Câteva dintre poemele româneşti ale lui Celan

Scrise între 1946 şi 1947, cu puţin înainte de plecarea din Bucureşti, poemele româneşti ale lui Paul Celan au fost restituite graţie vechiului său prieten, Petre Solomon. Reiau aici câteva poeme în proză care au fost traduse de curând în neerlandeză de către poetul Jan Mysjkin (Roemeense gedichten, Poeziecentrum VZW, 2008).


A SOSIT, ÎNSFÂRŞIT, clipa ca în faţa oglinzilor care acoperă pereţii exteriori ai casei în care ţi-ai lăsat pe veci despletită iubita, să arborezi, în vârful salcâmului înflorit înainte de vreme, steagul tău negru. Tăioasă, se aude fanfara regimentului de orbi, singurul care ţi-a rămas credincios, îţi pui masca, îţi prinzi dantela neagră de mânecile costumului tău de cenuşă, te urci în copac, faldurile steagului te cuprind, începe zborul. Nu, nimeni n'a ştiut să fâlfâie ca tine în jurul acestei case. S'a lăsat noaptea, pluteşti pe spate, oglinzile casei se apleacă mereu ca să-ţi culeagă umbra, stelele cad şi-ţi sfăşie masca, ochii ţi se scurg înspre inima ta în care şi-a aprins frunzele sicomorul, stelele coboară şi ele într'acolo, toate până la cea din urmă, o pasăre mai mică, moartea, gravitează în jurul tău, iar gura ta visătoare îţi rosteşte numele.


PARTIZAN AL ABSOLUTISMULUI EROTIC, megaloman reticent chiar şi între scafandri, mesager, totodată, al halo-ului Paul Celan, nu evoc petrifiantele fizionomii ale naufragiului aerian decât la intervale de un deceniu (sau mai mult) şi nu patinez decât la o oră foarte târzie, pe un lac străjuit de uriaşa pădure a membrilor acefali ai Conspiraţiei Poetice Universale. E lesne de înţeles că pe-aici nu pătrunzi cu săgeţile focului vizibil. O imensă perdea de ametist disimulează, la liziera dinspre lume, existenţa acestei vegetaţii antropomorfe, dincolo de care încerc, selenic, un dans care să mă uimească. Nu am reuşit până acum şi, cu ochii mutaţi la tâmple, mă privesc din profil, aşteptând primăvara.


ERAU NOPŢI, când mi se părea că ochii tăi, cărora le desenasem mari cearcăne portocalii, îşi aprind din nou cenuşa. În acele nopţi ploaia cădea mai rar. Deschideam geamurile şi mă urcam, gol, pe pervazul ferestei ca să privesc lumea. Copacii pădurii veneau înspre mine, câte unul, supuşi, o armată învinsă venea să-şi depună armele. Rămâneam nemişcat şi cerul îşi cobora steagul sub care îşi trimisese oştile în luptă. Dintr'un ungher mă priveai şi tu cum stăteam acolo, nespus de frumos în nuditatea mea însângerată: eram singura constelaţie pe care nu o stinsese ploaia, eram Marea Cruce a Sudului. Da, în acele nopţi era greu să-ţi deschizi vinele, când flăcările mă cuprindeau, cetatea urnelor era a mea, o umpleam cu sângele meu, după ce concediam oştirea duşmană, răsplătind-o cu oraşe şi porturi, iar pantera de argint sfâşia zorile care mă pândeau. Eram Petronius şi din nou îmi vărsam sângele între trandafiri. Pentru fiecare petală pătată stingeai câte o torţă.
Ţii minte? Eram Petronius şi nu te iubeam.


A DOUA ZI URMÂND să înceapă deportările, noaptea a venit Rafael, îmbrăcat într'o vastă deznădejde de mătase neagră, cu glugă, privirile arzătoare i se încrucişară pe fruntea mea, şiroaie de vin începură să-mi curgă peste obraz, se răspândiră pe jos, oamenii le sorbiră în somn. - Vino, îmi spuse Rafael, punându-mi peste umerii mei prea strălucitori o deznădejde asemănătoare cu aceea pe care o purta el. Mă aplecai înspre mama, o sărutai, incestuos, şi ieşii din casă. Un roi imens de mari fluturi negri, veniţi de la tropice, mă împiedica să înaintez. Rafael mă trase după el şi coborârăm înspre linia ferată. Sub picioare simţii şinele, auzii şueratul unei locomotive, foarte aproape, inima mi se încleştă. Trenul trecu deasupra capetelor noastre.
Deschisei ochii. În faţa mea, pe o întindere imensă, era un uriaş candelabru cu mii de braţe. - E aur? îi şoptii lui Rafael. - Aur? Te vei urca pe unul din braţe, ca atunci când îl voi înălţa în văzduh, să-l poţi prinde de cer. Înainte de a se crăpa de ziua, oamenii se vor putea salva, sburând într'acolo. Le voi arăta drumul, iar tu îi vei primi. M-am urcat pe unul din braţe. Rafael trecu de la un braţ la altul, le atinse pe rând, candelabrul începu să se înalţe. O frunză mi se aşternu pe frunte, chiar în locul unde mă atinsese privirea prietenului, o frunză de arţar. Mă uit împrejur: nu acesta poate fi cerul. Trec ore şi n'am gasit nimic. Ştiu: jos s'au adunat oamenii, Rafael i-a atins cu degetele sale subţiri, s'au înălţat şi ei, şi eu tot nu m'am oprit.
Unde e cerul? Unde?