Gabriel Daliș: „am venit în casa ta să tac”

Am povestit la a patra ediție live online a Institutului Blecher circumstanțele în care am făcut cunoștință cu Gabriel Daliș, în vara lui 2009 (la înmormântarea unui prieten comun, poetul Constantin Virgil Bănescu, care ne vorbise fiecăruia dintre noi despre celălalt). Apoi, ani buni Gabriel și cu mine am fost apropiați și am vorbit enorm despre poezie, a noastră și mai ales a celorlalți, până la emigrarea lui în Marea Britanie, Daliș a fost o piesă de bază a Institutului Blecher. Se întâmpla exact așa, încă îmi amintesc: deveneam îngrijorat și începeam să-i sun, întârziind startul ediției respective a Institutului dacă Gabi Daliș, Adi Diniș, uneori Octavian Soviany și Miruna Vlada nu ajunseseră.
În plus, de Gabriel mă leagă preistoria mea ca editor: înainte de a porni în toamna lui 2010 Casa de Editură Max Blecher la îndemnul și demersurile încăpățânate ale Anei Toma, a fost ceea ce eu numesc cartea 0, cea care a anticipat ceea ce aveam să construim prin editură și tot ce s-a acumulat și rotunjit în jurul ei și al clubului de lectură. Volumul antologic intitulat : până mereu (Charmides, 2010) al lui Daliș (în care am făcut împreună o selecție severă din primele lui patru volume de poezie, destul de naive și de înaripate, publicate între optsprezece și douăzeci și șapte de ani, cărora le-a adăugat câteva inedite de o mare finețe a expresiei) a fost conceput grafic de Ana Toma și, cu toate că a ieșit la editura lui Gavril Țărmure, a reprezentat ceva ce am făcut noi trei, iar asta ne-a dat încredere că vom putea repeta isprava pe cont propriu.
Gabi Daliș, poet rafinat, gracil, cu unele cruzimi strecurate pe neașteptate în derularea scenariului textual, este un poet fără generație, dacă n-ai ști că e de vârsta 2000-iștilor (cu toate că a debutat în anii '90), chiar n-ai ghici de unde poți să-l iei: aduce cu unii 70-iști, în sensul unei maniere și al unui concetism potolit, însă în același timp are zvâcnetele și intensitățile poeților de la începutul acestui secol. G.D. a mai scos Piedici și arme (Cartea Românească, 2014), pe care de asemenea am stat și am lucrat cu migală și dedicație luni bune, poate ani, înainte ca Gabriel să-și facă o viață nouă în Anglia.
Reîntâlnirea de „la Blecher”, după câțiva ani în care am avut doar contacte sporadice prin facebook și telefon, înseamnă pentru mine mult: o confirmare a tot ce mi-am dorit să fie și să devină acest câmp dinamic al Întâlnirii care a devenit cu anii comunitatea așezată sub semnul lui Max Blecher.