duminică, 27 martie 2011
Leif Holmstrand
Pentru cei care l-au citit şi ascultat joi seară la MŢR, unde a citit împreună cu alt scriitor suedez, David Vikgren, pun aici un link la site-ul lui Leif Holmstrand, ale cărui lucrări pot fi vizitate virtual, cu menţiunea că, în curând, nr. 4 din "Poesis internaţional" va publica traducerile în româneşte din poezia acestui artist polivalent din Malmö, ale cărui căutări duc uneori la asemenea reuşite.
miercuri, 23 martie 2011
(doar un cântecel pentru autişti)
stele şi dinţi încleştaţi
şi lucrurile pe care nu le poţi salva
decât izbindu-le de-un perete
te-am simţit în mine şi te-am urât
niciodată liber niciodată eliberat
de tine nu plânge
ce rost are să plângi
înecat în lumină
am fost acolo am încercat să simt
(doar un cântecel pentru autişti)
şi totul strâns pentru totdeauna în tine
şi totul legat cu funii în tine
cobalt sau dragoste carnivoră
ultima promisiune
ultima atingere
ultima dată când mi-ai astupat gura
cu ceva doar al tău
şi apa asta adâncă în care
aş fi vrut să-mi ascund chipul
regretele inutile
satârul şters pe furiş
şi lucrurile pe care nu le poţi salva
decât izbindu-le de-un perete
te-am simţit în mine şi te-am urât
niciodată liber niciodată eliberat
de tine nu plânge
ce rost are să plângi
înecat în lumină
am fost acolo am încercat să simt
(doar un cântecel pentru autişti)
şi totul strâns pentru totdeauna în tine
şi totul legat cu funii în tine
cobalt sau dragoste carnivoră
ultima promisiune
ultima atingere
ultima dată când mi-ai astupat gura
cu ceva doar al tău
şi apa asta adâncă în care
aş fi vrut să-mi ascund chipul
regretele inutile
satârul şters pe furiş
marți, 22 martie 2011
vineri, 18 martie 2011
Institutul Blecher XXXV
Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică 20 martie, de la ora 14.00, în Rotonda Muzeului Literaturii Române din Bd. Dacia, nr. 12, sect. 1, Bucureşti. Vor citi scriitorii Stoian G. Bogdan şi Ştefan Ciobanu. O întâlnire moderată de Claudiu Komartin
miercuri, 16 martie 2011
Câteva dintre poemele româneşti ale lui Celan
Scrise între 1946 şi 1947, cu puţin înainte de plecarea din Bucureşti, poemele româneşti ale lui Paul Celan au fost restituite graţie vechiului său prieten, Petre Solomon. Reiau aici câteva poeme în proză care au fost traduse de curând în neerlandeză de către poetul Jan Mysjkin (Roemeense gedichten, Poeziecentrum VZW, 2008).
A SOSIT, ÎNSFÂRŞIT, clipa ca în faţa oglinzilor care acoperă pereţii exteriori ai casei în care ţi-ai lăsat pe veci despletită iubita, să arborezi, în vârful salcâmului înflorit înainte de vreme, steagul tău negru. Tăioasă, se aude fanfara regimentului de orbi, singurul care ţi-a rămas credincios, îţi pui masca, îţi prinzi dantela neagră de mânecile costumului tău de cenuşă, te urci în copac, faldurile steagului te cuprind, începe zborul. Nu, nimeni n'a ştiut să fâlfâie ca tine în jurul acestei case. S'a lăsat noaptea, pluteşti pe spate, oglinzile casei se apleacă mereu ca să-ţi culeagă umbra, stelele cad şi-ţi sfăşie masca, ochii ţi se scurg înspre inima ta în care şi-a aprins frunzele sicomorul, stelele coboară şi ele într'acolo, toate până la cea din urmă, o pasăre mai mică, moartea, gravitează în jurul tău, iar gura ta visătoare îţi rosteşte numele.
PARTIZAN AL ABSOLUTISMULUI EROTIC, megaloman reticent chiar şi între scafandri, mesager, totodată, al halo-ului Paul Celan, nu evoc petrifiantele fizionomii ale naufragiului aerian decât la intervale de un deceniu (sau mai mult) şi nu patinez decât la o oră foarte târzie, pe un lac străjuit de uriaşa pădure a membrilor acefali ai Conspiraţiei Poetice Universale. E lesne de înţeles că pe-aici nu pătrunzi cu săgeţile focului vizibil. O imensă perdea de ametist disimulează, la liziera dinspre lume, existenţa acestei vegetaţii antropomorfe, dincolo de care încerc, selenic, un dans care să mă uimească. Nu am reuşit până acum şi, cu ochii mutaţi la tâmple, mă privesc din profil, aşteptând primăvara.
ERAU NOPŢI, când mi se părea că ochii tăi, cărora le desenasem mari cearcăne portocalii, îşi aprind din nou cenuşa. În acele nopţi ploaia cădea mai rar. Deschideam geamurile şi mă urcam, gol, pe pervazul ferestei ca să privesc lumea. Copacii pădurii veneau înspre mine, câte unul, supuşi, o armată învinsă venea să-şi depună armele. Rămâneam nemişcat şi cerul îşi cobora steagul sub care îşi trimisese oştile în luptă. Dintr'un ungher mă priveai şi tu cum stăteam acolo, nespus de frumos în nuditatea mea însângerată: eram singura constelaţie pe care nu o stinsese ploaia, eram Marea Cruce a Sudului. Da, în acele nopţi era greu să-ţi deschizi vinele, când flăcările mă cuprindeau, cetatea urnelor era a mea, o umpleam cu sângele meu, după ce concediam oştirea duşmană, răsplătind-o cu oraşe şi porturi, iar pantera de argint sfâşia zorile care mă pândeau. Eram Petronius şi din nou îmi vărsam sângele între trandafiri. Pentru fiecare petală pătată stingeai câte o torţă.
Ţii minte? Eram Petronius şi nu te iubeam.
A DOUA ZI URMÂND să înceapă deportările, noaptea a venit Rafael, îmbrăcat într'o vastă deznădejde de mătase neagră, cu glugă, privirile arzătoare i se încrucişară pe fruntea mea, şiroaie de vin începură să-mi curgă peste obraz, se răspândiră pe jos, oamenii le sorbiră în somn. - Vino, îmi spuse Rafael, punându-mi peste umerii mei prea strălucitori o deznădejde asemănătoare cu aceea pe care o purta el. Mă aplecai înspre mama, o sărutai, incestuos, şi ieşii din casă. Un roi imens de mari fluturi negri, veniţi de la tropice, mă împiedica să înaintez. Rafael mă trase după el şi coborârăm înspre linia ferată. Sub picioare simţii şinele, auzii şueratul unei locomotive, foarte aproape, inima mi se încleştă. Trenul trecu deasupra capetelor noastre.
Deschisei ochii. În faţa mea, pe o întindere imensă, era un uriaş candelabru cu mii de braţe. - E aur? îi şoptii lui Rafael. - Aur? Te vei urca pe unul din braţe, ca atunci când îl voi înălţa în văzduh, să-l poţi prinde de cer. Înainte de a se crăpa de ziua, oamenii se vor putea salva, sburând într'acolo. Le voi arăta drumul, iar tu îi vei primi. M-am urcat pe unul din braţe. Rafael trecu de la un braţ la altul, le atinse pe rând, candelabrul începu să se înalţe. O frunză mi se aşternu pe frunte, chiar în locul unde mă atinsese privirea prietenului, o frunză de arţar. Mă uit împrejur: nu acesta poate fi cerul. Trec ore şi n'am gasit nimic. Ştiu: jos s'au adunat oamenii, Rafael i-a atins cu degetele sale subţiri, s'au înălţat şi ei, şi eu tot nu m'am oprit.
Unde e cerul? Unde?
A SOSIT, ÎNSFÂRŞIT, clipa ca în faţa oglinzilor care acoperă pereţii exteriori ai casei în care ţi-ai lăsat pe veci despletită iubita, să arborezi, în vârful salcâmului înflorit înainte de vreme, steagul tău negru. Tăioasă, se aude fanfara regimentului de orbi, singurul care ţi-a rămas credincios, îţi pui masca, îţi prinzi dantela neagră de mânecile costumului tău de cenuşă, te urci în copac, faldurile steagului te cuprind, începe zborul. Nu, nimeni n'a ştiut să fâlfâie ca tine în jurul acestei case. S'a lăsat noaptea, pluteşti pe spate, oglinzile casei se apleacă mereu ca să-ţi culeagă umbra, stelele cad şi-ţi sfăşie masca, ochii ţi se scurg înspre inima ta în care şi-a aprins frunzele sicomorul, stelele coboară şi ele într'acolo, toate până la cea din urmă, o pasăre mai mică, moartea, gravitează în jurul tău, iar gura ta visătoare îţi rosteşte numele.
PARTIZAN AL ABSOLUTISMULUI EROTIC, megaloman reticent chiar şi între scafandri, mesager, totodată, al halo-ului Paul Celan, nu evoc petrifiantele fizionomii ale naufragiului aerian decât la intervale de un deceniu (sau mai mult) şi nu patinez decât la o oră foarte târzie, pe un lac străjuit de uriaşa pădure a membrilor acefali ai Conspiraţiei Poetice Universale. E lesne de înţeles că pe-aici nu pătrunzi cu săgeţile focului vizibil. O imensă perdea de ametist disimulează, la liziera dinspre lume, existenţa acestei vegetaţii antropomorfe, dincolo de care încerc, selenic, un dans care să mă uimească. Nu am reuşit până acum şi, cu ochii mutaţi la tâmple, mă privesc din profil, aşteptând primăvara.
ERAU NOPŢI, când mi se părea că ochii tăi, cărora le desenasem mari cearcăne portocalii, îşi aprind din nou cenuşa. În acele nopţi ploaia cădea mai rar. Deschideam geamurile şi mă urcam, gol, pe pervazul ferestei ca să privesc lumea. Copacii pădurii veneau înspre mine, câte unul, supuşi, o armată învinsă venea să-şi depună armele. Rămâneam nemişcat şi cerul îşi cobora steagul sub care îşi trimisese oştile în luptă. Dintr'un ungher mă priveai şi tu cum stăteam acolo, nespus de frumos în nuditatea mea însângerată: eram singura constelaţie pe care nu o stinsese ploaia, eram Marea Cruce a Sudului. Da, în acele nopţi era greu să-ţi deschizi vinele, când flăcările mă cuprindeau, cetatea urnelor era a mea, o umpleam cu sângele meu, după ce concediam oştirea duşmană, răsplătind-o cu oraşe şi porturi, iar pantera de argint sfâşia zorile care mă pândeau. Eram Petronius şi din nou îmi vărsam sângele între trandafiri. Pentru fiecare petală pătată stingeai câte o torţă.
Ţii minte? Eram Petronius şi nu te iubeam.
A DOUA ZI URMÂND să înceapă deportările, noaptea a venit Rafael, îmbrăcat într'o vastă deznădejde de mătase neagră, cu glugă, privirile arzătoare i se încrucişară pe fruntea mea, şiroaie de vin începură să-mi curgă peste obraz, se răspândiră pe jos, oamenii le sorbiră în somn. - Vino, îmi spuse Rafael, punându-mi peste umerii mei prea strălucitori o deznădejde asemănătoare cu aceea pe care o purta el. Mă aplecai înspre mama, o sărutai, incestuos, şi ieşii din casă. Un roi imens de mari fluturi negri, veniţi de la tropice, mă împiedica să înaintez. Rafael mă trase după el şi coborârăm înspre linia ferată. Sub picioare simţii şinele, auzii şueratul unei locomotive, foarte aproape, inima mi se încleştă. Trenul trecu deasupra capetelor noastre.
Deschisei ochii. În faţa mea, pe o întindere imensă, era un uriaş candelabru cu mii de braţe. - E aur? îi şoptii lui Rafael. - Aur? Te vei urca pe unul din braţe, ca atunci când îl voi înălţa în văzduh, să-l poţi prinde de cer. Înainte de a se crăpa de ziua, oamenii se vor putea salva, sburând într'acolo. Le voi arăta drumul, iar tu îi vei primi. M-am urcat pe unul din braţe. Rafael trecu de la un braţ la altul, le atinse pe rând, candelabrul începu să se înalţe. O frunză mi se aşternu pe frunte, chiar în locul unde mă atinsese privirea prietenului, o frunză de arţar. Mă uit împrejur: nu acesta poate fi cerul. Trec ore şi n'am gasit nimic. Ştiu: jos s'au adunat oamenii, Rafael i-a atins cu degetele sale subţiri, s'au înălţat şi ei, şi eu tot nu m'am oprit.
Unde e cerul? Unde?
sâmbătă, 12 martie 2011
Un arhipelag poetic
(postfaţa antologiei Cele mai frumoase poeme din 2010, în curs de apariţie la Editura Tracus Arte)
Un an în care, dintre sutele de cărţi apărute – de la editurile cele mai importante până la cele mai obscure –, poţi alege patruzeci de titluri bune şi foarte bune, este cu siguranţă un an bun pentru poezie. În ciuda scepticilor care continuă să creadă că, în comparaţie cu literatura română dinainte de 1989, romanul şi poezia contemporane nu mai impun valori, cărţile publicate în 2010 au arătat că există autori din toate generaţiile capabili să intre în competiţie nu doar cu marile nume afirmate înainte de 1989, ci şi cu literatura europeană a momentului. O dovedesc nu doar lecturile bine primite ale scriitorilor români în străinătate, ci şi editarea, în mai multe ţări, printre care Statele Unite, Spania, Germania sau Suedia (şi la edituri de renume) a câtorva dintre cei mai valoroşi poeţi români ai momentului.
Obişnuiţi cu rezistenţa pasivă a poeziei contemporane, publicată, ca mai peste tot în Europa de azi, în tiraje aproape confidenţiale şi pentru un public restrâns şi cunoscător (de nu chiar, în destule cazuri, sectar), am putut observa că, în ciuda unei critici care îi face în general deservicii printr-un discurs învechit sau pur şi simplu tern şi inadecvat, poezia românească a început să se reîndrepte spre acel public pe care îl mai poate mobiliza. Evenimentele organizate în jurul cărţilor valoroase şi discuţiile pe marginea acestora, apariţia câtorva noi edituri cu un program bine definit de publicare a poeziei actuale, circulaţia textelor pe Internet, tot mai intensă în ultimii ani, sunt dovezi clare că lucrurile se mişcă. Nici unui observator care nu ignoră cu bună ştiinţă energia şi soliditatea celor mai influente discursuri poetice ale momentului nu cred că îi va veni uşor să vorbească despre poezie ca despre un gen extinct sau osificat. E adevărat însă că situaţia dificilă în care se află orice editor de poezie a condus la o nivelare a tirajelor şi a promovării volumelor, dincolo de amintitele cercuri închise ale „breslei”. În condiţiile în care volumul unui poet foarte valoros apare în acelaşi tiraj precum cel al unui diletant şi nu se „mişcă” decât pe filierele ştiute ale lumii literare, e realmente greu să mai poţi distinge între atât de multe nume şi titluri.
Scopul unei antologii care adună cele mai bune lucruri din poezia apărută de-a lungul unui an e în primul rând să ofere cititorilor câteva repere după care şi-ar putea organiza propriile căutări. Nu am nici o îndoială că o astfel de antologie va face posibilă descoperirea unor poeţi extrem de originali şi de puternici, dar aproape anonimi, precum Ionel Ciupureanu sau Petru M. Haş. După cum sunt sigur că citirea atentă a unei asemenea cărţi îl poate pune pe un tânăr care încearcă să fie „la zi” cu poeticile contemporane în situaţia de a opta pentru formulele şi orientările care i se potrivesc cel mai bine. Afinităţile cu un poet sau cu altul, explorarea unor teritorii de exprimare novatoare, o imagine mai închegată şi mai clară a direcţiilor din poezia momentului pot însemna foarte mult pentru cineva rămas cu lecturile, prin forţa împrejurărilor, la marile faime ale anilor ’60-’70.
Nu în ultimul rând, aceasta este o carte în care primează nu atât numele, cât textele vii. Cititorii vor fi surprinşi să descopere prospeţimea nealterată nici după aproape trei decenii a poeziei lui Aurel Dumitraşcu, orientalismul graţios al lui Viorel Mureşan, biografismul deziluzionat al lui Ioan Moldovan, suflul whitmanian al lui Dumitru Păcuraru sau tensiunea şi „adevărul” tumefiant al unor confesivi precum Ion Zubaşcu sau Nicolae Avram. Ei nu au fost şi nu sunt în centrul canonului contemporan, dar arată în momentele lor de vârf ca nişte poeţi de primă mână, comparabili cu mult mai cunoscuţii lor contemporani, ajunşi la deplina maturitate, Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Traian T. Coşovei sau Liviu Ioan Stoiciu. Sper ca antologia Cele mai frumoase poeme din 2010 să pună în discuţie schimbările petrecute în ultima vreme în receptarea poeziei pentru a depăşi, cum ar fi şi firesc, inflexibilitatea şi autoritarismul paradigmelor oficializate de critica ultimelor decenii. De exemplu, discursul 80-ismului canonic se vede zdruncinat pe câteva dintre principalele sale linii de forţă de marginalii generaţiei, dar mai ales de vocile substanţiale care s-au afirmat în ultimul deceniu. Teodor Dună, care a publicat până la 29 de ani trei cărţi primite cu entuziasm, venind pe filiera vizionară pe care Ion Mureşan şi-a întărit (confirmând pe deplin prin cartea Alcool) autoritatea, apare ca un poet pe deplin format. Prezenţa sa în această carte, alături de Doina Ioanid, Rita Chirian, Gabriel Daliş, Dumitru Bădiţa, V. Leac şi de ceilalţi poeţi încă tineri care au confirmat după debuturi promiţătoare, ar trebui să ofere un motiv în plus de a privi cu mai mare încredere posibilităţile actuale ale poeziei româneşti – dar şi direcţiile în care se va îndrepta pe viitor. Este şi cazul celor şapte debutanţi, ale căror poeme nu îţi dau impresia că ar urma partituri asemănătoare. Valentina Chiriţă (alias val chimic), Sorin Despot, Adrian Diniş, Mihai Duţescu, Naomi Ionică, Bogdan Lipcanu şi Iulia Militaru sunt, încă de la prima carte, atât de diferiţi şi de clar individualizaţi, că par întru totul „nealiniaţi” şi indiferenţi la módele care, se ştie, nu ţin mai mult de şase luni. Iar pentru aceasta cred că nici unul dintre ei nu se află încă pe un drum închis.
Pentru mulţi, 2010 va fi fost un an al revenirilor mult aşteptate. cartea Alcool a lui Ion Mureşan, anunţată de ani buni de reputatul critic Al. Cistelecan, a fost de la apariţie în centrul atenţiei şi s-a bucurat deja de numeroase cronici şi ovaţii la scenă deschisă. Mircea Cărtărescu a revenit cu Nimic, în care se regăsesc poemele scrise între 1988 şi 1992, pe care Alex Goldiş l-a definit ca pe un „produs al unui scriitor care a reuşit să-şi stăpânească exemplar criza de creaţie transformând-o într-o temă credibilă”. Nu în ultimul rând, Mircea Dinescu, poate cea mai populară figură publică dintre poeţii de azi, a publicat Femeile din secolul trecut, în regie proprie, cu grafica ameţitoare a lui Dan Erceanu, o carte care le va aminti fanilor săi, e drept că doar undeva în fundal, de cărţile mai vechi ale lui Dinescu, de la Proprietarul de poduri la Moartea citeşte ziarul.
Prezenţa în Cele mai frumoase poeme din 2010 a câtorva poeţi basarabeni de top ai anilor ‘90, Emilian Galaicu-Păun şi Irina Nechit, alături de tânăra Aurelia Borzin, ilustrează câteva coordonate principale ale poeziei contemporane din Republica Moldova, până nu demult acuzată in corpore de încremenire în poetici vetuste. Nu doar că aceşti poeţi se sincronizează perfect cu cei mai buni autori de dincoace de Prut, dar discursurile lor aduc acel vitalism (completat, la Galaicu-Păun, de erudiţie şi tehnicitate) propriu tuturor artiştilor basarabeni afirmaţi în România ultimilor 20 de ani.
Nu au fost ignorate în selecţia făcută împreună cu Radu Vancu volume mai puţin vizibile sau lipsite de şansă, care însă ilustrează tendinţe (sau orientări viabile) ale poeziei contemporane. Cred că nu puteau lipsi din această antologie Florin Dumitrescu (o revenire, şi aceasta, a unui poet şi textier de mare talent), cartea postumă a lui Augustin Frăţilă, poet şi cantautor de la dispariţia căruia s-a împlinit un an, topologiile lui Chris Tanasescu, un foarte original performer, actualmente bursier Fulbright în Statele Unite, sau ultima ispravă a lui Nicolae Tzone, cunoscutul editor ce nu-şi va înăbuşi niciodată pasiunea pentru suprarealism şi avangarde.
Ultima secţiune a cărţii cuprinde poemele publicate anul trecut în reviste de către zece dintre cei mai admiraţi poeţi contemporani. Textele lor şi-au găsit firesc locul în această panoramă care va deveni, cu puţin noroc, punctul de pornire al unei tradiţii. Singurul meu regret este că Radu Vancu, unul dintre poeţii atât de rari care iubesc cu adevărat poezia celorlalţi, s-a exclus din această antologie pe care am regizat-o împreună, deşi Sebastian în vis şi Amintiri pentru tatăl meu, publicate în 2010, sunt printre cele mai ataşante cărţi pe care le-am citit în aceşti ani.
Aceasta este imaginea noastră, inevitabil subiectivă şi incompletă, asupra poeziei româneşti de astăzi. Sper ca cititorii ce se vor întâlni cu Cele mai frumoase poeme din 2010 să facă împreună cu noi această călătorie din care am putea ieşi puţin mai bogaţi.
Un an în care, dintre sutele de cărţi apărute – de la editurile cele mai importante până la cele mai obscure –, poţi alege patruzeci de titluri bune şi foarte bune, este cu siguranţă un an bun pentru poezie. În ciuda scepticilor care continuă să creadă că, în comparaţie cu literatura română dinainte de 1989, romanul şi poezia contemporane nu mai impun valori, cărţile publicate în 2010 au arătat că există autori din toate generaţiile capabili să intre în competiţie nu doar cu marile nume afirmate înainte de 1989, ci şi cu literatura europeană a momentului. O dovedesc nu doar lecturile bine primite ale scriitorilor români în străinătate, ci şi editarea, în mai multe ţări, printre care Statele Unite, Spania, Germania sau Suedia (şi la edituri de renume) a câtorva dintre cei mai valoroşi poeţi români ai momentului.
Obişnuiţi cu rezistenţa pasivă a poeziei contemporane, publicată, ca mai peste tot în Europa de azi, în tiraje aproape confidenţiale şi pentru un public restrâns şi cunoscător (de nu chiar, în destule cazuri, sectar), am putut observa că, în ciuda unei critici care îi face în general deservicii printr-un discurs învechit sau pur şi simplu tern şi inadecvat, poezia românească a început să se reîndrepte spre acel public pe care îl mai poate mobiliza. Evenimentele organizate în jurul cărţilor valoroase şi discuţiile pe marginea acestora, apariţia câtorva noi edituri cu un program bine definit de publicare a poeziei actuale, circulaţia textelor pe Internet, tot mai intensă în ultimii ani, sunt dovezi clare că lucrurile se mişcă. Nici unui observator care nu ignoră cu bună ştiinţă energia şi soliditatea celor mai influente discursuri poetice ale momentului nu cred că îi va veni uşor să vorbească despre poezie ca despre un gen extinct sau osificat. E adevărat însă că situaţia dificilă în care se află orice editor de poezie a condus la o nivelare a tirajelor şi a promovării volumelor, dincolo de amintitele cercuri închise ale „breslei”. În condiţiile în care volumul unui poet foarte valoros apare în acelaşi tiraj precum cel al unui diletant şi nu se „mişcă” decât pe filierele ştiute ale lumii literare, e realmente greu să mai poţi distinge între atât de multe nume şi titluri.
Scopul unei antologii care adună cele mai bune lucruri din poezia apărută de-a lungul unui an e în primul rând să ofere cititorilor câteva repere după care şi-ar putea organiza propriile căutări. Nu am nici o îndoială că o astfel de antologie va face posibilă descoperirea unor poeţi extrem de originali şi de puternici, dar aproape anonimi, precum Ionel Ciupureanu sau Petru M. Haş. După cum sunt sigur că citirea atentă a unei asemenea cărţi îl poate pune pe un tânăr care încearcă să fie „la zi” cu poeticile contemporane în situaţia de a opta pentru formulele şi orientările care i se potrivesc cel mai bine. Afinităţile cu un poet sau cu altul, explorarea unor teritorii de exprimare novatoare, o imagine mai închegată şi mai clară a direcţiilor din poezia momentului pot însemna foarte mult pentru cineva rămas cu lecturile, prin forţa împrejurărilor, la marile faime ale anilor ’60-’70.
Nu în ultimul rând, aceasta este o carte în care primează nu atât numele, cât textele vii. Cititorii vor fi surprinşi să descopere prospeţimea nealterată nici după aproape trei decenii a poeziei lui Aurel Dumitraşcu, orientalismul graţios al lui Viorel Mureşan, biografismul deziluzionat al lui Ioan Moldovan, suflul whitmanian al lui Dumitru Păcuraru sau tensiunea şi „adevărul” tumefiant al unor confesivi precum Ion Zubaşcu sau Nicolae Avram. Ei nu au fost şi nu sunt în centrul canonului contemporan, dar arată în momentele lor de vârf ca nişte poeţi de primă mână, comparabili cu mult mai cunoscuţii lor contemporani, ajunşi la deplina maturitate, Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Traian T. Coşovei sau Liviu Ioan Stoiciu. Sper ca antologia Cele mai frumoase poeme din 2010 să pună în discuţie schimbările petrecute în ultima vreme în receptarea poeziei pentru a depăşi, cum ar fi şi firesc, inflexibilitatea şi autoritarismul paradigmelor oficializate de critica ultimelor decenii. De exemplu, discursul 80-ismului canonic se vede zdruncinat pe câteva dintre principalele sale linii de forţă de marginalii generaţiei, dar mai ales de vocile substanţiale care s-au afirmat în ultimul deceniu. Teodor Dună, care a publicat până la 29 de ani trei cărţi primite cu entuziasm, venind pe filiera vizionară pe care Ion Mureşan şi-a întărit (confirmând pe deplin prin cartea Alcool) autoritatea, apare ca un poet pe deplin format. Prezenţa sa în această carte, alături de Doina Ioanid, Rita Chirian, Gabriel Daliş, Dumitru Bădiţa, V. Leac şi de ceilalţi poeţi încă tineri care au confirmat după debuturi promiţătoare, ar trebui să ofere un motiv în plus de a privi cu mai mare încredere posibilităţile actuale ale poeziei româneşti – dar şi direcţiile în care se va îndrepta pe viitor. Este şi cazul celor şapte debutanţi, ale căror poeme nu îţi dau impresia că ar urma partituri asemănătoare. Valentina Chiriţă (alias val chimic), Sorin Despot, Adrian Diniş, Mihai Duţescu, Naomi Ionică, Bogdan Lipcanu şi Iulia Militaru sunt, încă de la prima carte, atât de diferiţi şi de clar individualizaţi, că par întru totul „nealiniaţi” şi indiferenţi la módele care, se ştie, nu ţin mai mult de şase luni. Iar pentru aceasta cred că nici unul dintre ei nu se află încă pe un drum închis.
Pentru mulţi, 2010 va fi fost un an al revenirilor mult aşteptate. cartea Alcool a lui Ion Mureşan, anunţată de ani buni de reputatul critic Al. Cistelecan, a fost de la apariţie în centrul atenţiei şi s-a bucurat deja de numeroase cronici şi ovaţii la scenă deschisă. Mircea Cărtărescu a revenit cu Nimic, în care se regăsesc poemele scrise între 1988 şi 1992, pe care Alex Goldiş l-a definit ca pe un „produs al unui scriitor care a reuşit să-şi stăpânească exemplar criza de creaţie transformând-o într-o temă credibilă”. Nu în ultimul rând, Mircea Dinescu, poate cea mai populară figură publică dintre poeţii de azi, a publicat Femeile din secolul trecut, în regie proprie, cu grafica ameţitoare a lui Dan Erceanu, o carte care le va aminti fanilor săi, e drept că doar undeva în fundal, de cărţile mai vechi ale lui Dinescu, de la Proprietarul de poduri la Moartea citeşte ziarul.
Prezenţa în Cele mai frumoase poeme din 2010 a câtorva poeţi basarabeni de top ai anilor ‘90, Emilian Galaicu-Păun şi Irina Nechit, alături de tânăra Aurelia Borzin, ilustrează câteva coordonate principale ale poeziei contemporane din Republica Moldova, până nu demult acuzată in corpore de încremenire în poetici vetuste. Nu doar că aceşti poeţi se sincronizează perfect cu cei mai buni autori de dincoace de Prut, dar discursurile lor aduc acel vitalism (completat, la Galaicu-Păun, de erudiţie şi tehnicitate) propriu tuturor artiştilor basarabeni afirmaţi în România ultimilor 20 de ani.
Nu au fost ignorate în selecţia făcută împreună cu Radu Vancu volume mai puţin vizibile sau lipsite de şansă, care însă ilustrează tendinţe (sau orientări viabile) ale poeziei contemporane. Cred că nu puteau lipsi din această antologie Florin Dumitrescu (o revenire, şi aceasta, a unui poet şi textier de mare talent), cartea postumă a lui Augustin Frăţilă, poet şi cantautor de la dispariţia căruia s-a împlinit un an, topologiile lui Chris Tanasescu, un foarte original performer, actualmente bursier Fulbright în Statele Unite, sau ultima ispravă a lui Nicolae Tzone, cunoscutul editor ce nu-şi va înăbuşi niciodată pasiunea pentru suprarealism şi avangarde.
Ultima secţiune a cărţii cuprinde poemele publicate anul trecut în reviste de către zece dintre cei mai admiraţi poeţi contemporani. Textele lor şi-au găsit firesc locul în această panoramă care va deveni, cu puţin noroc, punctul de pornire al unei tradiţii. Singurul meu regret este că Radu Vancu, unul dintre poeţii atât de rari care iubesc cu adevărat poezia celorlalţi, s-a exclus din această antologie pe care am regizat-o împreună, deşi Sebastian în vis şi Amintiri pentru tatăl meu, publicate în 2010, sunt printre cele mai ataşante cărţi pe care le-am citit în aceşti ani.
Aceasta este imaginea noastră, inevitabil subiectivă şi incompletă, asupra poeziei româneşti de astăzi. Sper ca cititorii ce se vor întâlni cu Cele mai frumoase poeme din 2010 să facă împreună cu noi această călătorie din care am putea ieşi puţin mai bogaţi.
miercuri, 9 martie 2011
Două poeme de Matthew Sweeney şi un film de Kim Ki-duk
Cactuşi
După ce ea a plecat, el a mai cumpărat un cactus
exact ca acela pe care i-l cumpărase ea
din aeroportul din Marrakesh. A trebuit să caute
prin toată Londra, iar apoi, în Camden,
printre hoardele de copilaşi care se ţineau de mână,
înţesând piaţa, l-a găsit,
l-a cumpărat şi l-a dus acasă lângă al ei.
După o săptămână s-a întors să mai ia unul,
apoi încă unul. A fost convins să încerce
diferite specii, cactuşi de un roşu aprins –
ca zâmbetul fetei de la magazin pe care
el nici nu o observase. A cumpărat şi un covoraş
de culoarea nisipului, pentru sufragerie,
iar într-un week-end a zugrăvit
pereţii în bej şi tavanul în albastru deschis.
Şi-a dat vechiul costum negru la croitor
să i-l refacă şi să i-l îmbrace în piele şi s-a lungit
pe canapea într-o djellaba cafenie, cu cactuşii
în jurul lui, ascultând ritmuri arabe. Dacă ea se va-ntoarce,
şi-a spus, s-ar putea simţi ca acasă.
Sânge artificial
Fiindcă sângele artificial care îl salvase
era japonez, a mers să trăiască în Japonia.
Şi desigur că peştele crud i s-a părut
ideal pentru inima lui peticită.
Doctorii erau şi ei încurajatori,
cu toate că vorbeau o engleză chinuită
şi nu puteau râde. A ţinut legătura
cu fiul lui, jucătorul de golf – peste tot în Japonia
se juca golf; poate că într-o bună zi
fiul lui îi va face o vizită şi îi va aduce saké...
Uneori, noaptea, mergea în câte un local,
arăta cu degetul ce doreşte şi apoi mânca. Trecea
în grabă pe lângă saloanele cu gheişe, şi poate
se mai oprea în dreptul unui telefon, apoi rămânea afară
până ce era prea obosit să-şi mai amintească
plimbările acelea prin Malvern Hills,
pe care le făcuse atât de rar, cu atâta vreme în urmă,
când fiul lui era mic, iar soţia încă în viaţă,
înainte de operaţia pe cord,
înainte de sângele artificial, sângele acela alb şi subţire
care-i intrase în corp şi îl condusese-n Japonia.
traducere de Cl.K.
După ce ea a plecat, el a mai cumpărat un cactus
exact ca acela pe care i-l cumpărase ea
din aeroportul din Marrakesh. A trebuit să caute
prin toată Londra, iar apoi, în Camden,
printre hoardele de copilaşi care se ţineau de mână,
înţesând piaţa, l-a găsit,
l-a cumpărat şi l-a dus acasă lângă al ei.
După o săptămână s-a întors să mai ia unul,
apoi încă unul. A fost convins să încerce
diferite specii, cactuşi de un roşu aprins –
ca zâmbetul fetei de la magazin pe care
el nici nu o observase. A cumpărat şi un covoraş
de culoarea nisipului, pentru sufragerie,
iar într-un week-end a zugrăvit
pereţii în bej şi tavanul în albastru deschis.
Şi-a dat vechiul costum negru la croitor
să i-l refacă şi să i-l îmbrace în piele şi s-a lungit
pe canapea într-o djellaba cafenie, cu cactuşii
în jurul lui, ascultând ritmuri arabe. Dacă ea se va-ntoarce,
şi-a spus, s-ar putea simţi ca acasă.
Sânge artificial
Fiindcă sângele artificial care îl salvase
era japonez, a mers să trăiască în Japonia.
Şi desigur că peştele crud i s-a părut
ideal pentru inima lui peticită.
Doctorii erau şi ei încurajatori,
cu toate că vorbeau o engleză chinuită
şi nu puteau râde. A ţinut legătura
cu fiul lui, jucătorul de golf – peste tot în Japonia
se juca golf; poate că într-o bună zi
fiul lui îi va face o vizită şi îi va aduce saké...
Uneori, noaptea, mergea în câte un local,
arăta cu degetul ce doreşte şi apoi mânca. Trecea
în grabă pe lângă saloanele cu gheişe, şi poate
se mai oprea în dreptul unui telefon, apoi rămânea afară
până ce era prea obosit să-şi mai amintească
plimbările acelea prin Malvern Hills,
pe care le făcuse atât de rar, cu atâta vreme în urmă,
când fiul lui era mic, iar soţia încă în viaţă,
înainte de operaţia pe cord,
înainte de sângele artificial, sângele acela alb şi subţire
care-i intrase în corp şi îl condusese-n Japonia.
traducere de Cl.K.
marți, 8 martie 2011
Cafeneaua critică. Cu Soviany şi Gherguţ
Perspectivă literară 2011 la Cafeneaua critică
(Club Control, marţi 8 martie 2011)
Cafeneaua critică organizează marţi 8 martie, de la ora 18.30, o discuţie despre perspectiva începutului de an literar, avînd ca invitaţi doi scriitori de succes care au publicat cărţi noi în lunile ianuarie-februarie: Octavian Soviany, autorul romanului Viaţa lui Kostas Venetis (Editura Cartea Românească, 2011), şi Sorin Gherguţ, autorul volumului de versuri Orice. Uverturi & reziduuri (Editura Pandora M, 2011).
Amfitrion al Cafenelei critice: Ion Bogdan Lefter.
sâmbătă, 5 martie 2011
marți, 1 martie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)