sunt vânturate prea des astfel de vorbe care frizează locul comun și butada, însă uneori chiar întâlnim într-o viață de om, printre sutele de autori de versuri care ne ies în cale, și astfel de exemplare față de care orice vorbă mare, elogioasă, bombastică sau păstrând un sâmbure de ironie pișcătoare e de prisos. S-o recunoaștem: a fi poet până la capăt și a nu avea nici o altă dorință de a trăi altfel decât în ritmurile, în zdruncinările imprevizibile și în nenumăratele modalități de pierdere și de regăsire pe care le presupune poezia nu e tocmai o ipostază cool, mai degrabă o bizarerie inexplicabilă. Iar asumarea aceasta costă mult: Adrian, care înțelesese și își trăia în felul acesta viața de când a ieșit din adolescență – deși în spirit a rămas un adolescent până la sfârșit –, a ars (la fel ca o seamă dintre poeții pe care i-a iubit: Cristian Popescu, Mariana Marin sau Weldon Kees) intens, fără precauții sau plase de siguranță. Altfel nu ar mai fi avut nici un rost să exploreze, cu îndârjirea suavă și cu exuberanța statornică ce îl caracterizau, arcanele acestei arte capricioase și exclusiviste.

Nu vreau să spun prin asta că Diniș ar fi jucat rolul unui elitist, al unui tip cu ifose și sofisticări agasante – cine l-a cunoscut poate depune mărturie. Era atâta naturalețe în tot ce întreprindea, atâta stângăcie particulară, neastâmpăr și hazardare în ipostazele pe care și le asuma – în viața pe care alesese să o ducă – care ți-l făceau imediat drag, încât cei care l-am cunoscut și i-am fost măcar de câteva ori aproape am luat dispariția lui ca pe o grozăvie inacceptabilă, cu toate că măcar unii dintre noi știam (sau cel puțin presimțeam) ce fel de joc e acesta în care se angajase Adrian. Și totuși, nimeni nu ar fi putut să prevadă că își va face o asemenea ieșire la numai treizeci și doi de ani – noaptea, discret și pe tăcute, îngenuncheat ca pentru rugăciune.

Lipsit de robustețea pe care o cer cascadoriile existențiale extreme, când a-nceput să tatoneze limitele fragilității provocate de boală, melancolie și solitudine (care sunt teme omniprezente ale scrisului său), Diniș a devenit poet. Unul agreabil, vivace, bun de pus pe rană, dar care la drept vorbind nu făcea rupere de nori. A trebuit să mai facă un pas, și acesta e lucrul – actul dublu – pe care l-a realizat fără știrea noastră, și în literatură, și în moarte.

Iar aici se cuvine să mă explic. Deși lui Adrian îi făcea mare plăcere să ne citească, la cald, cele mai noi poeme scrise (au fost nu puține seri și nopți în care s-a întâmplat asta, ba la el pe Văcărești, ba la mine-n Berceni, ba în cartierul nostru general de la Tramvaiul 26, ba în lecturile publice pe care le-a avut până în 2018 – ce bine a fost primită aceea avută la Nocturna ARCEN de la sfârșitul lui iulie 2017, când a fost aplaudat cu entuziasm de vreo două sute de oameni), deși credeam că știu mare parte dintre lucrurile pe care le-a scris, am realizat atunci când sora lui, Beatrice, mi-a permis accesul la „cufărul” virtual în care Adi își ținea textele (adică un Google Drive pe care l-am deschis, apoi cercetat săptămâni în șir cu mare emoție și trăind o droaie de surprize extraordinare) că de fapt el păstrase fără să le scoată la iveală un corpus de texte lucrate minuțios, „rotunde”, împlinite. Texte care, împreună cu acelea care ne erau deja cunoscute (și care arătau că se apropie tot mai mult de definitivarea cărții celei noi, pe care plănuia să o publice la un deceniu de la Poezii odioase de dragoste) alcătuiesc nucleul acestui volum postum pe care l-am construit cu gândul la felul în care își concepea el poezia și cu dorința de a nu-l trăda în vreun fel.

Căci, parcă pentru a-i contrazice pe nostalgicii criticii genetice care deplâng dispariția manuscriselor, adică a posibilității de a cerceta și compara variante succesive ale unui text, de când cei mai mulți dintre noi nu mai scriem de mână (și cu atât mai puțin la mașina de scris), Adi Diniș a lăsat în folderele sale poeme care au și douăsprezece variante, uneori sensibil diferite, altele în care a mișcat un vers, a adăugat sau a renunțat la o strofă și cărora le-a găsit alt titlu, o întreagă forfotă de texte potențiale sau de poeme îndelung migălite. Din toate acestea a trebuit să alcătuiesc Toate zborurile au fost anulate, atent la granulația acestor poeme și la o lectură în filigran – ar fi fost cel mai simplu, dar și păgubitor să le așez în carte în ordine strict cronologică, pornind de la cele mai vechi, scrise în prima parte a deceniului, până la cele mai recente (majoritatea fiind datate 2016-2017, când, în jurul vârstei de treizeci de ani viziunea lui s-a maturizat, iar scriitura a devenit sigură pe sine, clară și mai concisă decât până atunci).

Deși poate că părea uneori haotic sau neașezat, Adrian Diniș a fost unul dintre cei mai meticuloși oameni îndrăgostiți de poezie pe care i-am cunoscut. Înainte de a fi un împătimit al propriului scris, Adi iubea literatura celorlalți cum puțini știu să o facă. Ne-a dovedit-o în nenumărate ocazii, și țin să spun că fără el Clubul de lectură Institutul Blecher nu ar fi fost ceea ce a devenit – Institutul a stat și a crescut pe Adi, cum și pe Ana Toma, pe Sorin Despot, Gabriel Daliș, Daniela Luca, ceva mai târziu pe Radu Nițescu, Tiberiu Neacșu și Anastasia Gavrilovici. Adrian a fost alături de mine de la început, din toamna lui 2009, când se pregătea să publice prima sa carte (ce avea să iasă după nici un an, și sunt mândru că mi-a cerut să-i scriu textul de recomandare pentru ultima copertă), până în vara lui 2018, când a părăsit toată tevatura asta terestră, la câteva ore după terminarea finalei Campionatului Mondial de fotbal din Rusia. Mi-ar fi plăcut să vedem meciul împreună, dar ne despărțeau în acea seară câteva sute de kilometri.

Cuprinzând la final o selecție elocventă din cartea de acum un deceniu, Toate zborurile au fost anulate reține o bună parte din poezia scrisă de unul dintre cei mai hărăziți și mai pasionați prieteni pe care am avut șansa de a-i câștiga datorită literaturii. Mulțumirile mele și ale editurii se îndreaptă către familia Diniș, fără sprijinul și devotamentul căreia această carte nu ar fi fost posibilă – recuperarea poeziei lui Adrian se petrece la timpul potrivit, acum că au trecut cei zece ani de la prima lui ispravă editorială.

Îi știu pe mulți care se vor bucura să-l reîntâlnească în versurile acestui volum pe prietenul nostru plecat atât de devreme.


vineri, 6 noiembrie 2020

„Tactică și strategie”, de Mario Benedetti



 Mario Benedetti (1920-2009)


Tactica mea este

să te privesc

să învăț cum ești și

să te iubesc așa cum ești

 

tactica mea este

să îți vorbesc

și să te ascult

construind din cuvinte

un pod indestructibil

 

tactica mea este

să rămân în amintirea ta

nu știu cum nici

sub ce pretext

dar să rămân în tine

 

tactica mea este

să fiu sincer

și să știu că și tu ești așa

și că nu ne vindem

iluzii unul altuia

așa încât între noi

să nu stea cortine

sau abisuri

 

strategia mea este

în schimb

mai adâncă și mai

simplă

 

strategia mea este

ca într-o zi oarecare

nu știu cum nici

sub ce pretext să ai

în sfârșit nevoie de mine.


traducere de Claudiu Komartin


Casa de Editură Max Blecher la 10 ani


A fost un an care a dat peste cap totul, și încă nu-i gata, așa că primul volum de poezie pe care Casa de Editură Max Blecher a reușit să-l publice (nu pun la socoteală numărul 25 (1/2020) al revistei „Poesis internațional”, care a ieșit în iunie) a fost de-abia în luna octombrie: a treia carte a lui Radu Nițescu, Satao.

A ieșit din tipar cartea cu numărul 100 pe care editura o publică în cei zece ani de când Ana Toma și cu mine am fondat-o, Ale noastre dintru ale noastre de Moni Stănilă, iar azi ar trebui să pornească spre tipografie șaizecișișase a lui Octavian Soviany, volumul de la șaizeci și șase de ani, conținând șaizeci și șase de poeme și șaizeci și șase de taste pe copertă, al unuia dintre cei mai titrați scriitori contemporani.

Ne grăbim să facem în așa fel încât săptămâna viitoare să publicăm volumul postum al prietenului nostru Adrian Diniș (1986-2018): Toate zborurile au fost anulate e o carte foarte importantă pentru noi, care va obliga la reconsiderarea poeziei pe care Adrian a lăsat-o.

Până la sfârșitul anului mai avem patru titluri în lucru, precum și „Poesis internațional” 26 (2/2020) – ultimul număr din al zecelea an de existență a acestei publicații , sper să ne putem descurca și să iasă totul exact așa cum aceste volume și acești autori grozavi o merită.

 

Radu Nițescu, Satao (Casa de Editură Max Blecher, 2020)


Moni Stănilă, Ale noastre dintru ale noastre (Casa de Editură Max Blecher, 2020)


Octavian Soviany, șaizecișișase (Casa de Editură Max Blecher, 2020)

sâmbătă, 31 octombrie 2020

Alda Merini, „Am nevoie de sentimente”


Alda Merini (1931-2009)


Nu îmi trebuie bani.
Eu am nevoie de sentimente,
de cuvinte, de cuvinte alese cu grijă,
de florile numite gânduri,
de trandafirii numiți prezențe,
de vise care sălășluiesc în copaci,
de cântece care fac statuile să danseze,
de stele ce murmură la urechea îndrăgostiților.
Eu am nevoie de poezie,
această magie ce arde greutatea cuvintelor,
care trezește emoții și dă culori noi.

Poezia mea este dornică precum focul
o trec printre degete ca pe mătănii
Nu mă rog, pentru că sunt o poetă a nenorocului
ce tace, uneori, ore în șir, în durerile facerii,
sunt poeta care strigă și care cu strigătul ei se joacă,
sunt poeta care cântă și nu își găsește cuvintele,
sunt paiul uscat pe care sunetul îl culcă la pământ,
sunt cântecul de leagăn care-i face să plângă pe copii,
sunt gloria deșartă ce își dă drumul să cadă,
mantia de metal a unei lungi rugăciuni
a durerii trecute care nu vede lumina.


traducere de Claudiu Komartin

luni, 26 octombrie 2020

Ruy Belo, „Câteva propoziții despre păsări și despre copaci pe care poetul le încheie cu o referință la inimă”


Ruy Belo (1933-1978)


Păsările se nasc în vârful copacilor

Copacii pe care îi văd eu dau păsări în loc de fructe

Păsările sunt cele mai vii fructe ale copacilor

Păsările încep unde se termină copacii

Păsările fac copacii să cânte

La atingerea păsărilor, copacii se îngroașă și-ncep să se miște

trecând de la regnul vegetal la cel animal

Ca păsările se așază frunzele lor pe pământ

când toamna coboară pe nesimțite peste câmpuri

Aș vrea să spun că păsările emană din copaci

dar le voi lăsa această formă de exprimare romancierilor

e complicată și nu dă bine în poezie

încă nu a fost izolată de filozofie

Iubesc copacii în special pe aceia care dau păsări

Cine le agață acolo de crengi?

A cui mână o face ale cui nenumărate mâini?

Eu trec și inima mi se schimbă.


traducere de Claudiu Komartin