vineri, 28 februarie 2020

Institutul Blecher, ediția 217




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 1 martie 2020, de la ora 15, în Green Hours (Calea Victoriei 120, Sector 1, București), la întâlnirea cu poetele Irina Roxana Georgescu și Monica Stoica. În cadrul întâlnirii va avea loc prezentarea volumului Fetele visează electric (Charmides, 2019) de Monica Stoica.


Irina Roxana Georgescu (n. 1986) este doctor în Filologie cu o teză despre Influența criticii occidentale asupra criticii literare postbelice româneşti (1960-1980) (2016). A debutat în limba franceză cu volumul de poezie (Intervalle ouvert), apărut la editura L’Harmattan (2017), și în românește cu Noțiuni elementare (2018).

Monica Stoica (n. 1990) a terminat Litere, secția Literatură universală și comparată, la București, iar acum este studentă la UNATC, secția Regie. A lucrat mai mulți ani ca jurnalistă, străduindu-se să resusciteze jurnalismul cultural și a debutat cu volumul de poezie Fetele visează electric (2019).


Moderator: Claudiu Komartin

miercuri, 26 februarie 2020

Sâmbătă, la Buzău


Sâmbătă, în ultima zi din februarie, merg cu Sorin Despot și Cătălina Ceaușescu la Buzău, unde vom avea o întâlnire de poezie în cadrul căreia va fi lansat și numărul 24 (2/2019) al revistei „Poesis internațional”. E mult timp de când voiam să organizez sau să particip la un eveniment literar în orașul acesta, și iată că se-ntâmplă acum, în contextul unui nou club de lectură, „Noise Poetry”, pornit de curând de poetul Mihai Marian, autor al volumelor Negru opac (2018) și în timp ce tu (2019). Se va întâmpla în Calypso (Str. Caraiman, lângă Parcul Crâng), cam între orele 13 și 15.


marți, 18 februarie 2020

Institutul Blecher, ediția 216




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 23 februarie 2020, de la ora 15, în Green Hours (Calea Victoriei 120, Sector 1, București), la întâlnirea cu poeții Ionel Ciupureanu și T.S. Khasis.


Ionel Ciupureanu (n. 1957, Coșoveni, jud. Dolj) a publicat șapte cărți de poezie: Pacea poetului (1994), Amos (1996), Fălci (1999), Krampack (2002), Adormisem și mă gândeam (2005), Mișcări de insectă (Casa de Editură Max Blecher, 2010), Venea cel care murisem (Casa de Editură Max Blecher, 2014) și volumul de poeme în proză E timpul să visăm un măcel (Casa de Editură Max Blecher, 2018). În anii ʻ90 a scris versuri pentru formația punk Terror Art.

T.S. Khasis (n. 1975, Lipova, jud. Arad) a debutat editorial cu placheta Farmacia cuvintelor (2003), dar s-a impus cu volumul Arta scalpării (2005), reluat șase ani mai târziu cu câteva poeme inedite în Pe datorie (2011). A mai publicat Aparenta naturalețe a vieții (Casa de Editură Max Blecher, 2015) și pregătește un volum nou, ce se anunță drept revenirea unuia dintre cei mai autentici și mai admirați poeți români din ultimii cincisprezece ani.


Moderator: Claudiu Komartin

luni, 10 februarie 2020

Dublă lansare la Craiova


După lansările de la București și Suceava, Industria liniștirii adulților (Casa de Editură Max Blecher, 2019) a Anastasiei Gavrilovici ajunge și la Craiova, unde va fi lansată joi, 13 februarie, de la ora 17, la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” (Str. Mihail Kogălniceanu nr. 9). Vom aduce și cel mai recent număr, 24 (2/2019), al revistei „Poesis internațional”, care a mai fost prezentat, din noiembrie încoace, în cadrul unor evenimente care au avut loc la București, Brașov, Sibiu, Bacău și Suceava. Gazda noastră va fi profesoara și poeta Ana Paraschivescu, cea care ne-a invitat a doua zi la amiază și la Colegiul Național Economic „Gheorghe Chițu”.


vineri, 7 februarie 2020

Akashinga (II)

articol apărut în „Observator cultural” (nr. 1005 / 6-12 februarie 2020)



         Cu Floarea Țuțuianu, artistă vizuală și graficiană care a debutat relativ târziu (aproape la vârsta la care debutase în volum, cu o jumătate de secol mai înainte, pictorița, poeta și traducătoarea Margareta Sterian), antologia Un secol de poezie română scrisă de femei (Volumul I. 1990-2019) face un efort să iasă din zona previzibilului, înregistrând o poetă ce pare să aibă relativ puține în comun și cu poetele optzeciste cam de-o seamă cu ea, dar și cu autoarele anilor ’90 alături de care și-a publicat primele volume. Mizând pe senzualitate și voluptăți, însă disimulând constant, complicându-și partitura de frivolă (apreciez că s-a vorbit nedrept de mult, fiindcă a limitat receptarea poeziei sale, despre versul-aforism premiat în 2000 de revista Vatra: „Nu poți să iei un bărbat de la gura altei femei”) cu o simbolistică ce se cere citită în cheie mistică, Floarea Țuțuianu dă poemelor sale cele mai intense o energie arhetipală scăldată într-un erotism ce sfidează interdicția. Din păcate, nimic din ce am scris mai sus nu reiese din cele două texte selectate de Alina Purcaru și Paula Erizanu din cartea cea mai recentă, a șaptea, a doamnei Țuțuianu, Corp de literă (2017). Personal, aș fi ales măcar trei poeme din cărțile precedente, poate chiar pe acelea care dau titlurile volumelor despre care cred că s-a vorbit și s-a scris cel mai mult, Femeia pește (1996), Leul Marcu (2000) și Arta seducției (2002).
            Un singur text din cele șase volume publicate în românește de către Letiția Ilea e prea puțin chiar și pentru cei mai fini gurmeți – antologarea autoarei clujene rămâne fără urmări, căci ce poate spune o poezie de șaptesprezece versuri despre un poet? În același volum, O persoană serioasă (2004), din care a fost reluat doar cel ce-i dă titlul, poeme frumoase despre singurătate și urma tatălui dispărut (astfel, chiar e păcat că a fost ratat, de pildă, „tata nu mai locuiește aici”).
            Două autoare din Republica Moldova puțin cunoscute în România, Maria Șleahtițchi și Liliana Armașu, sunt prezente în antologia lui Purcaru & Erizanu cu câte două poezii, nici mai mult, nici mai puțin decât plauzibile și îndeajuns încât să deschidă, poate, pofta cititorului nu foarte la curent cu scriitura feminină din literatura basa de după Leonida Lari, căruia îi sunt astfel servite mostre de poezie nici extraordinar de curajoasă sau de inovatoare, nici prea demodată. Bănuiesc că intenția antologatoarelor a fost să chestioneze o prejudecată des întâlnită la criticii din România, care pornesc adesea, pe necitite, de la teza „înapoierii” discursive a basarabenilor, loc comun contrazis de cei mai buni scriitori de după destrămarea Uniunii Sovietice. Acestea fiind spuse, și pornind de la premisa că, dincolo de reflexele de subevaluare ale „centrului”, e de acum clar pentru oricine cunoaște evoluția culturii românești recente că artiștii din Republica Moldova au adus un influx constant de vitalitate și prospețime (de la optzeciștii basarabeni, în frunte cu Eugen Cioclea, până la cei mai recenți debutanți), mărturisesc că regret absența din Un secol de poezie română scrisă de femei a Stelianei Grama, o poetă extraordinar de înzestrată care a publicat în timpul vieții trei volume din care garantez că ai ce alege – a demonstrat-o deja Dumitru Crudu în Noua poezie basarabeană (2009). Puțini poeți de pe muchia dintre milenii au arătat un potențial comparabil cu al Stelianei Grama, care a murit în 2006, la numai treizeci și doi de ani. Nici Diana Iepure nu cred că trebuia ocolită, cu toate că este o poetă biografistă mai greu de încadrat „generațional”.
            Cu Adela Greceanu, Ioana Nicolaie, Doina Ioanid și Lia Faur se face trecerea de la poeticile cultivate cu predilecție în anii ’90 la scriitura mai vitalistă, reactivă și „indignată” a majorității celor de după 2000. Alături de ele, chiar dacă mai puțin vizibilă, putea intra și Florina Zaharia, precum și câteva poete poete 90-iste care locuiesc astăzi în Italia, Canada și Statele Unite (mă refer aici la Eliza Macadan, Diana Manole, respectiv Anca Mizumschi). E greu de trecut cu vederea că ultima (din punctul meu de vedere) antologie foarte importantă de poezie românească din ultimii douăzeci de ani, Poezia română actuală (cu cele trei volume ale sale, apărute între 1998 și 1999) începea cu Adela Greceanu, mergând îndărăt către poeți născuți în anii ’20 ai secolului trecut. Flerul lui Marin Mincu nu a dat în cazul acesta greș. Adela Greceanu debutase devreme cu Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult… (1997), confirmând prin Domnișoara Cvasi (2001), Înțelegerea drept în inimă (2004), Și cuvintele sunt o provincie (2014). Din cele patru poeme incluse în antologie poți lua cât de cât pulsul și întrevede schimbările care s-au petrecut în scriitura Adelei Greceanu de la o carte la alta, cu toate că o selecție întru totul reprezentativă ar fi trebuit să înceapă cu un text din primul ei volum.
            Acum, câteva observații generale în legătură cu liniile de evoluție ale poeticilor de după 2000. Cred că nu a scăpat nici unui comentator cât de cât apt al poeziei din ultimele două decenii că imediat după trecerea-n noul secol s-a impus pesimismul grefat pe un imagism greu și întunecat, obsesia eului, visceralitatea (apăsată uneori până la suprasaturație) sau disperarea existențială (expediată cu ușurință de comentatori și critici leneşi drept „mizerabilism” sau „milenarism”) – împărtășite, într-o mai mică sau mai mare măsură, de majoritatea poetelor și poeților afirmați în primii ani ai mileniului. Printre cele mai semnificative modele autohtone de scriitură au fost Mariana Marin și Angela Marinescu. Dacă Mariana Marin a fost admirată ca o profundă conştiinţă etică pliată pe un fond afectiv învolburat şi o sensibilitate maladivă, iar tinerele poete au asimilat de la ea lecția febricității şi a unei intransigențe exasperate, de la Angela Marinescu au fost preluatr în special imaginarul dark și tandrețurile necruțătoare, cele mai multe poete revendicându-se, cred, de la temele majore ale „subpoeziei” sale – marginalitatea, boala, suferința, corporalitatea schingiuită, nihilismul.
            Dacă gnosticismul pe care îl ilustrează o parte din poezia Angelei Marinescu nu prea are continuatori, în schimb poezia nevrozei, a ultragierii și a „fisurii” a creat o reală emulație, începând cu Elena Vlădăreanu, urmată curând de Miruna Vlada (care pregătește a patra sa carte, la șase ani de la Bosnia. Partaj) sau Oana Cătălina Ninu. Parcursul Elenei Vlădăreanu de la placheta underground din confesiunile distinsei doamne m. (2001) și cărțile din acei ani de-nceput, în care se găseau contraste izbitoare, ecorșee și ulcerații, dorința avangardistă de bruscare a cititorului, la poezia recentă din Bani. Muncă. Timp liber (2017) și minunata lume disney (2019), a urmat îndeaproape o evoluție societală, de la nevroza „tranziției” (cu sentimentul unei maculări generale trăit la intensitate maximă de copiii născuți în preajma lui 1980) la capitalismul clonat cu mari hibe în România, temă pe care poeții contemporani sunt tot mai tentați să o atace.
            Una dintre cărțile cele mai admirate ale deceniului trecut, reeditată până acum de două ori, Ecograffiti. Poeme pedagogice. Steaguri pe turnuri (2003) a Ruxandrei Novac nu putea fi ignorată, iar Purcaru & Erizanu rețin două hituri, „ca într-un gărduleț, ca într-o dantelă mecanică” și „r. w. f.”. Cred că Ruxandra Novac a fost, cel puțin într-o primă fază, poetul care a asumat și a asimilat cel mai mult și mai profitabil poezia Marianei Marin. Apariția anunțată a unui nou volum semnat de Ruxandra Novac va fi evenimentul anului.
            Prezente cu câteva pagini fiecare sunt câteva dintre cele mai bune poete de astăzi: Rita Chirian (care după debutul indecis cu Sevraj a ajuns, zece ani mai târziu, în Casa fleacurilor, la o formulă impecabilă nu doar din punct de vedere tehnic), Andra Rotaru (care a perseverat în dimensiunea conceptuală a scrisului său, lucru care se vede cu claritate în a patra carte, Tribar), Domnica Drumea (care de la logoreea din primul volum, Crize, a ajuns, trecând prin Not for sale, să dea una dintre cele mai încordate, mai criptice și mai memorabile cărți din ultimii ani, Vocea), Livia Ștefan (care e inversul Domnicăi Drumea, părând cu fiecare carte – Lolita32, Thanato Hotel – tot mai torențială și mai lipsită de inhibiții), Olga Ștefan (de la care se așteaptă un salt decisiv după Saturn, zeul și Charles Dickens), Diana Geacăr (căreia i-au reușit lucruri deopotrivă emoționante și viguroase în al treilea volum, Dar noi suntem oameni obișnuiți), Ana Dragu (care a scăpat de mâțâielile din primele două cărți și a ajuns, după un volum intermediar bine receptat, Păzitoarea, să dea o carte cu destule piese excelente, Borderline), Moni Stănilă, ce a avansat considerabil de la Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei până la volumul pe care îl are în pregătire, Teodora Coman, tot mai precisă și mai sigură pe calitățile sale de la o carte la alta, Gabi Eftimie, care a grăbit, prin Ochi roșii polaroid. Acesta este un test (2006), alături de Vlad Moldovan și de Val Chimic, o mutație, o tăietură în poezia recentă. Nu lipsește discursul feminist pur și dur al Medeei Iancu, secondată de Iuliana Lungu, nici câteva eșantioane din inteligența conceptuală a Cosminei Moroșan. Surpriza antologiei este tânăra nedebutată Bety Pisică (știu, sună ca un renghi, dar nu este), pe care Purcaru & Erizanu mizează nu fără motiv.
            Așadar, o antologie necesară și utilă, care poate servi ca îndreptar de poezie contemporană, trimițându-și cititorul la volumele puțin vizibile ale unor autoare de azi cu o apreciabilă varietate de stiluri și de registre. Acest prim volum al antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei contează și fiindcă îl anticipează pe cel de-al doilea (acoperind perioada 1918-1989), care va fi mai provocator și mai riscant. Reproșul care poate fi făcut cărții e că cele treizeci și șase de autoare sunt reprezentate foarte frugal, dar bănuiesc că a fost o limitare editorială peste care nu s-a putut trece. Senzația de inconsistență ar fi fost evitată dacă fiecare poetă ar fi avut selectate măcar încă două-trei poeme. Însă antologia este, până una-alta, în contextul sufocant falocentric al momentului, un gest pe care se cuvine să-l salutăm.