vineri, 23 aprilie 2021

Poezie și meștereală


Lucrez de patru luni încercând să închei la toți nasturii un volum de poezie început la sfârșitul lunii ianuarie 2018 și isprăvit cu vreo zece zile înainte de Crăciunul trecut.
După scrierea, în decembrie, a unui poem scurt și concentrat, alcătuit din trei distihuri, am știut că am terminat Autoportret în flama de sudură și că începe un proces foarte important pentru mine, pe care cei mai mulți poeți îl detestă (pentru că-i, da, chinuitor și poate să zdruncine siguranța pe care o aveai, convingerea că ai scris un număr de texte care stau bine laolaltă – care depun mărturie despre o perioadă a vieții tale și despre un parcurs – și că ele s-au închegat într-o carte).
Pe mine, cu experiența (sau poate deformarea) de editor, faza aceasta din „geneza” unui volum e pasionantă – cu toate că n-am mai scris nici un text nou în 2021, partea cu revăzutul și modificatul unor poeme care au doi-trei ani, rearanjarea lor, scoaterea câte unuia care nu mi se mai pare la aceeași temperatură sau disonant în raport cu întregul este, și la optsprezece ani de la debut, deosebit de valoroasă.
Autoportret în flama de sudură îi este dedicat tatălui meu, al cărui profil traversează întreaga carte, și care face din această experiență una dintre cele mai însemnate și mai problematice probe prin care scrisul meu a trecut, deodată cu viața de la 34 la 37 de ani, un arc temporal în care am pierdut un părinte, un bun prieten mort la o vârstă la care alții de-abia încep, m-am căsătorit și am devenit la rândul meu tată. În cele din urmă, dincolo de „jocul” (intelectual, sensibil, psihologic, social etc.) nostru cu scrisul, ar trebui să fie vorba în primul rând despre mărturia pe care o lași, despre felul în care ai traversat câțiva kilometri de viață rămânând un om reactiv, sincer față de tine însuți, neînfrânt și moral în pofida tuturor hârtoapelor existențiale și a momentelor de cumpănă prin care ai trecut.
Aveam nevoie să zic asta în primul rând pentru mine, dar las aici însemnarea pentru toți cei pe care i-ar putea interesa. Cartea va apărea în vara asta; în ea se găsește o poveste spusă prin intermediul a patruzeci și patru de texte + un post-scriptum, în care cei care m-au mai citit în anii din urmă vor descoperi modificări și tăieturi la care cu siguranță nu m-aș fi așteptat și gândit atunci când scriam aceste poeme, dintr-o nevoie deopotrivă presantă și orgolioasă.

luni, 12 aprilie 2021

„Industria liniștirii adulților”, ediția a II-a

 

Industria liniștirii adulţilor a apărut la Casa de Editură Max Blecher în noiembrie 2019. Un al doilea tiraj a fost tras la începutul anului 2020. Volumul a primit Premiul Naţional „Mihai Eminescu” Opus Primum, Premiul „Tânărul poet al anului 2019” la a X-a ediţie a Galei Tinerilor Scriitori, Premiul pentru Debut al revistei „Observator cultural”, Premiul Naţional pentru Debut în Poezie „Iustin Panţa”, Premiul „Cartea de poezie a anului 2019” acordat de ARCCA.

Poeme din Industria liniștirii adulţilor au fost traduse în engleză, germană, franceză, spaniolă, maghiară, turcă, suedeză și bulgară.


Anastasia Gavrilovici, Industria liniștirii adulților
ediția a II-a, Casa de Editură Max Blecher, 2021


vineri, 9 aprilie 2021

Institutul Blecher online #19

 

Duminică 11 aprilie, de la ora 19, Institutul Blecher online, ediția 19. Invitați: poeții
Sebastian Reichmann
,
Simona Nastac
, Mihók
Tamás
și
Andrada Strugaru
. Dintre ei, doar Mihók a mai citit la Institut, la edițiile 153 și 186 (din 21 mai 2017, respectiv 14 octombrie 2018).
Sebastian Reichmann va citi dintr-o carte nouă în pregătire, Edenul tăcerii rele, care ar trebui, dacă toate merg bine, să apară în 2021.
Cei patru protagoniști ai clubului de lectură de duminica asta vor intra în direct din Paris, Londra, București și Iași.

miercuri, 7 aprilie 2021

„La întretăierea drumurilor comerciale”, antologie din poezia Marianei Marin, în pregătire la Editura Cartier


Am primit astăzi de la Editura Cartier contractul pentru o antologie Mariana Marin pe care urmează să o fac în următoarele luni și care va apărea anul acesta la editura din Chișinău fondată în urmă cu mai bine de un sfert de secol de remarcabilul Gheorghe Erizanu.
Se împlinește, astfel, un deziderat pe care îl am de un deceniu, în chiar anul în care Madi Marin ar fi făcut 65.
S-au împlinit, acum o săptămână, 18 ani de la moartea ei, mi se pare neverosimil că a trecut atâta timp, că absența ei și-a dat majoratul!, când ea e atât de vie și de prezentă în poezia pe care a lăsat-o și în amintirile din scurta perioadă cât am fost prieteni (aveam 19 ani, ea ar fi trebuit să scrie prefața volumului meu de debut, însă nu a mai apucat apariția Păpușarului).
În timpul acesta au existat trei ediții (în 2013, 2014 și 2015) care au readus-o în actualitate și au permis textelor sale să circule. Exemplarul din Zestrea de aur (Editura MLR, 2002) pe care îl am eu a trecut prin câteva zeci de mâini și e ferfeniță. M-a bucurat enorm interesul acesta pentru poezia lui Madi și sunt convins că el va fi încă o dată reactivat o dată cu ediția de la Cartier, care se va intitula La întretăierea drumurilor comerciale.
Ca o paranteză necesară, în 1990, imediat după răsturnarea regimului ceaușist, Mariana Marin ajungea la Paris și în acel an îi apărea primul volum tradus într-o altă limbă, Au carrefour des grandes routes commerciales, la editura EST a lui Samuel Tastet, în transpunerea lui
Sebastian Reichmann
.
Antologia aceasta va sta foarte bine lângă Oameni obosiți, poemele alese din opera lui Andrei Bodiu, prima astfel de antologie pe care am făcut-o, în 2016, când „Cartier de colecție” și-a început istoria.
Poemele Marianei Marin din La întretăierea drumurilor comerciale vor fi însoțite de imaginile Anei
Toma
(gravura pe care o postez aici îi aparține, și este făcută după un cunoscut portret realizat pe la sfârșitul secolului trecut de
Tudor Jebeleanu
) și voi primi în treaba asta valorosul ajutor al Teonei
Farmatu
– care scrie o lucrare / un studiu despre literatura scrisă de Madi Marin.

joi, 25 martie 2021

Institutul Blecher online #18

 

Duminică seară, între orele 19 și 21, Institutul Blecher organizează un nou eveniment-lectură online, de data aceasta invitați sunt șase poeți și poete: Radu Andriescu, Cosmin Perța, Cătălina Stanislav, Denisa Ștefan, Florin Gherman și Emilia Nedelcoff.
Doi sunt din Iași, câte unul din București, Sibiu, Brașov și Timișoara. Radu și Cosmin sunt numele cele mai cunoscute de la ediția asta, doi poeți confirmați din anii '90, respectiv 2000, cu cărți, premii, traduceri, în vreme ce Cătălina, Denisa, Florin și Emilia, care au cu toții douăzeci și ceva de ani, sunt în pragul debutului editorial.
Andriescu a mai citit la Institutul Blecher de trei ori (și a publicat trei volume la Casa de Editură Max Blecher), în 2016, 2017 și 2018, Perța în 2009, 2012, 2015 și 2017, iar Florin Gherman acum exact doi ani.

Radu Andriescu (n. 1962) este autorul unui volum de eseuri, „Paralelisme și influenţe culturale în lirica română actuală” (2005) și al volumelor de poezie: „Oglinda la zid” (1992), „Ușa din spate” (1994), „Sfârșitul drumului, începutul călătoriei” (1998), „Eu și câţiva prieteni” (2000), „Punțile Stalinskaya” (2004), „Pădurea metalurgică” (2008), „Metalurgic” (2010), „Când nu mai e aer” (2016), „Gerul dintre ei” (2017), „Jedi de provincie” (2018), „Animalul diafan” (2019) și al antologiei „Oglinda la zi” (2019). Este profesor de literatură americană la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași Cosmin Perța (n. 1982) e editor, traducător și cadru universitar. A debutat cu „Zorovavel” (2002), căruia i-au urmat mai multe cărți de poezie, printre care „Santinela de lut” (2006), „Fără titlu” (2011) și „Cântec de leagăn pentru generația mea” (2018), volume de proză scurtă și patru romane (cel mai recent, „Arșița”, din 2019), un volum de critică, „Introducere în fantasticul de interpretare” (2011) și o monografie, „Radu G. Țeposu, rafinament și intuiție” (2012). Emilia Nedelcoff (n. 1992) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ și masteratul de Literatură Română şi Hermeneutică Literară. Florin Gherman (n. 1993) a absolvit Literele și masteratul de Inovare Culturală la Universitatea „Transilvania” din Brașov. Membru al Cenaclului Corpul T. Cătălina Stanislav (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere și un masterat în Limba și Literatura română la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și un masterar în Gender Studies la Universitatea din Utrecht. Editor al revistei „Z9 Mag” (Zona nouă) și co-organizatoare a Festivalului Internațional de Poezie Z9. Denisa Ștefan (n. 1999) a absolvit Literele la Universitatea de Vest din Timișoara, iar în prezent urmează cursurile masterale de Studii Americane. Membră a Cenaclului „Pavel Dan”.

miercuri, 17 martie 2021

Institutul Blecher online #17

 

       Duminică 21 martie, de Ziua Internațională a Poeziei, Institutul Blecher se ține pentru a șaptesprezecea oară online, începând cu ora 19, și-i are invitați pe Ligia Pârvulescu, Marius Aldea, Ioana Vintilă, Ciprian Popescu, Adriana Teodorescu, Nicoleta Nap, Ovidiu Komlod și Luminița Amarie. Acești opt poeți au publicat în trecut volume la Casa de Editură Max Blecher, ba chiar cinci dintre ei au debutat în poezie la CdEMB între 2014 și 2018. 

       Cu toții lucrează la cărți noi, patru dintre ei părând să aibă cel de-al doilea volum încheiat și pregătit să intre în furnalul editorial. Îi vom asculta citind și îi vom redescoperi, în caz că am cam uitat trăsăturile scrisului lor, sau ne vom încorda antenele să prindem noutățile cu care vin și vom mai schimba împreună câteva replici, impresii, păreri, încredințați că poezia poate reface punțile și ne poate apropia și în vremuri posomorâte ce par să nu aibă sfârșit.



miercuri, 10 martie 2021

Institutul Blecher online #16

 

Cu noile restricții impuse de guvernanți, cu care am spus deja, și o repet, că nu sunt de acord și nu consider că au realmente de-a face cu limitarea răspândirii infamului virus, facem o pauză de la Institutul Blecher în carne și oase, după cele două ediții din 21, respectiv 28 februarie.
Așa că revenim în online, duminică 14 martie, de la ora 19, când invitați vor fi poetul rus, trăitor în Letonia, Serghei Timofeev, și poeta Diana Iepure. Ei vor citi din volumele lor recent apărute, Aparatele unui timp liniștit (Casa de Editură Max Blecher, 2020), respectiv În rest, viața e frumoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2021).
Poezie în limba rusă și în limba română și ceva discuții, în engleză și română, poate și în rusă, pentru o oră - o oră și jumătate, în cea de-a 16-a ediție online a Institutului Blecher.
Serghei Timofeev (n. 1970, Riga) este un poet leton de limbă rusă, personalitate marcantă a lumii culturale letone. Absolvent de Filologie, a lucrat ca jurnalist, iar între 2011-2012 a condus Consiliul Național Leton pentru Cultură. Este unul dintre cofondatorii grupului Orbita (1999), cel mai important fenomen în literatura de limbă rusă din Letonia. A publicat mai multe volume de poezie, printre care Câine, Scorpion (1994), Amintirile unui DJ (1996), Aproape fotografii (2003), Mașinuțe albastre de curse (2011), STEREO (2012), Replica (2018) și este unul dintre alcătuitorii antologiei de poezie rusă contemporană Nouă dimensiuni (2004). A realizat proiecte ce vizau includerea poeziei în diverse media: instalații interactive, jocuri pe calculator, clipuri video etc. În 2013, a lansat, împreună cu colegii de la Orbita, o stație poetică de radio pirat, Marx FM, care a difuzat, timp de o săptămână, lecturi de autor în trei limbi (rusă, letonă și engleză), în centrul orașului Riga.
Diana Iepure (n. 1970, Chișinău) a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității de Stat din Chișinău. A publicat volumele de poezie Liliuța (2004), O sută cincizeci de mii la peluze (2011) și În rest, viața e frumoasă (2021). A tradus din limba rusă cărți de Boris Akunin, Alexei Salnikov și Serghei Timofeev, precum și două antologii din clasici ai literaturii ruse: Iarnă rusească (2013), Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017).


Serghei Timofeev, Aparatele unui timp liniștit
(Casa de Editură Max Blecher, 2020)


Diana Iepure, În rest, viața e frumoasă
(Casa de Editură Max Blecher, 2021)

marți, 9 martie 2021

Albastru precum deșertul, de Joyce Mansour

 

Joyce Mansour (1928-1986)


Fericiți cei solitari

Cei care sădesc cerul în nisipul nesățios

Cei care caută viul sub poalele vântului

Cei care aleargă gâfâind după un vis evaporat

Fiindcă ei sunt sarea pământului

Fericiți cei ce stau de strajă pe oceanul deșertului

Care urmăresc fenecul până dincolo de miraj

Soarele-naripat își pierde la orizont penele

Nesfârșita vară își râde de mormântul jilav

Și dacă un strigăt puternic răsună în stâncile neclintite

Nimeni nu îl aude nimeni

Deșertul urlă mereu sub un cer temerar

Ochiul fix plutește singur

Ca uliul la ivirea zorilor

Moartea înghite roua

Șarpele sugrumă șobolanul

Nomadul ascultă din cortul său timpul scrâșnind

Sub pietrișul insomniei

Totul se află aici așteptând un cuvânt deja enunțat

Altundeva.


traducere din limba franceză de Claudiu Komartin


luni, 1 martie 2021

Mario Benedetti – dragostea, exilul, memoria

 prefața volumului antologic Revoluție și inocență, pe care l-am tradus împreună cu Ligia Keșișian din limba spaniolă


Mario Benedetti, Revoluție și inocență (Casa de Editură Max Blecher, 2020)

 

            Centenarul Mario Benedetti, pe care antologia de față îl celebrează, oferă prilejul pentru o primă traducere în românește a unuia dintre marii scriitori uruguayeni ai secolului trecut. Fermecător și prolific, de o nobilă, necontrafăcută combativitate, Benedetti a lăsat o operă impresionantă și un stil inconfundabil. Știu că asemenea formule sunt întotdeauna imprecise și generale, dar în cazul acesta nu lasă loc de interpretări sau ambiguități – la mai bine de un deceniu de la moartea sa, Benedetti se bucură încă de o imensă popularitate, poezia sa fiind recitată, cântată și împărtășită în întreaga lume hispanică, iar câteva dintre cărțile sale de proză sunt reeditate și descoperite de generații succesive (probabil că La tregua, apărut în 1960, rămâne romanul său cel mai cunoscut, ecranizat de două ori în ultima jumătate de secol – în Argentina, respectiv Mexic – și tradus în nouăsprezece limbi).

            Născut pe 14 septembrie 1920 în micuța localitate Paso de los Toros, la ceva mai mult de 200 de kilometri nord de Montevideo, Mario Orlando Hamlet Hardy Brenno Benedetti Farugia provenea dintr-o familie de emigranți italieni stabiliți în țara latinoamericană. Urmează primele clase la Colegiul German din Montevideo, pe care îl părăsește după cinci ani, în 1933, iar după încă un an la Liceul Miranda își continuă studiile pe cont propriu, fiind în același timp nevoit să lucreze de la paisprezece ani ca mecanic auto, vânzător, dactilograf și contabil (precum personajul său Martín Santomé din La tregua și personajele din volumul Poemas de la oficina).

Elev la Școala Raumsolică de Logosofie, o instituție utopică fondată de educatorul și umanistul argentinian Carlos Bernardo González Pecotche, cunoscut sub pseudonimul Raumsol, tânărul Mario este coleg cu Luz López Alegre, marea sa iubire ce îi va deveni în 1946 soție, cei doi fiind căsătoriți până la moartea lui Luz, șaizeci de ani mai târziu.

Urmează o perioadă în care ebuliția exploratoare a tânărului Benedetti îl face pe acesta să se mute la Buenos Aires, unde trăiește trei ani, întorcându-se în 1941 la Montevideo. Intră în lumea publicistică a capitalei Republicii Orientale Uruguay și devine unul dintre vârfurile de lance ale noii literaturi, care va rămâne în istorie ca „Generación del 45” („Generația 45”) – expresie pusă în circulație de unul dintre tinerii membri ai grupării, Emir Rodríguez Monegal, devenit peste ani un reputat eseist și profesor. De altfel, debutul în volum al lui Benedetti, cu La víspera indeleble, se petrece chiar în acest an decisiv pentru evoluția ulterioară a literaturii uruguayene; iar în 1950 îi apare un nou volum de poezie (care venea după o carte de eseuri și un volum de povestiri), Sólo mientras tanto, editat de influenta revistă „Número”, al cărei redactor devine.

Despre mișcare, în care făcea figură de lider Juan Carlos Onetti (care publicase deja trei cărți), mai mare cu aproape cincisprezece decât Ida Vitale și cu unsprezece decât Benedetti, acesta din urmă avea să scrie ani mai târziu: „Cred că revista «Número» era mult mai riguroasă, iar atunci când trata literatura națională, avea aproape mereu în vedere cu precădere literatura urbană, o manieră de a scrie literatură care a început odată cu generația noastră, «generația ’45», pentru că până în momentul acela, literatura uruguayană se învârtea doar în jurul unor teme care priveau câmpiile, văcarii, etc., însă vremurile se schimbaseră complet. Dintre scriitorii activi în anii aceia, aproape niciunul nu venea de la sat, cunoșteau experiența aceea doar prin intermediul altor poeți care o trăiseră... Scriitorii de la «Asir» (revistă literară uruguayană editată între 1948 și 1959 - n.n.) reflectau în scrierile lor o atmosferă idealistă și romantică, descriau peisaje, natura, și nu aduceau niciodată în discuție teme urbane. În plus, în vremurile acelea, se întâmplau foarte multe la oraș, jumătate din țară locuia în Montevideo, aceea era realitatea noastră.”

Ușor de observat simetria, în context românesc, cu opoziția dintre gruparea „Albatros” (activă nu doar cât a apărut revista cu acest nume în 1941, ci până pe la 1946) și așa-numita „generație de la 1939”, adică dintre un grup citadin, neoavangardist și subversiv, pe de o parte, și literatura promovată de publicații tradiționaliste care aveau destule afinități cu fascismul, în frunte cu „Gândirea” lui Nichifor Crainic. Poetul și memorialistul Al. Cerna-Rădulescu exprimă destul de clar această disparitate într-o carte postumă, Ultima invazie: „Asaltați de versurile sforăitoare, cu arhangheli, troițe, morminte, eroism strămoșesc și chiote haiducești, prezente din belșug în majoritatea publicațiilor vremii, visam – prin contrast – o revistă fără zgardă, liberă de orice constrângeri, de orice fanatisme, de orice sugestii oculte.” În plus, Geo Dumitrescu, liderul incontestabil al acestui moment literar foarte fecund, încheiat însă în 1947-1948 printr-o cezură brutală, este și el, la fel ca Benedetti, născut în 1920, un scriitor cu ferme vederi și convingeri de stânga, dar și un longeviv ajuns după 2000 să fie privit ca un senior al literaturii române (la fel ca M.B. în lumea hispanică, și în special în țara sa natală) – despre cei doi s-ar putea scrie un pasionant eseu care să cerceteze aceste două vieți (și opere poetice) paralele.

După vârsta de treizeci de ani, Benedetti începe să aibă atitudini militante și să fie tot mai activ din punct de vedere al poziționărilor publice. Continuă să scrie într-un ritm debordant și devine o figură importantă a literaturii și publicisticii uruguayene. În 1956, apare unul dintre volumele sale de poezie cele mai cunoscute, Poemas de la oficina, urmat trei ani mai târziu de o carte de povestiri, Montevideanos, ce îi anunță faimosul roman din 1960.

În anii ’60 își diversifică activitățile și domeniile de interes – scrie cronică de teatru, texte umoristice, dar și editoriale politice combative în revista Marcha, care aduna în jurul său cei mai lucizi intelectuali din Uruguay și a avut un rol esențial în organizarea mișcării Frente Amplio, ce își propunea să aducă laolaltă grupurile de stânga din țară. După ce locuiește cinci luni în Statele Unite ale Americii, opțiunile sale ideologice se clarifică definitiv. (Era 1959, Ernesto Cardenal părăsea SUA după doi ani la Nuestra Señora de Getsemaní din Kentucky, unde își făcuse noviciatul cu Thomas Merton.) În tot acest timp, opera poetică a lui Benedetti se nuanțează și se dezvoltă – apare antologia Inventario, Poesía 1950–1958 și Poemas del hoy por hoy, ambele în 1963. Ca o ironie, este anul în care Geo Dumitrescu revine după șaptesprezece ani de tăcere cu Aventuri lirice și reintră cu aură de poet singular în sistemul revuistic și editorial din RPR.

            Democrația uruguayană e tot mai greu pusă la încercare – anii ’70 sunt o perioadă dintre cele mai negre pentru întreaga Americă Latină, iar situația politică internațională în plin Război Rece, ascuțirea conflictelor ideologice, frecventele coups d'état militare, intervenționismul celor două mari puteri ale lumii nu ocolesc nici țara tragicei Delmira Agustini. În 1968 este declarată starea de urgență, urmată de o nouă restrângere a libertăților civile patru ani mai târziu, iar totul culminează când președintele Juan María Bordaberry devine dictator cu sprijinul armatei (lovitura de stat din 27 iunie 1973). Benedetti se exilează la Buenos Aires și publică în acel an Letras de emergencia. Din Argentina pleacă după ce primește amenințări cu moartea de la AAA (Alianța Anticomunistă Argentina), merge în Peru, apoi în Cuba, unde locuiește un an și lucrează la editura Casa de las Américas, pentru a se muta în cele din urmă în Spania post-franchistă.

Este o perioadă trepidantă în care publică două cărți de poezie esențiale pentru biografia sa, Poemas de otros și La casa y el ladrillo, în 1974, respectiv 1977, eseurile din El escritor latinoamericano y la revolución posible (1974) și volumul de povestiri Con y sin nostalgia (1977).

Departe de soția sa, rămasă în Uruguay, Benedetti scrie tulburătoare poeme de dragoste, dar și texte în care latura angajată a scrisului său capătă noi inflexiuni. La conferința internațională organizată în septembrie 1979 la Caracas de Tribunalul Popoarelor și Fundația Lelio Basso, câțiva dintre cei mai reprezentativi scriitori latinoamericani ai epocii țin discursuri în care arată că a sosit clipa ca experiența de azilanți (forțați să-și părăsească patriile de către regimuri opresive) trebuie să alimenteze un proces revoluționar. Printre ei Ernesto Cardenal, Eduardo Galeano, Benedetti (al cărui text, „Las tareas del escritor en el exilio” / „Sarcinile scriitorului în exil”, apare în octombrie) și Julio Cortázar (care publică „El exilio: una de las formas más siniestras del destino humano” / „Exilul: una dintre cele mai sinistre forme ale destinului omenesc”), texte ce denunță vidul politic – concluzia unanimă fiind că exilul nu trebuie privit ca o amputare iremediabilă, căci astfel triumful regimurilor totalitare va fi consolidat în mod dramatic.

Benedetti revine în Uruguay în 1985, odată cu restaurarea democrației în țara sa, iar începând din acel an își va împărți timpul între Montevideo și Madrid. Memoria și adevărul sunt, prin urmare, la capătul celor doisprezece ani de exil, esențiale pentru praxis-ul acestui scriitor multiform. Puterea scrisului de a prezerva memoria devine o temă dominantă a literaturii benedettiene – textul se constituie într-o formă de mărturisire având în centru adevărul și realitatea nemijlocită, în care se amestecă tăcerea, singurătatea, violența, furia și speranța: „În țări precum ale noastre, tinere și imature, cărnoase și pline de imaginație, are o importanță esențială ca omul politic să aibă, pe lângă o fundație ideologică acceptabilă, suficientă sensibilitate și îndrăzneală pentru a răspunde într-o manieră creativă în fiecare conjunctură anticipată sau neașteptată.” (în El escritor latinoamericano y la revolución possible)

Volumele sale de poezie o dovedesc fără rest, de la Viento del exilio (1981) până la Defensa propia (2004), trecând prin Preguntas al azar (1986), Yesterday y mañana (1988), Las soledades de Babel (1991), La vida, ese paréntesis (1997), Poesía con los jóvenes (1997), El mundo que respiro (2001), Insomnios y Duermevelas (2002) sau cărțile recapitulative Inventario dos (1985-1994) (1994), El amor, las mujeres y la vida. Poemas de amor (1995) și târzia Inventario tres (1995-2001) (2005). Operele sale complete apar în Argentina în 1996 în douăzeci și opt de volume.

Scriitor-conștiință, autor a 80 de cărți și al câtorva dintre cele mai cunoscute poeme de dragoste scrise în limba spaniolă după 1950, Mario Benedetti moare pe 17 mai 2009, în apartamentul său din Montevideo și este înmormântat cu onoruri naționale în Panteonul Național situat în Cimitirul Central din Montevideo. Poezia sa încă își găsește admiratori fervenți în toată lumea, iar antologia Revoluție și inocență poate fi, sunt sigur, o revelație și pentru cititorul român.

 

sâmbătă, 27 februarie 2021

Institutul Blecher, ediția 222



Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 28 februarie 2021, de la ora 14, în Londohome (David Praporgescu nr. 31, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Mircea Andrei Florea și Mara Cioroianu.


Mircea Andrei Florea (n. 1996) este absolvent al Facultății de Matematică din cadrul Universității București și al unui masterat de Algebră, Geometrie și Criptografie. A citit la Clubul de lectură Institutul Blecher (2015, 2016), a participat la Festivalul „Zona nouă” (2018) și a publicat poezie în reviste și pe platforme online („Poesis internațional”, „Vatra”, „Echinox”, „Subcapitol”, „Steaua”, „DLITE”). A debutat cu volumul Larvae (Casa de Editură Max Blecher, 2020).

Mara Cioroianu (n. 2002) este elevă la Colegiul Național „Iulia Hasdeu” din București. A publicat poezie pe site-urile „Poetic Stand” și „O mie de semne” și în „Echinox”. 


Moderator: Claudiu Komartin


sâmbătă, 20 februarie 2021

Institutul Blecher, ediția 221




Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 21 februarie 2021, de la ora 13, în Londohome (David Praporgescu nr. 31, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Dumitru Fanfarov și Mihaela Munteanu.


Dumitru Fanfarov (n. 1993) a urmat cursurile masterului de Inovare Culturală la Universitatea „Transilvania” din Brașov. Este poet și MC. A debuat cu volumul stepă și transă (Casa de Editură Max Blecher, 2020).

Mihaela Munteanu (n. 2002) este studentă la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (rusă-engleză) a Universității București. 


Moderator: Claudiu Komartin


miercuri, 3 februarie 2021

Institutul Blecher online #15

 

Duminică seară, de la ora 19, o nouă ediție online a Institutului Blecher, căci ne-am cam hazarda să facem afară la-nceput de februarie. Vor citi șase poeți.
Dintre ei, Elena Bălășanu și Lena Chilari au debutat în 2020, cu Singurătatea nu ne face mai buni, la Editura Aius, respectiv O cană de noviciok la bătrânețe, la Tracus Arte.
Ileana Negrea și Ramona Boldizsar vor citi în avanpremieră din cărțile lor în curs de apariție la frACTalia, respectiv CDPL, iar Toni Chira și Alex Higyed vin cu poeme noi din volumele de poezie la care lucrează.

joi, 28 ianuarie 2021

Institutul Blecher online #14

 

Duminică 31 ianuarie, de la ora 19, a 14-a ediție virtuală a Institutului Blecher.
Invitați:
Radu Vancu, cu al cărui eseu despre George Steiner (1929-2020) se deschide numărul 26 (2/2020) al „Poesis internațional”.
Ștefan Manasia, care înaintează superb în conturarea unui nou volum de poezie care cred că va fi printre cele mai tari lucruri pe care le-a scris.
Maria Tănăsescu, traducătoare a unei nuvele semnate de mexicanca Guadalupe Nettel (n. 1973), o extraordinară prozatoare latino-americană de azi – însă Mariei i-a apărut în numărul 24 (2/2019) al revistei o proză scurtă proprie, „Corinteni”, pe care (cred că) am convins-o să o citească „la Blecher”.
Diana Marincu, care scrie în „Poesis internațional” cronici și eseuri critice de artă, precum și interviuri cu artiști contemporani încă din 2010, și care ne-a dat pentru cel mai recent număr „Câteva note despre aer, așteptare, repetiţie și răbdare”.
Ligia Keșișian a tradus pentru P.I. 26 câteva poeme ale lui Rodrigo Lira Canguilhem (1949-1981), poet de limbaj chilean subversiv și neo-avangardist căruia Ligia îi va citi poemele transpuse pentru prima oară în românește.
Ioana Tătărușanu, cea mai nouă prezență („achiziție” sună în contextul ăsta ca naiba) din redacția revistei, a debutat cu un text despre bulgăroaica Aksinia Mihaylova, a cărei carte, în traducerea Irinei Nechit, a apărut în 2019 la Editura Tracus Arte.

marți, 26 ianuarie 2021

Casa de Editură Max Blecher în 2021

 

Casa de Editură Max Blecher, cu care vă bat la cap adesea pe aceia care-mi sunteți prieteni aici și nu numai, a intrat în octombrie 2020 în cel de-al unsprezecelea an de viață. Editura a publicat în deceniul trecut peste o sută de cărți, iar structura ei organizatorică e aceeași de la început: Ana Toma pe partea grafică, iar eu responsabil cu cele editoriale. În rest, de la corectură până la poștă, coletărie, proiecte, inevitabilele acte & hârțoage oficiale, noi ne ocupăm de toate (mai ales Ana, că doar nu e degeaba directoarea antreprizei).
Câțiva apropiați și oameni devotați care țin la ceea ce facem ne-au mai ajutat de-a lungul vremii cu diferite chestiuni punctuale, îi numesc aici în primul rând pe Victor Potra, Paul Burcia, Sorana Greucean, Ioana Tomșa. Dar n-au fost numai ei. Din păcate nu am putut extinde editura la un colectiv, așa cum ne-am fi dorit, din banale considerente financiare: Casa de Editură Max Blecher nefiind o afacere, nu aveam cum să angrenăm în proiect și alți oameni cărora, dincolo de satisfacțiile imponderabile de a publica poezie, de a lucra cu artiști și de a rămâne în conturul creativității și al scăpărărilor de originalitate și ebuliție lăuntrică, trebuie să mai câștige și banii necesari pentru a-și duce existența.
2020 nu a fost chiar așa de nenorocit în cele din urmă, dar cred că în 2021, deși toate vor fi mai departe date peste cap, vom reuși să ne întoarcem la ritmul anterior pandemiei în ultimii cinci ani dinainte de tăietura care este 2020 am publicat câte 9, 13, 13, 11, respectiv 12 cărți. Poate că în 2021 vom reuși să edităm din nou în jur de 10. Cu ajutorul celor care ne urmăresc, sprijină și citesc volumele pe care le scoatem, sunt sigur că o vom putea face.
Deocamdată, în plan sunt:
* Diana Iepure, În rest, viața e frumoasă
* T.S. Khasis, plăcerea spectacolului
* Ilya Kaminsky, Republica surdă (traducere de Gabriel Daliș)
* Nadejda Radulova, antologie (traducere de Claudiu Komartin și Lora Nenkovska)
* Ruxandra Cesereanu, Sophia România
* Olga Ștefan, Resursa
* câștigătorul sau câștigătoarea celei de-a XI-a ediții a Concursului de debut „Max Blecher”
* antologie de poezie germană contemporană (traducere de Manuela Klenke)
* antologie a tinerilor poeți maghiari (traducere de Mihók Tamás)
* Claudiu Komartin, Autoportret în flama de sudură

joi, 21 ianuarie 2021

Institutul Blecher online + lansare „Poesis internațional” 26 (2/2020)

 

Duminică, de la ora 19, Institutul Blecher revine, va fi tot o întâlnire online, a treisprezecea de când cu pandemia. Cam două ore vom vorbi despre „Poesis internațional” nr. 26 (2/2020), căreia îi vom face astfel o primă lansare, iar câțiva dintre autorii ce semnează în acest număr vor citi și vom discuta împreună despre lucruri care s-au întâmplat recent, de la apariția volumului postum al lui Adrian Diniș, Toate zborurile au fost anulate, la recentul Premiu „Mihai Eminescu” Opus Primum primit de către Deniz Otay (autoare a volumului Fotocrom Paradis) și distincția „Queen's Gold Medal for Poetry” pe anul 2020 decernată de Regina Marii Britanii poetului, traducătorului și editorului David Constantine.
Printre invitații acestei ediții se numără Andrei Crăciun, Ilinca Bernea, Alexandru Vakulovski, Dana Barangea (care a tradus poeme de Giovanna Sicari și Milo De Angelis), Andreea Apostu și Sînziana-Maria Stoie.

marți, 19 ianuarie 2021

30 pentru 2020 (II)

 

Am fost inexact scriind că Editura Charmides a publicat în 2020 doar un volum de poezie, așa că mă grăbesc să fac rectificarea necesară: cred că e vorba totuși de un volum și jumătate – și asta fiindcă la Charmides a mai apărut, în coeditare cu Tracus Arte (editură cu care păstrează de mai mulți ani raporturi camaraderești), noua carte a lui Ioan Es. Pop, cu titlul cam îndoielnic Un somn pe scaunul electric. Unul dintre numele de prim-plan ale poeziei românești din primul deceniu postceaușist mai adaugă o cărămidă la edificiul început strălucit cu Ieudul fără ieșire. Fără să mai uimească sau să mai schimbe ceva esențial în poetica ce l-a impus până în 2000, Ioan Es. Pop continuă să cerceteze acele zăcăminte din care uneori reușește să mai extragă minereu de valoare (deși inegale, sub nivelul primelor trei volume, cărțile sale inedite din ultimele două decenii – Petrecere de pietoni, Unelte de dormit, Arta fricii – își găsesc sau regăsesc cam de fiecare dată admiratori mai vechi sau mai noi), așa cum cred că o dovedește și Un somn pe scaunul electric.

Dacă am ajuns la Tracus Arte, cu siguranță nu se poate trece peste despre prieteni & singurătate a lui Romulus Bucur, devotat editurii care i-a publicat în ultimii ani și Arta războiului sau Odeletă societății de consum.

Rodica Draghincescu, revenită la scrisul în limba română în 2018, când i-a ieșit FRAHT, publică acum Copilul cu piele de iarnă (Tracus Arte, 2020), o carte densă și intensă, așa cum ne-a obișnuit R.D. încă de la primele sale volume din anii ’90.

Un veteran al 70-ismului, scriitorul, traducătorul și jurnalistul Dinu Flămând publică, la aproape o jumătate de secol de la debut și la doi ani de la masiva antologie în două volume de la Editura Școala Ardeleană, Descos și țes (1971-2017), volumul Om cu vâslă pe umăr (Tracus Arte, 2020).

            Cu trei cărți de poezie și unul de texte teatrale în ultimii patru ani, Mihai Ignat nu e doar unul dintre cei mai prolifici autori ai promoției sale, dar și un autor la care se vede o căutare continuă, un refuz al formulei (după ani buni în care păruse închis în maniera pe care a cercetat-o asiduu la adăpostul alter-ego-ului său, „klein”). Cel puțin aceste trei volume de poezie apărute într-un interval relativ scurt – Poate noaptea a și-nceput (2017), Frigul (elegie) (2018) și Forme de apus (2020) – sunt foarte diferite între ele. După lungul poem Frigul, publicat în colecția Vorpal de la Nemira, recenta Forme de apus e jucată în alt registru și cu rupturi (logice, semantice, imagistice) mai decise, amintind în câteva momente de radicalismul lui Ionel Ciupureanu.

            Aurel Pantea revine, la patru ani de la O înserare nepământeană, cu un volum de poezie inedit, Execuții (Cartea Românească, 2020). Unul dintre cei mai puternici și mai obsedanți poeți români de azi, „ultimul taliban al modernismului” (Al. Cistelecan), Pantea a dat încă o carte adevărată. Lucru pe care un asemenea poem ar trebui să-l certifice fără rest: „Până la urmă, cel ce va muri / va ieși în față, / dacă până acum se complăcea / în poziții gri, / de data asta monstrul făcut din munți de modestie / și bună-creștere, / insul cehovian, corect, / va mărturisi, ca satyrul dyonisiac – / «mai bine nu v-ați fi născut», / își va scutura redingota / și se va întoarce să pompeze / mai departe o limfă bătrână, / până la urmă, activitatea aceasta / se dovedește a fi / mai mult decât onorabilă”.

            Ajunsă la deplina maturitate după cinci volume (ultimul, Copilul din mașina galbenă, din 2010) și antologia de acum doi ani, Un om de succes și alte pierderi, Irina Nechit, una dintre cele mai convingătoare poete ale generației sale, vine cu Masa de sărbătoare (Cartea Românească, 2020), care ar trebui, cred, să primească mai multă atenție decât cea de care are parte scrisul doamnei Nechit de partea aceasta a Prutului.

            Consecventă cu direcțiile pe care și le-a asumat, editura frACTalia a publicat în 2020 cel de-al patrulea volum al lui Mihók Tamás, biocharia. ritual ecolatru. Tot o variantă de ecopoetry produce și Bogdan Tiutiu în a doua sa carte, Grădinile Neumarkt și alte poeme, iar Vasile Mihalache își continuă demersul (legat de postumanismul pe care l-a și teoretizat de ani buni) din prima sa carte, mort după om (2016), în creatura tuturor lucrurilor.

            La Junimea, un titlu menționabil este Între timp îți vezi de viața ta, a Cristinei Hermeziu, al doilea său volum de poezie după debutul din 2016 cu Parisul nu crede în lacrimi

            Am lăsat special la urmă patru cărți ale unor scriitori trecuți de patruzeci de ani (ba chiar unul dintre ei, eseistul și prozatorul Horia Dulvac, proaspăt sexagenar) care au publicat în 2020 primul lor volum de poezie, niciunul dintre ei nefiind însă debutant: Ciprian-Ionuț Baciu, Telegrame în așteptare (Editura Universității de Vest, 2020); Ovidiu Baron, liniștea de suprafață (Tracus Arte, 2020); Goran Mrakić, Lumea e cămașa mea de forță (Brumar, 2020 – prima carte de poezie în românește, având peste 250 de pagini, a poetului și prozatorului sârb din Timișoara) și Horia Dulvac, Nimeni nu-mi spunea (Diacritic, 2020). Scriitori stăpâni pe mijloacele lor, experimentați, care umplu bine pielea poetică pe care o îmbracă fiecare în aceste volume, arătând însă cu toții (așa îi simt) o disponibilitate mai mare pentru proză (toți fac poezie narativă, întinsă pe orizontală și pe verticală, cu grijă pentru amănunt și poveste – sau fixarea cadrului în care se desfășoară scenariul poematic).

            Una peste alta, o spun încă o dată, un an în care am avut ce citi.


miercuri, 13 ianuarie 2021

30 pentru 2020 (I)

 

Anul începuse destul de molcom, se știe că primele cărți de poezie încep să apară înspre primăvară, doar că primăvara a adus izolarea și tot ce a decurs de aici, așa încât pe la mijlocul lui 2020 aveam impresia că va fi un an dintre cele mai sărace de la începutul secolului încoace pentru publicarea de poezie. Multe edituri au dat înapoi (unele, ca Paralela 45, și-au anulat colecțiile de literatură contemporană, altele s-au retras până la vești mai bune), librăriile au fost închise, nu au mai putut fi făcute evenimentele, lansările și lecturile care țin în viață și dau un rost apariției cărților de poezie, însă în a doua parte a anului lucrurile au prins viteză, dovedind încă o dată că publicarea de poezie e mai mult o chestie de îndărătnicie și dedicare față de un fenomen marginal. Iar în toamnă deja am văzut nu puține titluri adunându-se, așa încât până la urmă a fost un an nu doar menționabil, ci de-a dreptul încurajator pentru poezia românească contemporană (cel puțin față de alte nișe editoriale care s-au redus considerabil sub presiunea pandemiei).

O trecere în revistă a volumelor publicate în 2020 de autori care nu mai sunt la prima carte demonstrează, la fel ca anii trecuți, varietatea de personalități și de formule din poezia noastră de acum, autori din toate generațiile venind cu cărți noi, unele mai convingătoare, ba chiar câteva hituri ale acestor ani, altele întrucâtva dezamăgitoare, în orice caz (și fac aici o comparație cu seria de antologii pe care le-am făcut împreună cu Radu Vancu la începutul deceniului trecut) peisajul a fost înviorat nu doar de cele șapte-opt debuturi semnificative, ci și de continuitatea din scrisul unor poeți confirmați din toate generațiile.

Ca în fiecare an, un astfel de recensământ nu poate începe decât cu Constantin Abăluță, probabil cel mai productiv dintre poeții 60-iști încă în activitate – după Orgi și altare demontate. Poeme alese 1968-2018 (Cartier, 2019), Abăluță și-a continuat neabătut drumul, iar cel mai recent volum al său, Oceanul cubic (CDPL, 2020) e la același nivel cu care poetul ne-a obișnuit – ba chiar s-ar putea spune că Oceanul cubic vine în continuitate cu Trecerea în alt ocean (CDPL, 2018) – ambele, cărți de șaptezeci și ceva de pagini „în regia autorului” (adică ilustrațiile din volume și conceptul copertelor îi aparțin), cuprinzând aproape cincizeci de poeme scurte și pline de melancolie, precum acesta, intitulat „Ce tevatură”: „În douăzeci și patru de ore / vălătucii norilor cyrus / imprimă pe cer viața mea viitoare / ticăitul în ureche al nu știu cărui impuls / trezește necunoscutul din noi în ceilalți / ce mutră va face gabi când îi voi spune / că-n duminica aceea când a lipsit de-acasă / am făcut supă din cele două ciuperci / răsărite din pragul pivniței / ce tevatură cu soarele care n-are ce face / și coboară în găleata din grădină / mi-e teamă și mut găleata ceva mai încolo / vom mai vorbi și mâine despre asta / acum e târziu și degetele mele / părăsesc tastele computerului / pentru noaptea cea mare”.

Tot la CDPL, Acid, al doilea volum, la o distanță de optsprezece ani de la debutul cu Certificat de deces, al lui Alexandru Buruiană, poet biografist și insurgent fără de care mozaicul de poetici și de orientări din literatura scrisă în Republica Moldova nu ar fi complet.

Ciprian Măceșaru, scriitor multivalent, autor de volume de proză, jurnal și dialoguri, perseverează cu Corpuri de întunecat (CDPL, 2020), probabil cel mai reușit volum de poezie al său, alături de Numele meu este Bryan Ruiz (2015).

Tot la CDPL, Angelica Stan publică O femeie urmărește ploaia de la etajul opt, a șasea sa carte de poezie în ceva mai bine de două decenii. În prima parte a volumului nu se întâmplă vreo surpriză excepțională în raport cu recentele Spații intermediare (2016) și Produse miraculoase (2018), însă atrage atenția ciclul „Fluviul: câteva detalii”, paisprezece texte scrise în cadrul unui proiect de cercetare care a avut ca obiect maparea mai multor orașe de pe malurile Dunării din Serbia, Bulgaria și România. Iar cartea se încheie cu „Club Endless”, șase poeme în care poeta arhitectă încearcă să mai facă un pas înainte, să experimenteze o ieșire din poetica în care își face jocul favorit și care și-a cam îngustat posibilitățile de expresivitate și inovație.

Revenirea Ruxandrei Novac, la șaptesprezece ani de la o carte aproape legendară a „douămiismului”, Ecograffiti. Poeme pedagogice. Steaguri pe turnuri (2003) a fost, așa cum prevedeam la sfârșitul lui 2019, pentru o bună parte a celor de acum, evenimentul poetic al anului: Alwarda, apărută în colecția „Anansi Blues” pornită de curând la Editura Pandora M de către Bogdan-Alexandru Stănescu, este o carte matură, solidă, receptată la superlativ, câștigând deja Premiul Cartea Anului 2020 la Gala Tinerilor Scriitori.

O carte și mai așteptată (pentru că orizontul de așteptare nu se mai rezumă, în cazul lui Mircea Cărtărescu, la cercurile de cititori de poezie și, fatalmente, poeți) a fost Nu striga niciodată ajutor (Humanitas, 2020), care vine la zece ani de la Nimic, ce cuprindea însă poeme scrise din 1988 și 1992 ale celui mai cunoscut scriitor român din ultimele decenii. A fost remarcată și subliniată maniera nouă în care Cărtărescu își construiește poemele din acest nou volum, la gradul zero al scriiturii, lăsând la o parte orice tentativă de literaturizare, pe un ton decepționat și lipsit de flamboaianța poeziei sale din trecut. Că rezonezi sau nu cu acest Mircea Cărtărescu deloc în ton cu poezia românească recentă, autorul Nostalgiei și al Levantul-ui rezolvă prin Nu striga niciodată ajutor o criză personală, iar asta pare să fi fost tot ceea ce îl interesa de fapt.

­­­Pe lângă cele trei debuturi pe care le-a scos, OMG publică și trei volume ale unora dintre cei mai prețuiți poeți (încă) tineri, Gabi Eftimie (Sputnik în grădină vine la șase ani de la a doua sa carte, Nordul e o stare de spirit), Andrei Dósa (cu al cincilea lui volum de poezie, Expectativa luminoasă) și Vlad Drăgoi (aer păsări bere marcând, cu tonul său atenuat și cvasiparodic, o schimbare decisă față de anterioarele Metode, Eschiva și Sergio Leone).

Nu insist prea mult, neputând fi altfel decât subiectiv, asupra volumelor de poezie ieșite la Casa de Editură Max Blecher. Octavian Soviany cu Șaizecișișase, Moni Stănilă cu Ale noastre dintru ale noastre, Radu Nițescu cu Satao și Adrian Diniș cu volumul postum Toate zborurile au fost anulate sunt autori despre care s-a scris și se va mai scrie, arătând o varietate de opțiuni poetice, iar dacă în ce-i privește pe O. Soviany, M. Stănilă și R. Nițescu nu îmi fac griji, am totuși speranța că Toate zborurile au fost anulate, cuprinzând ce a scris mai bun Adrian Diniș, dispărut în vara lui 2018 la câteva zile după ce împlinise treizeci și doi de ani, va fi citită și receptată așa cum merită un poet subevaluat în timpul vieții, căci nu a apucat să publice decât Poezii odioase de dragoste (2010).

Paralela 45, foarte activă în ultimii doi ani, nu a mai pariat în 2020 decât pe Civilizații, al patrulea volum al Olgăi Ștefan și unul dintre cele mai bune ale anului, iar Charmides, cu o activitate mult redusă din 2018 încoace, a publicat un nou volum de Alexandru Vakulovski, A cui e casa asta.


sâmbătă, 9 ianuarie 2021

Premiul „Gheorghe Iova – textuare”, ediția a doua

 

Gheorghe Iova ar fi împlinit pe 8 ianuarie 71 de ani. Din păcate, scriitorul-conștiință ale cărui idei și teorii despre practica textuală au fost foarte prețioase pentru scriitura nu puținor autori prestigioși ai ultimelor decenii s-a stins din viață în vara lui 2019, pe 29 iunie.
Anul trecut, la sfârșitul lunii ianuarie, a avut loc prima ediție a Premiului pentru experiment literar „Gheorghe Iova – textuare”. Vorbim despre un premiu testamentar decernat, ca urmare a dorinței lui Iova, poetului și jurnalistului Răzvan Țupa, acestuia revenindu-i sarcina de a transmite mai departe premiul în 2021.
Pe 8 ianuarie 2021 a avut loc o ediție specială a Institutului Blecher, refugiat momentan în online (a fost cea de-a 12-a ediție pe net de când cu pandemia), în cadrul căreia a fost decernat pentru al doilea an acest premiu, a cărui valoare bănească provine de la artistul parizian Cătălin Guguianu și reprezintă o pensie lunară a acestuia, primită de la Asociația Foștilor Deținuți Politici din România.
Câștigătoarea premiului este scriitoarea și jurnalista Paula Erizanu (n. 1992, Chișinău), ce a debutat cu Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o (Cartier, 2010), căreia i-a urmat volumul de poezie Ai grijă de tine (Charmides, 2015). Paula a terminat primul său roman, din care a citit un fragment după primirea premiului.

sâmbătă, 2 ianuarie 2021

Poezia în 2020. Debutanții de la finalul unui deceniu nu tocmai liniștit

 

1. Preliminarii. O retrospectivă decenală

 

Nesuferita statistică arată că, dintre cei în jur de cincizeci de poeți care au debutat cu volume relevante pentru „mișcarea poetică” dintre 2011 și 2019, ceva mai puțin de o treime au publicat în continuare, confirmând promisiunile indicate de prima carte: printre ei câteva dintre numele de vârf ale ultimilor ani: Andrei Dósa, Radu Nițescu, Livia Ștefan, Teodora Coman, Alex Văsieș, Medeea Iancu, Matei Hutopila, Florentin Popa, Alina Purcaru, Robert G. Elekes. Aceste volume, pe care le rețin din cele poate peste o sută de cărți de debut pe care le-am citit după 2010, au apărut la cincisprezece edituri, dintre care două fondate mai recent (frACTalia în 2015 și OMG în 2019), iar alte două par să fi publicat accidental câte un debut despre care s-a vorbit cât de cât (Dan Ciupureanu la Vinea și Flori Bălănescu la Ratio et Revelatio, aceasta din urmă neavând printre obiectivele sale publicarea de poezie). Pandora M și Nemira, pe unde Svetlana Cârstean a trecut și a coordonat colecții de foarte bună calitate, au publicat câte un debut (George Nechita, respectiv Jesica Baciu). Cartier, nu doar cea mai mare și mai profesionistă editură din Republica Moldova, ci una dintre cele mai remarcabile din întreg spațiul românesc, nu a avut printre țelurile de căpătâi publicarea debutanților, însă cartea lui Alexandru Cosmescu din 2013 nu poate fi trecută cu vederea.

Debuturile cele mai premiate ale deceniului le-au aparținut lui Andrei Dósa, Anatol Grosu, Marius Chivu, Ștefan Baghiu, Florentin Popa, Merlich Saia, Ștefan Ivas, Ana Donțu, Ionelia Cristea, Robert G. Elekes, Ciprian Popescu, Cristina Stancu, Mina Decu, Ioana Vintilă și Anastasia Gavrilovici, care au primit Premiul „Mihai Eminescu” Opus Primum, Premiul pentru Debut al „Observator-ului cultural” sau Premiul pentru debut „Iustin Panța”, adică singurele astfel de distincții care și-au păstrat un prestigiu constant. La acestea se poate adăuga Premiul pentru Debut de la Festivalul Național „George Bacovia”, Bac-Fest, care nu a avut însă viață lungă (2017-2019).

În ce privește editurile care publică poezie, chiar la sfârșitul anilor 2000 au apărut trei (Casa de Pariuri Literare, Casa de Editură Max Blecher și Herg Benet Publishing) care au umplut după 2011 golul lăsat de Editura Vinea, ce fusese, începând din ultimii ani ai secolului XX, campioana absolută a publicării de poezie în România: efectiv, au fost ani buni în care Vinea lui Nicolae Țone (concurată timid doar de editura timișoreană Brumar) a publicat tot ce a contat în poezia românească, adică vreo câteva sute de titluri, printre care volume ale unor poeți pe deplin consacrați, antologii, reeditări și debuturile aproape tuturor „douămiiștilor”. Pe lângă CDPL, Max Blecher și Herg Benet, alte două edituri, care existau de mai mulți ani, dar încă nu contau prea mult, Tracus Arte și Charmides, au devenit printre cele mai active și mai ambițioase antreprize editoriale din această nișă.

Dintre toate, despre Tracus Arte se poate afirma că a devenit, prin cele poate o mie de titluri publicate în acest deceniu, cea mai vizibilă și mai variată (dacă e să-i cântărim colecțiile), o editură de mărime mijlocie pe piața noastră de carte.

După un start lansat (încă e așteptată revenirea lui Aleksandar Stoicovici, care a debutat în 2011), Herg Benet s-a centrat pe alte coordonate, adică pe subgenuri cu potențial mai mare la public, renunțând încet-încet la poezie.

CDPL a avut un moment de ebuliție între 2010 și 2013, după care și-a mai încetinit turațiile, în 2019 și 2020 având o revenire întrucâtva semnalabilă.

Charmides a publicat câteva dintre cele mai aclamate și mai admirate cărți de poezie din deceniul care s-a încheiat (autorii din portofoliul editurii, de la Ion Mureșan, Ștefan Manasia și Dan Coman la Vlad Moldovan și Alexandru Vakulovski, fiind poeți de vârf ai prezentului), însă în 2018, 2019 și 2020 și-a domolit ritmul aparițiilor, în anul care tocmai s-a încheiat scoțând, dacă nu mă înșel, o singură carte (spre comparație, la secțiunea Poezie a Premiilor „Observator cultural” pe 2017 trei dintre cele cinci volume nominalizate, inclusiv cele două câștigătoare, apăruseră la Charmides). Aici au debutat Alexandra Turcu (2015), Daria Ioan (2016), Ligia Keșișian (2017), Mina Decu (2018), Monica Stoica (2019).

Cartea Românească, preluată în 2005 (când era deja de un deceniu în moarte clinică) de către Polirom, a fost vreme de unsprezece ani una dintre editurile importante de poezie și proză românească contemporană, publicând peste o sută douăzeci de volume de poezie. După încheierea mariajului cu Polirom, Cartea Românească a avut câțiva ani de degringoladă și, aflându-se acum sub tutela Editurii Art, publică exclusiv autori agreați de conducerea Uniunii Scriitorilor din România. Ceea ce nu e de mirare de vreme ce Nicolae Manolescu citește literatura scrisă de scriitorii sub cincizeci de ani cum îi citea Eugen Barbu pe optzeciști.

Paralela 45 a avut, după mutarea de la Tracus Arte a lui Cosmin Perța, un galop de sănătate, întrerupt după doi ani foarte buni în 2020, când colecțiile de literatură română contemporană au fost sistate odată cu pandemia.

Tracus Arte și Max Blecher au fost cele mai constante de-a lungul întregului deceniu, având an de an între șase și zece titluri dintre cele mai vizibile, mai comentate și premiate. Numai dacă ne uităm la Premiul Național „Mihai Eminescu” pentru debut din acest deceniu (un reper semnificativ, nu infailibil), dintre cele douăsprezece volume premiate până în 2020, trei au apărut la Cartea Românească (ultimul în 2015), patru la Tracus Arte, patru la Max Blecher și unul la Charmides.

Brumar are meritul de a fi publicat primele cărți de poezie semnate de Medeea Iancu (2011), Marius Chivu (2012) și Răzvan Andrei (2018), iar la frACTalia au apărut, în cei cinci ani de când există, debuturile lui Bogdan Tiutiu (2017) și Iuliana Lungu (2018).

În fine, o editură care s-a lansat spectaculos la finele lui 2019, OMG, condusă de criticul și universitarul Alex Ciorogar, a publicat în decurs de numai un an zece volume de poezie, dintre care șase debuturi – trei în 2019 și alte trei în 2020.

 

2. Zece debuturi

 

Nu fac aici decât o trecere în revistă a celor zece volume de debut care mi-au atras atenția în 2020 – ele marchează, pe de o parte, aprofundarea unor poetici oarecum la modă de câțiva ani încoace (pe tonalități diverse și aducând în cazurile celor mai buni un aport de originalitate și personalizare a discursului), dar și apariția unor solitari și inclasificabili ce par încă de la prima carte să-și fi găsit diferența specifică.

OMG a fost editura la care au apărut cele mai multe prime cărți semnificative: Deniz Otay, cu Fotocrom Paradis (premiată deja la cea de-a treia ediție a Premiilor „Sofia Nădejde” pentru literatura scrisă de femei), Teona Galgoțiu, autoare a volumului Mă uit înapoi și dispare, și Lucian Brad, Un om mai important decât oamenii.

La Tracus Arte au apărut două cărți câștigătoare ale Concursului de debut „Alexandru Mușina”, ajuns la ediția a VII-aNote din secolul kitsch a Antoniei Mihăilescu și o cană de noviciok la bătrânețe de Lena Chilari.

Ca urmare a celei de-a X-a ediții a concursului anual de debut, Casa de Editură Max Blecher a publicat Larvae a lui Mircea Andrei Florea și stepă și transă de Dumitru Fanfarov.

Elena Bălășanu debutează matur cu o carte pe care o recomand cu încredere, în ciuda titlului cam sentențios, Singurătatea nu ne face mai buni, apărută la Editura Aius. Iar la CDPL își face intrarea Ana Paraschivescu, cu Între un coșmar și o fotografie frumoasă.

Și un debut postum, intitulat Pasta neagră a pixului, iese la Brumar, statornicul Eugen Bunaru îngrijindu-se de poemele lăsate de Mariana Gunță (1994-2020), membră a Cenaclului „Pavel Dan” de la Timișoara încă de prin 2011-2012, pe când era încă elevă în clasa a XI-a, și despre care scriu pe ultima copertă E. Bunaru, Moni Stănilă și Aleksandar Stoicovici.

Așa se încheie al doilea deceniu din acest secol, iar ceea ce urmează este cu siguranță mult mai pasionant decât vor să ne convingă cunoscătorii anchilozați care deplâng, ca întotdeauna, moartea poeziei, încredințați din auzite că după ei un gol istoric se întinde.