luni, 27 aprilie 2020

Teodora Coman: „acest ultim front între tine și lume”


          Am postat în săptămânile trecute volume de Răzvan Țupa, Radu Nițescu și Andrei Dósa, acum punem gratuit online cartea de debut a Teodorei Coman, Cârtița de mansardă, căreia i-au urmat la Casa de Editură Max Blecher Foloase necuvenite (2017) și recenta soft guerrilla (2019). 
          Teodora Coman e o poetă care nu seamănă cu nici o altă personalitate (feminină sau masculină, asta în cazul scriiturii ei cred că e mai puțin relevant) din literatura recentă, să spunem din ultimul deceniu.
          Deși ceva mai mare decât poeții din „Zona nouă”, gruparea sibiană din care au ieșit începând cu 2012 Anatol Grosu, Krista Szöcs, Ioan Șerbu, Ana Donțu, Andrei C. Șerban, Sînziana Șipoș, Savu Popa și Ioana Vintilă (și încă sunt așteptați să debuteze Vlad Pojoga, Daniel Coman și Cătălina Stanislav), Teodora Coman a întreținut relații cordiale cu aceștia, însă nu a avut propriu-zis legătură cu poeticile favorizate de „zoniști”.
          Teodora a devenit în scurtă vreme o autoare dintre cele mai prețuite azi, despre care au scris admirativ câțiva excelenți comentatori de literatură (de la Mihaela Ursa la Adrian Lăcătuș), iar pentru Cârtița de mansardă (Casa de Editură Max Blecher, 2012) a primit câteva premii care nu i-au schimbat cu nimic profilul retractil și de o mare discreție. 
          Casa de Editură Max Blecher i-a mai publicat în anii din urmă Foloase necuvenite (2017) și soft guerrilla (2019). Acum, la șapte ani și jumătate de la apariție, Cârtița de mansardă (care a fost cel de-al treilea titlu pe care l-am scos în colecția „Opera Prima”) poate fi citită și descărcată gratuit. Nu trebuie decât să dați clic pe copertă.


Teodora Coman, Cârtița de mansardă
(Casa de Editură Max Blecher, 2012)

joi, 23 aprilie 2020

Moni Stănilă: „ale noastre dintru ale noastre”



          Când a venit să citească la Institutul Blecher (era ediția a opta, ultima a primului sezon, la sfârșitul lui noiembrie 2009), Moni Stănilă le era încă destul de puțin cunoscută și cititorilor, și majorității poeților generației ei. Moni a venit cu postoi parovoz. confesiunile dogmatistei, volum coeditat de Charmides și Ninpress, o editură efemeră pornită de Un Cristian, care a anticipat apariția Casei de Pariuri Literare (ce funcționează, la fel ca Herg Benet Publishers sau Casa de Editură Max Blecher, începând cu 2010).
          Înainte de postoi parovoz, care a adus o ruptură cu scrisul său de până atunci și a marcat emanciparea de poezia religioasă conformistă și popească din Iconostas (2007), Moni Stănilă făcuse o alegere importantă, aruncându-se cu energie nestăvilită și curiozități de cititor omnivor și vorace în poezia contemporanilor săi, înțelegând că locul ei e acolo, și nu în versurile cu altare și troițe, deși formația ei teologică o țintuise destul de mult într-o lirică pioasă ce ar fi putut fi scrisă la fel de bine de Zorica Lațcu șaptezeci de ani mai devreme.
          În 2010 s-a stabilit la Chișinău, unde a devenit unul dintre cei mai activi organizatori și promotori ai tinerei literaturi basa. Odată cu Sagarmatha (Tracus Arte, 2012) și Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015), Moni începe să fie înregistrată ca o poetă puternică și vitală care nu vrea să se osifice într-o formulă sau într-o manieră, și de aceea încearcă de la o carte la alta să experimenteze tematic și tehnic. A mai publicat O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni (Charmides, 2017) și trei cărți de proză, cea mai recentă fiind romanul biografic Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (Polirom, 2019). Mai are în pregătire un roman programat să apară în 2020 la Polirom.
          A revenit la Institutul Blecher după nouă ani și jumătate, iar lectura ei de pe 19 mai 2019 dintr-o carte în lucru m-a convins pe loc să-i propun publicarea acestui volum la Casa de Editură Max Blecher, iar asta sper și îmi doresc să se întâmple anul acesta.
          Moni a rămas o scriitoare pentru care credința este un lucru esențial, subiect pe care în ale noastre dintru ale noastre îl tratează în sfârșit cu luciditatea, intensitățile și poziționarea etică și estetică pe care le așteptam de la ea.
       

miercuri, 22 aprilie 2020

Institutul Blecher live online [3], duminică 26 aprilie


          Anunțasem acum nouă-zece zile această a treia ediție virtuală a Clubului de lectură Institutul Blecher. Pe 26 aprilie vom fi în izolare de o lună și jumătate, nu tocmai o dată de sărbătorit, ce-i drept (decât fiindcă e Duminica Tomei), însă eu zic că-i vremea să ne mai strângem, nu mai mult de două ceasuri, pentru o întâlnire bazată pe împărtășire poetică de la distanță, de felul celor din 29 martie și 12 aprilie, care unora le-au prins bine.
          Invitații acestei ediții, cei patru poeți care vor citi, sunt Moni Stănilă, Olga Ștefan, Mircea Andrei Florea și Toni Chira. Din Chișinău, Cluj, București și Dej vor veni imaginile și glasurile care se vor rosti începând cu ora 19 (iar întâlnirea va dura probabil, la fel ca acum două săptămâni, până la 21).
          Pe lângă Moni, Olga, Mircea și Toni, vor mai fi două momente speciale, unul cu Gelu Diaconu, care ne va vorbi din biblioteca lui despre proiectul pornit în 2018, platforma culturală „O mie de semne”, precum și despre traducerea în românește a lui John Berryman făcută acum câțiva ani de către Radu Vancu, iar Ana Toma, regizor de emisie și de această dată, se va ocupa de o înregistrare în care Octavian Soviany ne va citi din traducerile pe care le-a făcut recent din poezia lui Arthur Rimbaud.
          Poate mai merită spus că toți cei patru protagoniști au mai citit la Institut, iată și când: Moni Stănilă la edițiile 9 și 203, Olga Ștefan la ediția 176, Mircea Andrei Florea la edițiile 107 și 129, iar Toni Chira a debutat acum vreo șapte luni, la ediția 206. Cât despre Octavian Soviany și Gelu Diaconu, ei sunt printre scriitorii care au participat cel mai des, Soviany având între 2010 și 2019 opt lecturi (plus încă una la care n-a ajuns și am citit eu din ceea ce avea să devină romanul Moartea lui Siegfried), iar Diaconu – șase (prima în aprilie 2010, iar cea mai recentă la începutul primăverii trecute).

          Moni Stănilă (n. 1978, Tomești, jud. Timiș) a publicat un volum „de convertire”, Iconostas (2007), după care s-a apucat serios de literatură, scoțând volumele de poezie postoi parovoz. confesiunile dogmatistei  (2009), Sagarmatha (2012), Colonia fabricii (2015), O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni (2017) și romanele Al 4-lea (2013), Războiul solomonarilor (2018) și Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (2019). Are în pregătire un roman (Țipă cât poți) și un volum de poezie (ale noastre dintru ale noastre) noi. Din 2010 locuiește la Chișinău, unde organizează cenaclul „Republica”.

          Olga Ștefan (n. 1988, Hunedoara) a fost o poetă de o precocitate intimidantă, însă putem vorbi despre cărțile sale începând cu toate ceasurile (2006), urmată după un deceniu de Saturn, zeul (2016) și de Charles Dickens (2017). Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universităţii „Babeș-Bolyai” (2010) și a programului masteral „Istoria imaginilor – Istoria ideilor“ (2012), este din 2019 doctor în științe filologice. Are în curs de apariție un nou volum, Civilizații.

          Mircea Andrei Florea (n. 1996, București) a absolvit Facultatea de Matematică a Universității București. A publicat în „Poesis internațional” încă din 2016, iar duminică va citi la Institutul Blecher pentru a treia oară, din volumul cu care probabil va debuta.

          Toni Chira (n. 2003, Dej) învață la Liceul Teoretic „Alexandru Papiu Ilarian” din Dej, unde a pornit în ianuarie 2019, împreună cu poetul Radu Zăgrean, cenaclul „Clepsidra”, transformat la sfârșitul aceluiași an în „TRILL”. A fost co-organizator al Maratonului de poezie online din 27 martie. Scrie poezie, teatru, anunțându-se deja ca unul dintre cei de la care suntem îndreptățiți să avem mari așteptări.

          Gelu Diaconu (n. 1962, București) a publicat volumele de poezie Antipoeme (2008), Resurse interioare (2012), Blues (2013), Resurse umane (2016), Mother (2018), Ziua în care a murit John Lennon  (2019) și romanele Fabian (2006), Sebastian (2018) și Oblivion (2019, exclusiv online). A pornit platforma culturală omiedesemne.ro, devenită în scurt timp una dintre cele mai frecventabile publicații literare românești de pe Internet, și căreia i s-a dedicat cu o abnegație pe care o mai vezi rar în zilele noastre.

          Octavian Soviany (n. 1954, Brașov) a debutat cu Ucenicia bătrânului alchimist (1983), căreia i-au urmat cincisprezece volume de poezie și antologii (printre care Turnul lui Casanova, 1996; Scrisori din Arcadia, 2005; Dilecta, 2006; Pulberea, praful și revoluția, 2012; antologia Apocalipsul suav, 2015), șapte cărți de proză, dintre care cea mai recentă e primul volum al tetralogiei Lelian, Micul Saturnian (2019), volume de teatru și mai multe lucrări de critică și istorie literară, printre care ampla Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală (2012). A tradus în românește opera poetică baudelairiană, primul volum dintr-o plănuită integrală a poeziei lui Paul Verlaine, alte cărți de Alexandre Dumas, Théophile Gautier și Guillaume Apollinaire.

luni, 20 aprilie 2020

Constantin Acosmei, „chimiță se întoarce”


          Anul ăsta se-mplinesc douăzeci și cinci de ani de la apariția uneia dintre cele mai admirate și mai influente cărți de poezie apărute la noi după 1990, Jucăria mortului, volum înregistrat inițial ca o ciudățenie urmuziano-harmsiană, greu de „clasat” și băgat în uzualele sertărașe ale istoriei literare, și devenit zece-cincisprezece ani mai târziu unul dintre cele mai stimulative discursuri pentru tinerii poeți.
          Acosmei a avut de așteptat pentru a fi receptat serios, căci debutul lui, la doar 23 de ani, a venit cam deodată cu cele ale 90-iștilor canonici, și cu nici unul dintre ei nu avea mare lucru-n comun – nici cu cei de la București, formați în cenaclul „Universitas” condus de Mircea Martin și susținuți cu program de Laurențiu Ulici și Dan-Silviu Boerescu, nici cu tinerii poeți din cenaclul ținut la Litere de Mircea Cărtărescu, nici cu autorii „Școlii de la Brașov”, nici chiar cu colegii săi ieșeni, Nimigean, Andriescu sau Astner. Poate întrucâtva cu Dumitru Crudu, care debutase cu un an mai devreme, sau cu foarte tânărul Baștovoi, autor în 1996 al unui volum la fel de deconcertant și de memorabil în contextul literar al sfârșitului de secol, Elefantul promis.
          Jucăria mortului, apărută până acum în patru ediții (Editura Pan, 1995; Editura Vasiliana, 2002; Editura Vinea, 2006; Casa de Pariuri Literare, 2012), a rămas și singura lui carte (deși Acosmei a mai adăugat la ea, cu fiecare nouă ediție, câte ceva nou). Poate fi citită pe scribd, deși tare bine i-ar sta republicată, marcând sfertul de secol trecut de la prima ieșire în lume.

vineri, 17 aprilie 2020

Nora Iuga: „o simplă impresie a pielii”



          În 1982, când apărea Inima ca un pumn de boxeur, una dintre cărțile sale de poezie cele mai cunoscute (care avea să dea și titlul antologiei din 2000 de la Editura Vinea), Nora Iuga, născută în același an cu Mircea Ivănescu sau Petre Stoica, era la fel de tânără și de degajată în scrisul său ca junii săi prieteni, poeții 80-iști, care de-abia începeau să-și facă un nume.
          Când am cunoscut-o, aproape douăzeci de ani mai târziu, elev de liceu fiind, era la fel de suplă și de plină de vivacitate, și cred că Nora este primul scriitor pe care l-am cunoscut mai îndeaproape și care l-a îngăduit pe puștiul de optsprezece ani care eram cu o generozitate și un firesc dezarmante.
          Nici la optzeci și nouă de ani, câți a împlinit în ianuarie, autoarea Dactilografei de noapte nu e mai puțin prezentă și dedicată scrisului: dacă la sfârșitul anului trecut scria o autobiografie, recent s-a apucat de un nou volum de poezii....
          Recomandat de ea, am ieșit în 2005 pentru prima oară din România, într-un proiect care ne-a dus, pe dânsa, pe Adela Greceanu, Elena Vlădăreau, Constantin Virgil Bănescu, pe Teodor Dună și pe mine, după un drum care mi s-a părut neverosimil de lung cu trenul, la Viena, oraș de care voi rămâne întotdeauna legat, iar după ce Institutul Blecher a început, am ținut ca, din când în când, să fie invitată și să citească alături de câte un tânăr poet pentru care bănuiam ce poate însemna această alăturare (a făcut-o de cinci ori între 2011 și 2017, alături de, printre alții, Radu Nițescu, Amalia Cernat și Adelina Pascale – nici unul dintre ei nu împlinise, la vremea când au debutat la Institut, douăzeci de ani).
          Nora Iuga este, și-n poezie, și în proză, o scriitoare cu multe calități mai degrabă atipice pentru literatura română și un personaj fermecător, de o fenomenală vitalitate.

luni, 13 aprilie 2020

Răzvan Țupa: „în lumina păsărilor urbane”



          După debuturile atât de variate din 2000 ale lui Marius Ianuș, Doina Ioanid și Constantin Virgil Bănescu, secolul XXI a început cu un torent de noi poetici și de personalități în formare situate pe poziții de mare varietate ca orientare și deziderate, păstrând totuși în subsidiar o dorință de a provoca o schimbare, de a impune alte modalități discursive, altă „paradigmă poetică”.
          Debutul lui Răzvan Țupa din 2001 cu Fetiș (an în care George Vasilievici publică Gabi78, unul dintre hiturile deceniului, iar Urmanov debutează cu ostentativa cărnurile cannonice), carte care a avut o a doua ediție, revăzută și adăugită, Fetiș – o carte românească a plăcerii (2003), a impus din start un poet care, deși asociat grupului „fracturist”, era cum nu se poate mai diferit în spirit de beligeranța și retorica vitriolantă a lui Ianuș & Co. Așa că Țupa s-a bucurat de aprecierea unor poeți și cititori cu gusturi și referințe neasemănătoare. Despre cartea din 2003 (la care am avut atunci o lansare comună pe terasa de „La Motoare”, erau mai multe volume de poezie apărute la Editura Vinea, printre care și ale noastre, târgul de carte din primăvară se ținea pe atunci la Teatrul Național din București) am scris una dintre primele mele cronici de carte mai asumate, cred că în „Adevărul literar și artistic”, prin 2004.
          Influența lui Țupa, discretă și rafinată ca tot scrisul său, s-a imprimat în practica unui număr deloc neglijabil de poeți din deceniul următor, și chiar după cea de-a treia sa carte, poetic. cerul din delft și alte corpuri românești (Casa de Editură Max Blecher, 2011). Aceasta a venit într-un moment excelent: înainte de a împlini 36 de ani, Răzvan încheiase de puțină vreme o serie de cinci ani care fusese cel mai important proiect public pe literatură contemporană („Poeticile cotidianului”, apoi „AtelieRElaționale”), un epicentru al lumii literare „douămiiste” cam între 2005 și 2010. Între timp scosese al doilea său volum de poezie (corpuri românești, 2005) la proaspăt relansata Cartea Românească (intrată sub tutela Polirom-ului pentru unsprezece ani), care n-a rupt gura târgului, însă l-a confirmat ca pe unul dintre cei mai coerenți și mai originali poeți ai decadei.
          Îi datorez multe lui Răzvan, nu sunt sigur că Institutul Blecher ar fi existat fără exemplul lui (Institutul a început cam când evenimentele moderate de Țupa începuseră să obosească, așa că eu am am considerat o vreme ceea ce fac drept continuarea poveștii inițiate de el cu câțiva ani mai înainte). În plus, am avut de învățat din felul său de a conduce discuțiile, de a-și alege temele și invitații, de a gestiona lucrurile.
          Ne știm din toamna lui 2001, când, rod al unei ciudățenii datorate lui Octavian Soviany, am fost amândoi în juriul unui concurs destul de obscur de poezie dintr-o pivniță bucureșteană (eu ar fi trebuit să particip, nu să jurizez, nici nu terminasem liceul, a fost într-adevăr o experiență tare bizară), apoi ne-am regăsit la Cenaclul „Euridice”, unde ne-am împrietenit. Aproape un deceniu mai târziu, am ajuns editorul poeziei lui inteligente, stenice, lucrate într-un regim diurn al viziunii (mai rar la ăștia din promoția noastră) – felul acesta al lui de a fi și de a-și forja textele (Textul) mi-a prins mereu bine, ca un abur, ca o lumină difuză prin care trec răzlețite chipuri ale căror trăsături mai mult le presimt, cum și reacțiile pe care le-ar avea când mă vor descoperi urmărindu-i din spatele ecranului meu de ceață & inocență incertă.

joi, 9 aprilie 2020

Cărți gratuite, online, de la Casa de Editură Max Blecher


Au făcut-o și alții în perioada de când a început izolarea, o facem și noi, nu punând mii de cărți pe net de te ia amețeala, ci câte un volum de poezie pe săptămână. Până acum am uploadat câteva dintre cele care au mers cel mai bine și se găsesc astăzi cu greutate, dacă se mai găsesc, în formă tipărită. Iată-le (clic pe coperte pentru a le deschide):


Răzvan Țupa, poetic. cerul din delft și alte corpuri românești
(Casa de Editură Max Blecher, 2011)


Radu Nițescu, Dialectica urșilor
(Casa de Editură Max Blecher, 2016)


Andrei Dósa, adevăratul băiat de aur
(Casa de Editură Max Blecher, 2017)

marți, 7 aprilie 2020

Institutul Blecher live online [2], duminică 12 aprilie


Am găsit încurajator faptul că, la ediția online a Institutului Blecher pe care am făcut-o duminică 29 martie, au asistat atâția (au fost prezenți alături de noi cam tot timpul între 100 și 200 de persoane, iar până azi, adică nouă zile mai târziu, înregistrarea a adunat peste 5500 de vizualizări).
Nu știu dacă cifrele astea spun cu adevărat ceva, treaba e că eu îmi doresc (și știu că nu sunt singurul) să facem din nou o întâlnire a clubului de lectură, chiar și în varianta asta online care nu mi-a fost niciodată dragă, să ne vedem și să ne citim poezie vreo două ceasuri, participând astfel la ceva care e foarte prețios și care ne mai poate deconecta de la peisajul psihologic adesea doborâtor în care trăim de aproape o lună.
Dacă pe 29 martie i-am văzut și ascultat citind poezie pe Răzvan Țupa, Octavian Perpelea, Cristina Tecșilă și Dumitru Fanfarov, iar la urmă Andrew Davidson-Novosivschei a citit două poeme din Ron Padgett, care e unul dintre poeții lui favoriți, duminica asta, adică pe 12 aprilie, de la ora 19 îi voi avea invitați pe Florin Dumitrescu, Andrei Dósa, Deniz Otay și Alexandra Lipară, cu două bonusuri: Mugur Grosu, cu un minidocumentar legat de proiectul lui, „Grădina Poeților Dispăruți”, și Veronica Ștefăneț, care ne va citi înainte să ne luăm rămas-bun, în rusește și în românește (traducerea aparținându-i), câteva poezii preferate din literatura rusă a secolului trecut, autori fiind celebrii Iosif Brodski și Arseni Tarkovski.

Dirijorul întregii povești va fi încă o dată Ana Toma, care o să iasă din izolarea asta regizor de emisie. Nu-i ajungea că e gravoare, graficiană și scenografă. Așa-i trebuie!

Pe duminică.


Florin Dumitrescu (n. 1966) este poet, textier, fost publicitar și cercetător, debutant în volumul colectiv Marfă (1996), scriitor de versuri pentru formații ca Direcția 5, Pasărea Rock, Jazzapella sau (mai ales) Sarmalele Reci, autor al câtorva cărți care l-au confirmat ca pasăre rară în poezia românească de azi, urmaș al lui Dimov, Vulpescu, Foarță și al creatorilor de artefacte poetice devotate formelor tradiționale: Ana are mere (1997), ÎNcântece (2007), dodii (2016).

Andrei Dósa (n. 1985) a absolvit cursurile masterului de Inovare Culturală (anterior Scriere Creatoare) din cadrul Facultății de Litere a Universității „Transilvania”. A publicat volumele de poezie: Când va veni ceea ce este desăvârșit (2011), American Experience (2013), Nada (2015) și Adevăratul băiat de aur (2017) și romanul Ierbar (2018, 2019). Traducător din maghiară și engleză, a transpus numeroase cărți, printre care volume ale unor importanți poeți maghiari recenți (Borbély Szilárd, Kemény István) și o antologie a tinerilor poeți maghiari din Transilvania, liniște, pace, perversiuni, heppiend (2016). Între 2010 și 2017 a citit de șase ori la Institutul Blecher.


Deniz Otay (n. 1993) a absolvit Dreptul la Cluj și studiază Psihologia la București. A tradus mai multe cărți din limba engleză și a debutat cu poezie în „Poesis internațional” nr. 2 / septembrie 2010. Volumul ei de debut e în pregătire la OMG.

Alexandra Lipară (n. 2000) studiază la Departamentul de Literatură Comparată, Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. Anul trecut a obținut premiul I la LicArt. Mai dați-i puțin timp și-o să vedeți voi.

Mugur Grosu (n. 1973) a fost membru fondator al Cenaclului de Marți condus de Marin Mincu și al Asociației ASALT. Poet, publicist, grafician și activist, fost redactor al revistei „Tomis”, Grosu a debutat cu volumul de poezie Haltera cu zurgălăi (2001), urmat de un volum de publicistică, Măcelărie (2006), trei volume-experiment: sms / ei respiră și fac dragoste ca și fluturii (2006), press / troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot (2007), Status (2013) și volumul recapitulativ Grossomodo (2011). Pictor, grafician și performer, e prezent în douăzeci de volume colective și antologii.

Veronica Ștefăneț (n. 1985) a frecventat Atelierul de scriere creatoare „Vlad Ioviță” condus de Dumitru Crudu și Cenaclul „Republica” organizat de Moni Stănilă. A publicat în volumul colectiv Opt’ (2018). A tradus, împreună cu Victor ȚvetovTot ce poți cuprinde cu vederea. Antologia poeziei ruse contemporane (2019). A debutat, ca urmare a câștigării celei de-a noua ediții a Concursului Max Blecher pentru debut în poezie, volumul scrum (2019).