Octavian Soviany și „cântecul Ceaușimei”

          Am mai spus-o prin notații fugare sau dialoguri/interviuri când am fost întrebat: între 18 și 22 de ani au fost patru scriitori, doi care mi-ar fi putut fi bunici (ambii născuți în 1931) și doi cam de vârsta mamei, care au însemnat foarte mult pentru mine, deopotrivă uman și cultural. Influențele lor asupra mea, precum și timpul petrecut cu fiecare în parte au fost diferite și evident că nu au cântărit la fel. Însă, înainte de a-i întâlni pe Nora Iuga, Mariana Marin și Mircea Ivănescu (cu care am petrecut cel mai puțin timp, vreo patru-cinci zile din toamna lui 2004, când m-a primit la dânsul în căsuța din Strada Vasile Aaron nr. 3, între timp demolată), a fost profesorul meu de limba și literatura română și literatură universală din clasele a XI-a și a XII-a, după ce m-am transferat la Colegiul Național „Mihai Eminescu”. Îl cunosc pe Octavian Soviany de mai devreme, adică de prin 1998, când mi-a dat meditații pentru examenul de intrare la liceu, pe care părinții mei aveau mari îngrijorări că nu îl voi lua.
          Multe lucruri s-ar fi întâmplat altfel dacă Soviany (despre care până prin 2000-2001 nu știam decât vag că scrie poezie și articole de critică literară prin niște reviste de care n-aveam habar) nu ar fi fost profesorul meu, unul cum nu am mai avut, dacă nu mi-ar fi pus în mână tot felul de poeți ciudați pe care încă nu îi înțelegeam (precum Mazilescu), dar și cărți de critică și istorie literară care au fost esențiale, de la Hugo Friedrich la Gustav René Hocke și de la Jean-Pierre Richard la Vasile Lovinescu. O primă ucenicie extrem de valoroasă. 
          Nu are rost să-i fac elogii exagerate lui O. Soviany, unul dintre cei mai buni și mai complecși scriitori care scriu astăzi în românește. Am vorbit la lansările a vreo cinci-șase cărți de-ale sale (socotind aici și traducerile magistrale din Baudelaire și Verlaine), am editat una dintre cele mai bune cărți de poezie pe care le-a scris, Pulberea, praful și revoluția, stând împreună cot la cot pe textul cărții o după-amiază întreagă, iar timpul petrecut astfel cu fostul meu profesor a fost foarte prețios. Soviany este autorul a numeroase cărți de critică (probabil cea mai importantă, și un fel de corolar, rămâne Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală – în două volume apărute în 2012), a mai bine de cincisprezece volume de poezie și antologii, de la Ucenicia bătrânului alchimist (1983) la E noapte în Arhipelag (2017), al unor volume de teatru și a șapte cărți de proză, cea mai recentă, primul volum al tetralogiei Lelian, intitulată Micul Saturnian, a ieșit acum câteva luni (2019).
          Formula din prima carte de versuri, reluată pe diverse tonalități în Cântecele desăvârșirii interioare (1994), Turnul lui Casanova (1996), Provincia pedagogică (1996), Textele de la Montsalvat (1997), Alte poeme de modă veche (2004), Dilecta (2006), Adda (2015) și Poeme de dragoste (2018), impune un poet cochet, inteligent și cultivat, din familia lui Emil Botta, a lui Radu Stanca, Leonid Dimov și Romulus Vulpescu (pot fi citate în sprijinul acestei afirmații gustul pentru înscenare și artizanal, fantezia debordantă, excesul de gestică și de decor), care își asumă o anumită poză verlainiană, decadentă și orgolioasă. Soviany este în discursul său „de modă veche” un virtuoz, iar antologiile Cartea lui Benedict (2002) și Apocalipsul suav (2015) o dovedesc fără rest.
          Mai este însă o față a lui Octavian Soviany, pe care acesta a arătat-o după 2005: aceea a unui poet capabil să sondeze experiențele-limită, a unui „damnat” foarte autentic și în cheie „mizerabilistă”, mai aproape de scriitura unora dintre poeții generației mele decât de a colegilor săi 80-iști. Lăsând la o parte erudiția și jocul superior, Soviany a convins cu adevărat – și a părut mai contemporan decât oricând cu el însuși – în Scrisori din Arcadia (2005), Pulberea, praful și revoluția (2012) și, într-o anumită măsură, în Călcâiul lui Magellan (2014), cărți în vers liber ce recuperează poeticile mai noi (și în care dialoghează constant cu poeți afíni, precum Mazilescu și Mariana Marin), recalibrându-și expresia în spiritul tăios, deziluzionat și „verist” al generației afirmate în jurul anului 2000. Octavian Soviany a avut puterea de a se reinventa la 50 de ani, ieșind din formula impecabil-clasicizată în care părea închis, și astfel a devenit unul dintre cei mai admirați poeți ai prezentului.
          Acum, Pulberea, praful și revoluția, pentru care a primit unul dintre cele mai serioase și mai râvnite premii de la noi, cel al revistei „Observator cultural”, poate fi citită sau descărcată gratuit, lucru pe care vă îndemn să-l faceți, fiindcă este, nu am nici o îndoială, una dintre cele mai bune cărți de poezie ale acestui deceniu. Deceniu care sper să se încheie cu publicarea la Casa de Editură Max Blecher a volumului de poezie pe care O.S. este pe punctul de a îl încheia.

Octavian Soviany, Pulberea, praful și revoluția

(Casa de Editură Max Blecher, 2012)