marți, 26 mai 2020

Zilele „Constantin Virgil Bănescu”, ediția a XI-a


În 12 august se împlinesc unsprezece ani de la moartea prietenului meu, poetul Constantin Virgil Bănescu, iar din 2010 în orașul lui natal, Târgoviște, are loc Festivalul de poezie pentru poeți tineri nedebutați „Același cer ce nu e” în cadrul Zilelor ce îi poartă numele lui Virgil. Anunțul pentru anul ăsta arată așa:


Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa
Teatrul Municipal Târgovişte
cu sprijinul revistei „Observator Cultural”
organizează
Concursul Naţional de Poezie „Același cer ce nu e” , în cadrul Zilelor de poezie „Constantin Virgil Bănescu”, ediția a XI-a, mai – iulie 2020
Manifestarea îşi propune încurajarea şi promovarea tinerilor creatori de poezie.
REGULAMENT
La concurs pot participa tineri care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Premiul „Constantin Virgil Bănescu”, acordat de familia poetului, la ediţiile precedente ale concursului.
Participanții vor trimite:
- textele (maxim 5 poezii);
- datele personale (data și locul nașterii);
- datele de contact (adresă, număr mobil și adresă e-mail)
prin e-mail pe adresa doinabanescu@yahoo.fr şi vor purta, în loc de semnătură, un motto ales de autor.
Data limită pentru trimiterea textelor este duminică 21 iunie 2020
Lucrările readactate vor fi trimise pe adresa:
doinabanescu@yahoo.fr;
telefon fix: 0245210732;
mobil: 0724528425.
Participanţii vor primi confirmare de primire a textelor trimise spre jurizare.
Jurizarea lucrărilor va fi asigurată de personalităţi din lumea literară.
Președintele juriului este scriitorul Octavian Soviany.
Finalizarea jurizării și anunțarea câștigătorilor va fi în luna iulie 2020
Premiile acordate sunt următoarele:
- premiul „Constantin Virgil Bănescu” acordat de familia poetului – 1000 lei
- premiul revistei „Observator Cultural” – 1000 lei
- premiul Centrului Județean de Cultură Dâmbovița – 1000 lei
- premiul Teatrului Municipal „Tony Bulandra” Târgoviște – 500 lei
Mulțumim celor care aleg să ne fie alături.

vineri, 22 mai 2020

Institutul Blecher live online [5], duminică 24 mai


Duminică 24 mai, de la ora 19, Institutul Blecher ajunge la a cincea ediție live online (și a 222-a de când am pornit clubul de lectură în toamna lui 2009). Cât am fost în izolare, am făcut asta constant, începând cu 29 martie, o dată la două duminici. Nu avem de ce să ne oprim, chiar dacă nu mai e stare de urgență și spaima s-a diminuat considerabil: atâta timp cât sunt închise baruri, librării și biblioteci, continuăm din fața monitoarelor și a ecranelor, până la noi măsuri de „relaxare”. Până atunci, ne relaxăm intens cu poezia lui Iulian Tănase, Mina Decu, Teona Galgoțiu și Iulia Iaroslavschi. Iar invitata specială a acestei duminici este traducătoarea Daniela Ionescu, care trăiește de câteva decenii în Suedia și ne-a trimis o înregistrare în care citește în limbile nordice și în românește șase poeme scrise de către August Strindberg, Edith Södergran, Kjell Espmark, Ragnar Strömberg, Tomas Tranströmer și Inger Christensen.
Iulian Tănase (n. 1973, Moinești) este absolvent de ASE și de Filosofie. Poet, prozator, publicist prolific și cunoscut om de radio, a debutat în volum cu Îngerotica (1999). Au urmat Poeme pentru orice eventualitate (2000), Iubitafizica (2002), Sora exactă (2003), Ochiul exploziv (2006), Trusa instalatorului de umbre (2006, împreună cu Dan Stanciu), Abisa (2007), Adora (2009), Cucamonga (2011), Oase migratoare (2011), Teoria tăcerii (2015), Experimentul MAMATATA (2015), Aventurile lui Sacha in Castelul Fermecat (2017), Melciclopedia (2017), Extraordinara călătorie a ariciului Ariston (2019) și recenta Dumneziac (2019).
Mina Decu (n. 1983, Craiova) este masterandă în Filosofie și Studii Europene, fost profesor de Socio-Umane și librar. Traducătoare din limba spaniolă, a debutat cu volumul de poezie Desprindere (2018).
Teona Galgoțiu (n. 1998, București) colaborează cu mai multe publicații, ține workshopuri și studiază Regia la UNATC. A citit pentru prima oară la Institutul Blecher în toamna lui 2015. Pregătește prima ei carte.
Iulia Iaroslavschi (n. 2001, Chișinău) e în pragul absolvirii Liceului Teoretic „Spiru Haret” din Chișinău. Membră a Atelierului „Vlad Ioviţă”, a publicat în volumul colectiv Opt' (2018).
Daniela Ionescu este absolventă de Medicină la Cluj și traducătoare din limba suedeză (Hédi Fried, Åsa Hellberg, Sara Mannheimer, Liza Marklund, Erik Axl Sund). Trăiește la Örebro.

miercuri, 20 mai 2020

George Vasilievici (1978-2010)

Iese, la zece ani de la moartea sa din 10 aprilie 2010 și cu câteva săptămâni înainte să fi împlinit 42 de ani, Antologia George Vasilievici (Hyperliteratura, 2020), îngrijită de mine (poezia, sub titlul Înspăimântătoare frumusețe) și de Andrei Ruse (proza, adică romanele Yoyo și Viseptol, precum și două scurte scenarii, stând la un loc sub titlul Spărgătorul de minți). Mugur Grosu a scris un text grozav în deschiderea cărții.

Antologia George Vasilievici, Hyperliteratura, 2020


            Într-o notiță destul de patetică publicată în „Tomis” la puțină vreme după moartea lui, scriam (e, de altfel, singurul lucru pe care mi-l amintesc din acel lamento) că sper înainte de orice să nu-i uit vocea lui George, iar asta nu s-a întâmplat în cei zece ani care au trecut. În schimb, tot încercând să mă apuc de introducerea antologiei pe care i-am făcut-o, am realizat că nu mai țin minte când ne-am întâlnit prima dată. Și asta deși, mai mult ca sigur, eram treaz – în epoca respectivă eram îngrijorător de treaz, de grav și de crispat, și ăsta e poate motivul pentru care mi-au fost trimiși la timpul potrivit câțiva inși neobosiți, puși pe dereglarea sistematică a tuturor simțurilor. Întâlnirea dintre mine și George, pesemne fugară, trebuie să se fi întâmplat prin 2003 sau 2004, cel mai probabil la București, la cenaclul Euridice condus de Marin Mincu. Sau poate pe la vreo masă de poeți tineri și puși pe fapte mari. De știut cred că ne știam oricum de pe site-ul clubliterar.com, unde se strânseseră în perioada aia cam toți scriitorii tineri care începuseră să miște ceva într-un context „oficial” destul de sinistru (cum e, de altfel, establishmentul și azi, deși azi e cu siguranță mai irelevant decât era la începutul secolului), pe care, cel puțin în București, fracturiștii și întâlnirile de la cenaclul Euridice l-au mai înviorat cât de cât, nu doar provocând indignare, ci mai ales aducând în prim-plan un suflu proaspăt, un alt fel de raportare la literar și o dinamică a schimbării care a propulsat câțiva scriitori creditabili.
Ceea ce îmi amintesc însă cu precizie e că George m-a invitat să vorbesc (asta cred că pot spune cu siguranță: se întâmpla pe la sfârșitul lui februarie 2005), în clubul La Scena, la prezentarea cărții lui scoase de Editura Pontica, Cerneală. O țin bine minte pentru că a fost prima lansare la care am vorbit: aveam douăzeci și unu de ani, emoții cât cuprinde și habar n-aveam cum vor decurge ostilitățile, dar la eveniment am turuit despre carte fără să bat câmpii (cred că-mi făcusem temele onorabil). După care am ajuns prin Strada Rotundă, unde locuia Țupa – și unde obișnuiam să mai trag când acasă devenea irespirabil –, cu noi au venit cam toți cei care rămăseseră până mai târziu în localul de la intersecția Căii Călărașilor cu Mântuleasa, deși unii n-aveau nicio treabă cu cerneala noastră. Parcă tot atunci am fumat prima oară iarbă. A fost o noapte lungă și aglomerată, cu vioiciune și neastâmpăr și cu un italian între două vârste care nu știa prea bine ce caută acolo, dar părea să fie în al nouălea cer.
De fapt, fără să petrec foarte mult timp cu George în cei cinci ani cât am fost, zic eu, destul de apropiați (păstrez tot felul de amintiri cu el, din București, Constanța, Cluj sau Alba Iulia – dar mai ales de la mare), am avut nu puține prime experiențe alături de el, întâmplări, situații neașteptate cu stupefacții și stupefiante care, dacă nu i s-au datorat de fiecare dată, cel puțin l-au avut ca tartor sau maestru de ceremonii. George avea energie, curiozitate, un vitalism ieșit din comun care te trăgea după el, uneori în situații și experiențe extravagante, vecine cu delincvența, o imaginație bubuitoare, ritmul trăirilor lui era de trasor, și asta se vede din plin în scrisul său, deopotrivă în poezie și în proză. Asta ar fi o primă observație pe care țin să o fac referitor la corpusul de texte pe care le-a lăsat (una dintre puținele, fiindcă nu mi se pare că introducerea de față ar fi cea mai potrivită pentru a dezvolta un studiu critic): ele au imprimate exact stilul, viteza, nervozitatea și exuberanța care-l caracterizau pe omul în carne și oase. Literatura lui George te forțează să ții pasul, să nu dai drumul la hățuri.
Vasilievici avea ceva din felul imprevizibil, ireverențios, adesea sălbatic de a se angaja în scriitură al unor avangardiști de acum aproape un secol mai puțin știuți azi, ca Victor Valeriu Martinescu sau Sesto Pals. La fel ca tinerilor avangardiști din prima parte a secolului XX, lui Vasilievici i se rupea de reguli și avea o poftă nebună de a da cu tifla, de a ricana, având îndeajuns fler pentru a nu-și pierde din autenticitate (un cuvânt folosit așa de des și de abuziv de generația noastră încât și-a cam pierdut într-o vreme orice semnificație), adică fidel lucrurilor care îl torturau chiar și când (sau mai ales cu cât) se ferea mai mult să le arate, să se exhibe.
            Când băiat bun și cuceritor, când farsor și escroc cu ștaif, politoxicoman, tovarăș ingenios și excentric, risipitor, talent brut trăind în cultul libertății și al sfidării limitelor, instinctual și sagace, în cele din urmă anti-erou și personaj tragic, George s-a jucat cu focul și în viață și în literatură, nu i-au plăcut afectarea sau prefăcătoriile, avea aristocrația golanilor exorbitanți care știu ce le poate pielea.
L-am asemănat în scris pe de o parte lui Hunter S. Thompson și lui William Bourroughs, pe de altă parte unui extraordinar poet și unui spirit la fel de tulburat al poeziei românești de la sfârșitul secolului XX, cu care o parte a poeziei lui Vasilievici are perspective înrudite, Cristian Popescu. Textele selectate în antologia Înspăimântătoare frumusețe, precum și cele două romane pe care le-a lăsat – Yoyo, scris ca un jurnal brut, aproape fără nici o intervenție estetică ce i-ar fi putut știrbi autenticitatea, și Viseptol, un delir continuu mistic și schizo – o dovedesc pe deplin. În rest, poate ceva din spiritul fracturiștilor (de care se distanțează însă cu orgoliu, alergând pe culoarul său de unul singur), dar și din tumultul literaturii colegilor săi alături de care a crescut (el fiind, la 21-22 de ani, mezinul trupei) în Cenaclul de Marți de la Constanța, în special Gili Mocanu și Mugur Grosu.
În ce privește selecția pe care am făcut-o, lucrurile stau așa. Am stat cu volumele de poezie ale lui George pe birou trei luni fără să mă pot apuca de treabă, pe care am încheiat-o, odată pornit, în trei nopți. (Nu știu ce s-ar fi făcut George în izolarea cu care ne-a fericit pandemia din 2020, dar, atât cât l-am cunoscut eu, cred că nu s-ar fi descurcat mai bine ca mine. Dar să trecem peste.) Am fost conștient de la început că nu doar cele cinci volume de versuri (dintre care unul scris în colaborare, care m-a interesat destul de puțin) din care urma să fac selecția sunt importante, ci și alte fișiere și arhive în care Vasilievici își păstrase textele. Am spus mai devreme despre el că era risipitor – ei bine, cu poezia lui era neobișnuit de gospodar. Și încă ceva: avea obiceiul să opereze modificări pe text în variante succesive pe care le sucea și le răsucea în feluri neașteptate – m-au pus în dificultate nu într-un singur loc aceste modificări, fiindcă uneori îmbunătățesc poemul inițial, alteori mai degrabă îl deșiră.
Așa că, pe lângă cărțile propriu-zise, din care era la îndemână să transcriu fidel conținutul, am avut de verificat și comparat, uneori vers cu vers, poemele din Gabi78 (2001), Cerneală (2004), Featuring (2004, împreună cu Ștefan Caraman și Ondine Dietz), O cameră cu două camere (2006) și W.C.-rul (2007) în variante succesive. A trebuit uneori să fac alegeri între textele așa cum apăruseră ele în volume și cum le-am găsit într-o carte virtuală (un fel de e-book rudimentar) scos de Adrian Rezuș în 2001, în proiectul unei antologii din 2005 care nu a mai apărut, apoi mai erau toate poemele sale de până atunci adunate de-a valma prin 2007 pe un blog care spre surprinderea mea încă mai există, și în final ineditele – poemele care n-au mai apucat să fie publicate decât pe un site cu o reputație destul de îndoielnică și în câteva numere ale revistei „Tomis”, unde G.V. era redactor (a fost o vreme chiar redactor-șef) – mai precis, două grupaje apărute în 2009. Ca o ironie amară, apariția revistei „Tomis”, una dintre cele mai bune din România acelor ani, s-a întrerupt din cauza unor mizerabile jocuri politice locale, la numărul 134 (10/2010). Trecuseră șase luni de la moartea lui George.
Nu am ținut să antologhez poemele neapărat în ordinea în care se găseau ele în cărți, fiindcă așa s-ar fi pierdut câteva lucruri importante. Am preferat să așez ceea ce cred că e mai solid din poezia scrisă de Vasilievici în nouă cicluri unitare. Nu puteam rata, de exemplu, lungul poem „Dili”, care nu a apărut în nici un volum, dar este geamănul textului cu care George și-a făcut o intrare spectaculoasă în Cenaclul de Marți, „Poem în care Emilia se povestește”. În versiuni ulterioare, George a schimbat titlul acestui text în „Emilia se povestește”. (Aici s-a întâmplat trecerea lui de la poezia adolescentină, de care a vrut să uite, publicată în volumașul Îngerul negru în 1998, la ceea ce avea să scrie mai departe.) După scurta experiență în închisoare (pentru posesie de droguri) de la începutul anilor 2000, a scris „Dili”, iar cele două texte nu pot funcționa, cred, decât împreună. Amândouă sunt torențiale, narative, hiperrealiste și dezinhibate lingvistic, anunțând proza pe care o va scrie câțiva ani mai târziu.
Apoi, titlul antologiei este dat de un poem care s-a găsit prima oară în Featuring – singurul din acea carte care mi se pare că merită recuperat, celelalte șase, scrise împreună cu Ștefan Caraman, par lălâie și cam la voia întâmplării. Înspăimântătoare frumusețe avea să fie reluat de Vasilievici în Cerneală cu titlul simplificat frumusețe, deși finalul poemului cuprinde această sintagmă (e drept că articulată), la finalul câtorva dintre cele mai puternice, mai stranii și mai memorabile versuri ale lui: „pentru că / cel ce părăseşte este cel părăsit de iubire, / ucis în diavol de înspăimântătoarea frumuseţe”.
Din W.C.-rul, cartea care mi s-a părut cel mai ușor expediată și mai neasumată, am făcut o selecție din prima parte („poziția cocoșului față de poezie”), a doua mi se pare un început nereușit de proiect lăsat baltă prea devreme.
În ce privește ineditele, așezate în grupajul „de toate mereu”, am mers pe o selecție restrânsă și concentrată – selecția cuprinde zece poeme apărute majoritatea în „Tomis”, dar și câteva împrăștiate pe internet, scrise aproape toate în 2009. Dacă poemul în proză confesiv „punk” (din Cerneală), la citirea căruia mi se pune mereu un nod în gât, poate fi o cheie pentru moartea prin sugrumare a lui George, ultimele poeme din Înspăimântătoare frumusețe arată stările extreme, convulsiile și o apăsată stare de melancolie anxioasă prin care trecea în ultimul an de viață.
Cu amintirea încă atât de vie a ultimului lui Revelion, pe care l-am petrecut împreună la Constanța, a vremurilor mai bune în Fishzilla – barul lui Victor Mirea care din păcate nu a avut viață lungă –, a serilor și nopților petrecute împreună cu gașca constănțeană – Gili, Lușu, Mugur, Maparlo, uneori Dan Mihuț, alteori Bogdan Papacostea, prin Vamă cu Miki Vieru, a unor pățanii foarte încurcate prin București la începutul lui 2010, simt că mi-am îndeplinit o datorie întârziată față de George, și sunt convins că redescoperirea sa de către cei care au acum douăzeci de ani va fi asemănătoare cu cea trăită de generația mea la aceeași vârstă, când am dat de Cristian Popescu, Aurel Dumitrașcu, Iustin Panța sau Ion Monoran.


marți, 19 mai 2020

Gabriel Daliș: „am venit în casa ta să tac”



Am povestit la a patra ediție live online a Institutului Blecher circumstanțele în care am făcut cunoștință cu Gabriel Daliș, în vara lui 2009 (la înmormântarea unui prieten comun, poetul Constantin Virgil Bănescu, care ne vorbise fiecăruia dintre noi despre celălalt). Apoi, ani buni Gabriel și cu mine am fost apropiați și am vorbit enorm despre poezie, a noastră și mai ales a celorlalți, până la emigrarea lui în Marea Britanie, Daliș a fost o piesă de bază a Institutului Blecher. Se întâmpla exact așa, încă îmi amintesc: deveneam îngrijorat și începeam să-i sun, întârziind startul ediției respective a Institutului dacă Gabi Daliș, Adi Diniș, uneori Octavian Soviany și Miruna Vlada nu ajunseseră.
În plus, de Gabriel mă leagă preistoria mea ca editor: înainte de a porni în toamna lui 2010 Casa de Editură Max Blecher la îndemnul și demersurile încăpățânate ale Anei Toma, a fost ceea ce eu numesc cartea 0, cea care a anticipat ceea ce aveam să construim prin editură și tot ce s-a acumulat și rotunjit în jurul ei și al clubului de lectură. Volumul antologic intitulat : până mereu (Charmides, 2010) al lui Daliș (în care am făcut împreună o selecție severă din primele lui patru volume de poezie, destul de naive și de înaripate, publicate între optsprezece și douăzeci și șapte de ani, cărora le-a adăugat câteva inedite de o mare finețe a expresiei) a fost conceput grafic de Ana Toma și, cu toate că a ieșit la editura lui Gavril Țărmure, a reprezentat ceva ce am făcut noi trei, iar asta ne-a dat încredere că vom putea repeta isprava pe cont propriu.
Gabi Daliș, poet rafinat, gracil, cu unele cruzimi strecurate pe neașteptate în derularea scenariului textual, este un poet fără generație, dacă n-ai ști că e de vârsta 2000-iștilor (cu toate că a debutat în anii '90), chiar n-ai ghici de unde poți să-l iei: aduce cu unii 70-iști, în sensul unei maniere și al unui concetism potolit, însă în același timp are zvâcnetele și intensitățile poeților de la începutul acestui secol. G.D. a mai scos Piedici și arme (Cartea Românească, 2014), pe care de asemenea am stat și am lucrat cu migală și dedicație luni bune, poate ani, înainte ca Gabriel să-și facă o viață nouă în Anglia.
Reîntâlnirea de „la Blecher”, după câțiva ani în care am avut doar contacte sporadice prin facebook și telefon, înseamnă pentru mine mult: o confirmare a tot ce mi-am dorit să fie și să devină acest câmp dinamic al Întâlnirii care a devenit cu anii comunitatea așezată sub semnul lui Max Blecher.

joi, 14 mai 2020

„Poesis internațional” 24 (2/2019) gratuit online



          Prefigurând apariția numărului la care lucrăm, dăm drumul numărului anterior să poată fi citit și descărcat la liber pe net. Nu e aceeași experiență (mai ales pentru cei mai de modă veche, cum sunt eu), dar până la urmă textul e text, pe orice suport s-ar găsi el.
          Numărul 24 (2/2019) al publicației „Poesis internațional” a apărut la sfârșitul lui noiembrie trecut, cuprinzând, veți vedea dacă nu v-a picat deja în mână, tot felul de lucruri prețioase pentru gurmeții de literatură mai veche și mai nouă.
          Îmi reiau cu ocazia asta rugămintea și încurajarea ca cititorii care urmăresc „Poesis internațional” (știu destui care nu au pierdut mai nimic din 2010 încoace), precum și aceia care o descoperă de-abia acum, să facă, dacă le stă în puteri, un mic efort pentru a sprijini apariția în luna iunie a numărului 25, care va fi și mai consistent decât cel de toamna trecută.
          Le mulțumesc celor care deja au făcut precomenzi pentru numărul în lucru (pentru 50 de lei, exemplarul din P.I. 25 vă va fi adus la ușă prin curier), care au avut generozitatea de a dona sau care s-au înscris pe platfoma Patreon ca susținători ai proiectelor noastre.
          Ar fi mai mare păcatul ca în anul la capătul căruia va împlini zece ani, „Poesis internațional” să nu mai apară sau să fie încă o chestie literară de pe un site pe care o frunzărești într-o doară – continui să cred că experiența de a citi pe hârtie o astfel de publicație (magazin, almanah, spuneți-i cum vreți) este diferită și impune un alt tip de angajare în și de asimilare a textului literar.
          Pentru precomenzi, scrieți un mail pe adresa ckomartin@gmail.com
          Pentru contribuții financiare sau donații, contul este deschis la BCR pe numele Claudiu Eugen Komartin și are IBAN-ul: RO03RNCB0318071661330001
          Pentru a deveni susținători constanți ai celor trei proiecte ale noastre (Clubul de lectură Institutul Blecher, Casa de Editură Max Blecher, publicația „Poesis internațional”), chiar și cu sume modice, de câțiva euro pe lună: https://www.patreon.com/casadeedituramaxblecher?fbclid=IwAR2asW2hzy6AM52zyEwkxxuOsVfhS8vZlo7N1TErnoXWARscszYVk5a1WqA

          Clic pe copertă pentru a avea acces la „Poesis internațional” 24 (2/2019) și lectură plăcută!



miercuri, 6 mai 2020

Octavian Soviany și „cântecul Ceaușimei”


          Am mai spus-o prin notații fugare sau dialoguri/interviuri când am fost întrebat: între 18 și 22 de ani au fost patru scriitori, doi care mi-ar fi putut fi bunici (ambii născuți în 1931) și doi cam de vârsta mamei, care au însemnat foarte mult pentru mine, deopotrivă uman și cultural. Influențele lor asupra mea, precum și timpul petrecut cu fiecare în parte au fost diferite și evident că nu au cântărit la fel. Însă, înainte de a-i întâlni pe Nora Iuga, Mariana Marin și Mircea Ivănescu (cu care am petrecut cel mai puțin timp, vreo patru-cinci zile din toamna lui 2004, când m-a primit la dânsul în căsuța din Strada Vasile Aaron nr. 3, între timp demolată), a fost profesorul meu de limba și literatura română și literatură universală din clasele a XI-a și a XII-a, după ce m-am transferat la Colegiul Național „Mihai Eminescu”. Îl cunosc pe Octavian Soviany de mai devreme, adică de prin 1998, când mi-a dat meditații pentru examenul de intrare la liceu, pe care părinții mei aveau mari îngrijorări că nu îl voi lua.
          Multe lucruri s-ar fi întâmplat altfel dacă Soviany (despre care până prin 2000-2001 nu știam decât vag că scrie poezie și articole de critică literară prin niște reviste de care n-aveam habar) nu ar fi fost profesorul meu, unul cum nu am mai avut, dacă nu mi-ar fi pus în mână tot felul de poeți ciudați pe care încă nu îi înțelegeam (precum Mazilescu), dar și cărți de critică și istorie literară care au fost esențiale, de la Hugo Friedrich la Gustav René Hocke și de la Jean-Pierre Richard la Vasile Lovinescu. O primă ucenicie extrem de valoroasă. 
          Nu are rost să-i fac elogii exagerate lui O. Soviany, unul dintre cei mai buni și mai complecși scriitori care scriu astăzi în românește. Am vorbit la lansările a vreo cinci-șase cărți de-ale sale (socotind aici și traducerile magistrale din Baudelaire și Verlaine), am editat una dintre cele mai bune cărți de poezie pe care le-a scris, Pulberea, praful și revoluția, stând împreună cot la cot pe textul cărții o după-amiază întreagă, iar timpul petrecut astfel cu fostul meu profesor a fost foarte prețios. Soviany este autorul a numeroase cărți de critică (probabil cea mai importantă, și un fel de corolar, rămâne Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală  în două volume apărute în 2012), a mai bine de cincisprezece volume de poezie și antologii, de la Ucenicia bătrânului alchimist (1983) la E noapte în Arhipelag (2017), al unor volume de teatru și a șapte cărți de proză, cea mai recentă, primul volum al tetralogiei Lelian, intitulată Micul Saturnian, a ieșit acum câteva luni (2019).
          Formula din prima carte de versuri, reluată pe diverse tonalități în Cântecele desăvârșirii interioare (1994), Turnul lui Casanova (1996), Provincia pedagogică (1996), Textele de la Montsalvat (1997), Alte poeme de modă veche (2004), Dilecta (2006), Adda (2015) și Poeme de dragoste (2018), impune un poet cochet, inteligent și cultivat, din familia lui Emil Botta, a lui Radu Stanca, Leonid Dimov și Romulus Vulpescu (pot fi citate în sprijinul acestei afirmații gustul pentru înscenare și artizanal, fantezia debordantă, excesul de gestică și de decor), care își asumă o anumită poză verlainiană, decadentă și orgolioasă. Soviany este în discursul său „de modă veche” un virtuoz, iar antologiile Cartea lui Benedict (2002) și Apocalipsul suav (2015) o dovedesc fără rest.
          Mai este însă o față a lui Octavian Soviany, pe care acesta a arătat-o după 2005: aceea a unui poet capabil să sondeze experiențele-limită, a unui „damnat” foarte autentic și în cheie „mizerabilistă”, mai aproape de scriitura unora dintre poeții generației mele decât de a colegilor săi 80-iști. Lăsând la o parte erudiția și jocul superior, Soviany a convins cu adevărat – și a părut mai contemporan decât oricând cu el însuși – în Scrisori din Arcadia (2005), Pulberea, praful și revoluția (2012) și, într-o anumită măsură, în Călcâiul lui Magellan (2014), cărți în vers liber ce recuperează poeticile mai noi (și în care dialoghează constant cu poeți afíni, precum Mazilescu și Mariana Marin), recalibrându-și expresia în spiritul tăios, deziluzionat și „verist” al generației afirmate în jurul anului 2000. Octavian Soviany a avut puterea de a se reinventa la 50 de ani, ieșind din formula impecabil-clasicizată în care părea închis, și astfel a devenit unul dintre cei mai admirați poeți ai prezentului.
          Acum, Pulberea, praful și revoluția, pentru care a primit unul dintre cele mai serioase și mai râvnite premii de la noi, cel al revistei „Observator cultural”, poate fi citită sau descărcată gratuit, lucru pe care vă îndemn să-l faceți, fiindcă este, nu am nici o îndoială, una dintre cele mai bune cărți de poezie ale acestui deceniu. Deceniu care sper să se încheie cu publicarea la Casa de Editură Max Blecher a volumului de poezie pe care O.S. este pe punctul de a îl încheia.


Octavian Soviany, Pulberea, praful și revoluția
(Casa de Editură Max Blecher, 2012)

marți, 5 mai 2020

Institutul Blecher live online [4], duminică 10 mai


Trecură opt zile de la cea de-a treia ediție live online a Institutului Blecher, unde i-am văzut și ascultat pe Moni Stănilă, Olga Ștefan, Mircea Andrei Florea, Toni Chira, Gelu Diaconu și Octavian Soviany. Cred că a ieșit bine, așa că perseverăm.
Duminică 10 mai, cu câteva zile înainte ca starea de urgență să fie ridicată, cam între orele 19 și 21.30 ne revedem în virtual, iar invitații mei sunt de data asta Sorin Gherguț, Diana Geacăr, Monica Sturza și Victoria Tatarin. După lecturile lor îi vom asculta pe Gabriel Daliș (citind traduceri din Ilya Kaminsky, unul dintre cei mai cunoscuți poeți americani de la începutul acestui secol) și pe Elena Borrás feat. Dan Coman – mai exact, trei poeme din Insectarul Coman (Charmides, Bistrița, 2017) citite în românește de către Dan, iar în spaniolă, în recent apăruta El insectario Coman (La Bella Varsovia, Madrid, 2019), în traducerea și lectura Elenei. La final, un film cu și despre Oana Doboși și Raluca Selejan, adică artizanele celei mai frumoase librării independente din România, „La Două Bufnițe”, de unde încă pot fi cumpărate cărți chiar și în perioada asta pandemică.
Geniul tehnic din spatele acestei desfășurări de forțe cu protagoniști din București, Târgoviște, Berlin, Chișinău, Bradford, Salamanca, Bistrița și Timișoara va fi, desigur, Ana Toma.

Sorin Gherguț (n. 1973, București) a fost în studenție membru al cenaclului Litere condus de Mircea Cărtărescu și a publicat în volumele colective Tablou de familie (1995) și Marfă (1996). Prin câștigarea concursului de debut „Aurel Dumitrașcu”, a apărut prima sa carte, Time Out (1998), urmată de Orice. uverturi și reziduuri (2011) și Trei (2016, cu reproduceri după lucrări de Nicolae Comănescu). Traducător din engleză (Burroughs, Bukowski, Paul Auster, Bob Dylan), a participat în ultimii ani la volumele colective Marfă reîncărcată (2011), București '21. O epopee participativă (2015) și De ce pisicile n-au coadă. Antologie de limericks (2017). A citit la Institutul Blecher în 2014, 2015, 2016 și 2018.

Diana Geacăr (n. 1984, Târgoviște) este absolventă de Litere la București. A publicat volumele de poezie bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (2005), Frumusețea bărbatului căsătorit (2009) și Dar noi suntem oameni obișnuiți (2017), volumul de proză scurtă Cine locuiește la subsol (2018) și o carte pentru copii, Ce văd dragonii (2019). Traduce literatură din engleză și franceză. A mai citit la Institutul Blecher de două ori, în 2010, respectiv 2017.

Monica Sturza (n. 1988, București) lucrează în marketing, citește, se uită la filme, scrie. A debutat în „Poesis internațional” 24 (2/2019) și a mai publicat un mic grupaj pe poeticstand.com. Își trăiește iubirea și zilele la Berlin și crede că „poezia e o casă deschisă în care mori să aprinzi lumina.”

Victoria Tatarin (n. 2002, Chișinău) este elevă la Liceul Teoretic „Principesa Natalia Dadiani” din capitala Republicii Moldova. Membră a atelierului „Vlad Ioviță” condus de către Dumitru Crudu, a publicat în volumul colectiv Unsprezece (2019). Frecventează (când nu e pandemie) Cenaclul „Republica”.

Gabriel Daliș (n. 1978, Rădăuți) a fost, până la emigrarea în Marea Britanie, una dintre piesele centrale ale Institutului Blecher, unde a citit de două ori (la edițiile 11 și 41) și a fost pentru o vreme, la începuturile clubului de lectură, cronicarul acestuia. Absolvent de ASE, Gabriel Daliș a fost un poet precoce, publicând de la optsprezece la douăzeci și șapte de ani patru volume de poezie, din care a făcut o selecție severă și le-a revăzut și rescris, publicând antologia : până mereu (2010), cu câteva inedite. A mai scos Piedici și arme (2014). Traducător de poezie din limba engleză.

Elena Borrás García (n. 1985, Salamanca) a absolvit Facultatea de Traducere și Interpretare din cadrul Universității din Salamanca și un masterat de traducere la Madrid. Bursieră a ICR, a venit în România în 2010, rămânând în București mai bine de șase ani. A tradus în limba spaniolă cărți de Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman și Denisa Duran.

Dan Coman (n. 1975, Gersa, jud. Bistrița-Năsăud) a publicat în volumul colectiv Camera (1995), iar patru ani mai târziu a absolvit Filosofia la Cluj. A publicat volumele de poezie Anul cârtiței galbene (2003), ghinga (2005), d great coman (antologie, 2007), Dicționarul Mara (2009), ERG (antologie, 2012) și Insectarul Coman (2017) și patru cărți de proză: Irezistibil (2010), Parohia (2012), Căsnicie (2015) și Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată (2019). Este unul dintre cei mai admirați, mai premiați și mai traduși scriitori români de după 2000 și a citit din placheta samizdat doamne-doamne la prima ediție a Institutului Blecher, din 20 septembrie 2009.

Librăria La Două Bufnițe (Piața Unirii nr. 11, Timișoara) s-a deschis în 2 decembrie 2016, la inițiativa a două prietene din copilărie, Oana Doboși și Raluca Selejan, ambele absolvente ale Facultății de Litere, Istorie și Teologie din cadrul Universității de Vest și două cititoare pasionate, cu viziune și gust, care au făcut din această librărie independentă unul dintre cele mai iubite spații culturale de la noi.

luni, 4 mai 2020

Domnica Drumea: „suflă aer cald peste mine”



          Una dintre poetele preferate ale generației mele este Domnica Drumea, am mai zis în câteva locuri lucrul ăsta, făcând și mici observații pe marginea poeziei ei, ba chiar am scris acum cinci ani o cronică la a treia carte pe care a publicat-o, Vocea (Charmides, 2014).
          Domnica a terminat Litere-le la București, fiind în studenție membră a grupului „Fracturi”. Nu-mi plăcea ce scria atunci și probabil că de aceea am subestimat cartea ei de debut, Crize (Vinea, 2003). S-ar putea să mai fi fost și alte motive care țineau de nepotriviri fundamentale între mine și fracturiști, de faptul că am debutat în același an (și e firesc pentru un puști de nici douăzeci să aibă-n cap prostii despre rivalități literare & alte diverse acroșaje cu care ego-ul ne pune la încercare).
          A doua carte a Domnicăi a fost însă foarte diferită, cel puțin așa mi s-a părut: Not for sale (Cartea Românească, 2009) era mult mai atentă la nuanțe, la cadență, la preamultul de vorbe, la construcția imaginii, la tăietura versului, la felul în care livra scenariul poemului, Domnica se îndepărtase deja de poetica dominantă, cel puțin printre fracturiști, la începutul anilor 2000, aceea care venea dinspre beatnici, poezia ei adresându-se în sfârșit, din punctul meu de vedere, propriei structuri de profunzime.
          Cu Vocea (Charmides, 2014), Domnica a trecut deja la alt nivel și cred că volumul ăsta e unul dintre cele mai concentrate și mai memorabile ale deceniului care se va încheia în curând. Are în el câteva poeme simple și sfredelitoare pentru forța și directețea și adevărul cărora am admirat-o. A citit de trei ori la Institutul Blecher, mereu la ediții speciale (59, 100 și 114), în 2012 și de două ori în 2015.
          Deși n-a trecut așa de mult, aștept versuri noi ale Domnicăi Drumea tot așa cum aștept revenirea la poezie a lui Judith Mészáros sau, dacă n-o fi cam târziu, a Ilenei Mălăncioiu.

vineri, 1 mai 2020

„Poesis internațional” 25, cuprinsul


Unii dintre cei care vor citi aceste rânduri știu deja povestea, fiindcă sunt apropiați ai proiectelor cărora m-am dedicat de la douăzeci și șase de ani sau pur și simplu fiindcă m-au mai auzit sau citit spunând istoria asta care sper să nu devină plictisitoare.
Am început în 2009 Institutul Blecher, clubul de lectură ajuns înainte de pandemie la ediția 217, iar de atunci am continuat lucrurile, fiindcă eu nu renunț, făcând trei întâlniri online care au avut un public numeros și plin de o căldură pe care am putut-o simți, chiar și așa, intermediată și de la distanță.
Casa de Editură Max Blecher și revista „Poesis internațional” le-am pornit în 2010, prima împreună cu Ana Toma, pe a doua cu Dumitru Păcuraru, directorul-fondator și finanțatorul publicației vreme de trei ani, care și-a luat mâna de pe proiect în 2013, așa că am mutat în 2014 „Poesis internațional” în sălașul editurii, construind astfel cel mai consistent hub, cu trei inițiative intim interconectate, de literatură contemporană din România. Am avut, așadar, o întrerupere de un an a revistei (care a însemnat regândirea ei și pornirea unei noi serii, care arată altfel și e potrivită cu mai mare grijă și atenție pentru detalii, chestie care vine cu experiența, dar și cu aportul realmente inestimabil al Anei Toma, precum și al tuturor zecilor de prieteni și colegi dedicați, în primul rând poeți, traducători, cronicari și eseiști, dar și prozatori sau excelenți critici de artă și de film), însă sunt sigur că, privind retrospectiv, întreruperea aceea nu se cunoaște.
Așa încât, deși peste vreo cinci-șase săptămâni se împlinește un deceniu de la apariția primului număr, în fapt acest număr 25 la care am început să lucrez încă din primele zile ale lui ianuarie 2020 (deși începusem să-l schițez din decembrie trecut) este cel cu care se deschide cel de-al zecelea an de existență a „Poesis internațional” în cultura noastră.
Odată cu publicarea cuprinsului acestui număr, știu că apelul meu vine într-un moment dificil pentru toți, când lumea pare a se schimba rapid în jurul nostru, auzim zilnic că nimic nu va mai fi la fel după încercarea asta (pe care nu știe nimeni să o măsoare, în luni sau în ani), suntem alături de cei care suferă din cauza virusului care ne-a dat lumea peste cap, însă ceea ce cred că e esențial de subliniat e că viața noastră nu se oprește aici. Și că dacă vom vrea peste un an sau peste un an și jumătate să ne recunoaștem (atât pe noi înșine, cât și unii pe alții, așa cum ne știam și ne prețuiam), atunci trebuie să rămânem cu mintea și inima lipite de unele dintre lucrurile care vom vrea să fie acolo și după ce toate vor fi trecut și vor fi transformat în feluri pe care nu le putem distinge deocamdată lumea așa cum o știam.
De aceea, „Poesis internațional” nu mai iese de data asta în luna mai, fiindcă apariția lui era legată de târgul de carte Bookfest care nu mai are loc. La toamnă vom avea probabil o altă piedică de trecut, dar o vom depăși și pe-aceea.
După cum se știe, nu avem nici o susținere instituțională de la Uniunea Scriitorilor sau Ministerul Culturii, cei de la AFCN poate vor deschide un concurs de proiecte peste o vreme, dar nu ne putem baza pe ei. La fel ca în cazul altor numere de până acum, apariția acestuia, 25 (1/2020) (în fapt un ditamai almanahul de vreo 300 de pagini, plin de lucruri care mai de care mai prețioase) depinde de ajutorul, contribuția, donațiile acelora care își permit asta și care cred că „Poesis internațional” merită să meargă mai departe.
Ar mai fi varianta bine știută a precomenzilor (astfel, revista vă va fi adusă la ușă prin FAN Curier, cu care lucrăm mai nou, la câteva zile după ce o vom avea, în schimbul sumei de 50 de lei), precum și susținerea proiectelor noastre, de care se ocupă Ana Toma, prin intermediul platformei Patreon, fiindcă ați fost destui în acești ani care ați întrebat dacă e posibil așa ceva. Acum este, aici:
https://www.patreon.com/casadeedituramaxblecher…
Cât despre donații într-un cont bancar, dacă vă e mai la îndemână, atunci este acesta, am administrat mereu banii veniți în felul ăsta, și când a fost vorba de revistă, și de cauze umanitare, cu cea mai mare grijă și i-am gospodărit cum m-am priceput mai bine. Contul e deschis la BCR pe numele Claudiu Eugen Komartin și are IBAN-ul: RO03RNCB0318071661330001
Iată și cuprinsul numărului despre care vorbesc, și care e obligatoriu să iasă în următoarele două luni. S-ar putea ca acesta să fie chiar unul dintre cele mai bune numere la care am lucrat.


„Poesis internațional” 25 (1/2020)


Poezie mondială

·       Georg Trakl (Austria, 1887-1914) – traduceri de George State vs Petre Stoica
·       Elsa Morante (Italia, 1912-1985) – Florin Dumitrescu
·       W.S. Merwin (Statele Unite, 1927-2019) – Mihók Tamás și Lavinia Vasile
·       Dane Zajc (Slovenia, 1929-2005) – Goran Čolakhodžić
·       Takács Zsuzsa (Ungaria, n. 1938) – Andrei Dósa
·       Robert Adamson (Australia, n. 1943) – Dorian Stoilescu
·       Erwin Messmer (Elveția, n. 1950) – Radu Țuculescu
·       Serge Pey (Franța, n. 1950) – Irina Roxana Georgescu
·       Sylva Fischerová (Cehia, n. 1963) – Claudiu Komartin & Jiřina Vyorálková
·       Glykeria Basdeki (Grecia, n. 1969) – Monica Chihaia
·       Tom Van de Voorde (Belgia, n. 1974) – Gheorghe Nicolaescu
·       Betül Dünder (Turcia, n. 1975) – Olga Ștefan
·       Marjan Čakarević (Serbia, n. 1978) – Simeon Lăzăreanu
·       Clyo Mendoza (Mexic, n. 1993) – Anastasia Gavrilovici


Portret

·       Petru Ilieșu (n. 1951)


Poeți români

·       Ana Dragu (n. 1976)
·       Andrei Dósa (n. 1985)
·       Nicolae Coande (n. 1962)
·       Răzvan Țupa (n. 1975)
·       Deniz Otay (n. 1993)
·       Geo Galetaru (n. 1947)
·       Mihai Marian (n. 1975)
·       Olga Ștefan (n. 1988)
·       Victoria Tatarin (n. 2002)
·       Toni Chira (n. 2003)


Proză

·       Wolfgang Hilbig (Germania, 1941-2007), în traducerea lui Andrei Anastasescu
·       Augustin Cupșa
Camelia Toma
·       Bogdan Crețu


Eseu

Andrew Davidson-Novosivschei (Statele Unite/România) despre Jack Spicer (Statele Unite, 1925-1965)
·       Jean-Pierre Siméon (Franța) (în traducerea Magdei Cârneci)
·       George State despre Georg Trakl (Austria, 1887-1914)


Reportaj

·       Andrei Crăciun, „Izbucnirea primăverii. Povestea unui reportaj care nu s-a mai născut”


Jurnal

·       Liviu Ofileanu – Jurnal belgian


Dialog

·       Poezia vs Statul. Cum se scrie o mișcare politică”, Abol Froushan (Iran/Marea Britanie) discută cu Ali Abdolrezaei (Iran), traducere din limba engleză de Ștefania Mihalache


Cronici

·       Dana Pătrănoiu – despre Cu Orice este posibil (Nemira, 2019), de Bogdan Ghiu
·       Grațiela Benga – despre Delacroix este tabu: amendamentele lirice (frACTalia, 2019), de Medeea Iancu
·       Teodora Coman – despre Fetele visează electric (Charmides, 2019), de Monica Stoica
·       Sînziana-Maria Stoie – despre Cinematic (OMG, 2019) de Luca Ștefan Ouatu
·       Daniela Luca – despre Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins (Casa de Editură Max Blecher, 2019), de Luminița Amarie
·       Lucia Țurcanu – despre Tot ce poți cuprinde cu vederea. Antologia poeziei ruse contemporane (Paralela 45, 2019), traducere de Veronica Ștefăneț și Victor Țvetov


Artă

·       Diana Marincu, „Marina Abramović – totul este realitate”


Prezențe. Prezentarea volumelor recente ale poeților români apăruți în traduceri străine

·       Ileana Mălăncioiu, La vèrtebra (traducere în limba catalană de Xavier Montoliu Pauli și Jana Balacciu Matei)
·       Marta Petreu, Apocalipsi segons Marta (traducere în limba catalană de Jana Balacciu Matei și Xavier Montoliu Pauli)
·       Marin Sorescu, Alma, que sirves para todo (traducere în spaniolă de Cătălina Iliescu Gheorghiu)
·       T.O. Bobe, Curl (traducere în engleză de Sean Cotter)
·       antologia Pour le prix de ma bouche (traducere în limba franceză de Jan H. Mysjkin)
·       Antologia de Poesia Romena Contemporânea (traducere în portugheză de Corneliu Popa)
·       Floarea Țuțuianu, A csábítás művészete (traducere în maghiară de Király Farkas)
·       Dan Coman, El insectario Coman (traducere în spaniolă de Elena Borrás García)