joi, 16 decembrie 2021

Sebastian Reichmann la Casa de Editură Max Blecher



       Penultima carte pe care CdE Max Blecher o publică în 2021 este volumul lui Sebastian Reichmann, Edenul tăcerii rele. Apare cu o întârziere de trei luni față de planul din primăvară, dar ar trebui să iasă înainte ca tipografii să meargă la culcare până spre Bobotează (așa cum am merita-o cu toții), rotunjind activitatea noastră de anul ăsta, care a fost unul dintre cei mai buni de când am pornit editura (mai cu seamă că vine după dezastruosul  pentru cam toți din „branșa” asta, și nu numai 2020).

       Sebastian Reichmann (n. 1947) a debutat publicistic în 1966 în „Povestea vorbei”, suplimentul revistei „Ramuri” condus timp de doi ani de Miron Radu Paraschivescu și desființat în 1968. La douăzeci de ani îi cunoaște și se împrietenește cu Gellu și Lygia Naum, devenind unul dintre tinerii artiști apropiați de aceștia și evoluând în atmosfera de libertate de spirit și elan creator de la Comana.

       Debutul în volum cu Geraldine (1969) este primit ca o revelație a perioadei de relativă liberalizare de la sfârșitul deceniului șapte, dar a doua sa carte, Acceptarea inițială (1971), este retrasă din librării în urma „Tezelor din iulie” – ca urmare, emigrează și se stabilește în Franța. Din 1975 scrie numai în franceză, iar în 1977 debutează în această limbă în revista Editurii Minuit.

       Autor al mai multor volume de poezie în Franța, a revenit în literatura română la începutul secolului, publicând Mocheta lui Klimt (2008), Dimensiunea „Umbrella” (2009, împreună cu Dan Stanciu), Perioada translucidă. Poeme 1965-2012 (2012) și Acceleratorul de încarnări și alte Biografobii (2017).


       Sebastian Reichmann se lasă călăuzit de un simț care nu se tocește cum nu se tocește ceața, iar poezia sa își păstrează tonusul și un ton specific inconfundabil, cu toate că discursul post-suprarealist este acum impregnat într-o mai mare măsură de biografic și de o privire scrutătoare asupra realului. La o jumătate de secol de la Acceptarea inițială, volum care a marcat un punct de cotitură, lămurindu-i opțiunile destinale, Reichmann se afirmă în Edenul tăcerii rele ca un poet bilingv al cărui balans lucid între două limbi și culturi a condus la sintetizarea unui limbaj cu mănoase obscurități, imagerie enigmatică și momente în care secvențializează cu ochii parcă întredeschiși absolutul fragil al unei lumi ce pare astfel a-și redobândi partea de grație.


* ultimele douăzeci și șapte din cele șaizeci și patru de poeme din cuprinsul cărții au fost traduse din limba franceză de Anastasia Gavrilovici și Claudiu Komartin


** mulțumirile editorului se îndreaptă spre toți cei ce au contribuit la apariția acestei cărți, și îndeosebi către doamna Cristin Andreev


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu