După debuturile atât de variate din 2000 ale lui Marius Ianuș, Doina Ioanid și Constantin Virgil Bănescu, secolul XXI a început cu un torent de noi poetici și de personalități în formare situate pe poziții de mare varietate ca orientare și deziderate, păstrând totuși în subsidiar o dorință de a provoca o schimbare, de a impune alte modalități discursive, altă „paradigmă poetică”.
Debutul lui Răzvan Țupa din 2001 cu Fetiș (an în care George Vasilievici publică Gabi78, unul dintre hiturile deceniului, iar Urmanov debutează cu ostentativa cărnurile cannonice), carte care a avut o a doua ediție, revăzută și adăugită, Fetiș – o carte românească a plăcerii (2003), a impus din start un poet care, deși asociat grupului „fracturist”, era cum nu se poate mai diferit în spirit de beligeranța și retorica vitriolantă a lui Ianuș & Co. Așa că Țupa s-a bucurat de aprecierea unor poeți și cititori cu gusturi și referințe neasemănătoare. Despre cartea din 2003 (la care am avut atunci o lansare comună pe terasa de „La Motoare”, erau mai multe volume de poezie apărute la Editura Vinea, printre care și ale noastre, târgul de carte din primăvară se ținea pe atunci la Teatrul Național din București) am scris una dintre primele mele cronici de carte mai asumate, cred că în „Adevărul literar și artistic”, prin 2004.
Influența lui Țupa, discretă și rafinată ca tot scrisul său, s-a imprimat în practica unui număr deloc neglijabil de poeți din deceniul următor, și chiar după cea de-a treia sa carte, poetic. cerul din delft și alte corpuri românești (Casa de Editură Max Blecher, 2011). Aceasta a venit într-un moment excelent: înainte de a împlini 36 de ani, Răzvan încheiase de puțină vreme o serie de cinci ani care fusese cel mai important proiect public pe literatură contemporană („Poeticile cotidianului”, apoi „AtelieRElaționale”), un epicentru al lumii literare „douămiiste” cam între 2005 și 2010. Între timp scosese al doilea său volum de poezie (corpuri românești, 2005) la proaspăt relansata Cartea Românească (intrată sub tutela Polirom-ului pentru unsprezece ani), care n-a rupt gura târgului, însă l-a confirmat ca pe unul dintre cei mai coerenți și mai originali poeți ai decadei.
Îi datorez multe lui Răzvan, nu sunt sigur că Institutul Blecher ar fi existat fără exemplul lui (Institutul a început cam când evenimentele moderate de Țupa începuseră să obosească, așa că eu am am considerat o vreme ceea ce fac drept continuarea poveștii inițiate de el cu câțiva ani mai înainte). În plus, am avut de învățat din felul său de a conduce discuțiile, de a-și alege temele și invitații, de a gestiona lucrurile.
Ne știm din toamna lui 2001, când, rod al unei ciudățenii datorate lui Octavian Soviany, am fost amândoi în juriul unui concurs destul de obscur de poezie dintr-o pivniță bucureșteană (eu ar fi trebuit să particip, nu să jurizez, nici nu terminasem liceul, a fost într-adevăr o experiență tare bizară), apoi ne-am regăsit la Cenaclul „Euridice”, unde ne-am împrietenit. Aproape un deceniu mai târziu, am ajuns editorul poeziei lui inteligente, stenice, lucrate într-un regim diurn al viziunii (mai rar la ăștia din promoția noastră) – felul acesta al lui de a fi și de a-și forja textele (Textul) mi-a prins mereu bine, ca un abur, ca o lumină difuză prin care trec răzlețite chipuri ale căror trăsături mai mult le presimt, cum și reacțiile pe care le-ar avea când mă vor descoperi urmărindu-i din spatele ecranului meu de ceață & inocență incertă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu